1 DECEMBRIE 1918 PERSONALITĂȚI REMARCABILE

1 DECEMBRIE 1918
PERSONALITĂȚI REMARCABILE

Anul 1918 este sorocul împlinirii speranţelor legitime ale Neamului Românesc. Statul Naţional Unitar Român a fost consacrat prin voinţa Românilor exprimată prin actul de la 1 decembrie la Alba Iulia.
Procesul Unirii a fost îndelungat şi convulsiv. Începutul a fost făcut de Mihail Viteazul care în 1600 a reuşit unirea conducerilor politice a celor trei Ţări Româneşti: Muntenia, Moldova şi Ardealul, unire de scurtă durată deoarece premizele interne şi externe nu erau propice.
A urmat Unirea Ţării Româneşti cu Moldova în ianuarie 1859 sub autoritatea politică şi morală a lui Alexandru Ioan Cuza.
După care au venit evenimentele anului 1918.
În după-amiaza zile de 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării din Chişinău s-a întrunit în şedinţa solemnă pentru adoptarea Unirii cu România. Ceremonia a fost deschisă de Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, din al cărui prezidiu făceau parte Pan Halippa, Ion Buzdugan şi alţii. Apoi a luat cuvântul Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, invitat împreună cu membri ai Guvernului. Prin vot deschis a fost aprobată rezoluţia propusă de Blocul Moldovenesc de proclamare a Unirii cu România. Rezultatul: 86 pentru, 3 împotrivă, 36 abţineri, 13 absenţi. În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declara: „Republica democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama sa România”. Regele Ferdinand I, aflat la Bârlad, înştiinţat de Alexandru Marghiloman de proclamarea Unirii, a adresat preşedintelui Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, şi prim ministrului basarabean, Daniel Ciugureanu, la Chişinău, o telegramă cu salutul regesc, iar prin decretul-lege dat la Iaşi în aprilie 1918 s-a promulgat hotărârea de Unire a Sfatului Ţării. Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fost desemnaţi miniştri ai Basarabiei în Guvernul României, iar C. Stere a fost ales preşedinte al Sfatului Ţării.
La 15/28 noiembrie 1918, în sala sinodală a Palatului Metropolitan din Cernăuţi, s-au desfăşurat lucrările Congresului General al Bucovinei la care au participat 74 delegaţi ai Consiliului Naţional Român, 13 ai ucrainienilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonilor şi câteva mii de locuitori veniţi din toată Bucovina.
Preşedintele congresului, Iancu Flondor, a prezentat o moţiune care a devenit Declaraţia de Unire cu România. Se preciza caracterul românesc al Bucovinei după 144 de ani de stăpânire străină. Membrii Congresului General al Bucovinei care întrupează suprema putere a ţării, învestiţi cu putere legislativă hotărăsc: „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, cu vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”. Congresul a adresat o telegramă prin care Regele Ferdinand era înştiinţat de unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei… cu Regatul României. O delegaţie a Congresului din care făcea parte Iancu Flondor, Ion Nistor, Eudoxiu Hurmuzachi şi alţii a plecat la Iaşi, unde a prezentat Actul de unire primului ministru, generalul C. Coandă, care a exprimat, în numele Guvernului, felicitări. În audienţă la Rege, delegaţia a prezentat Suveranului Actul Unirii. Peste câteva zile, Regele şi noul prim ministru Ion. I. C. Brătianu semnau la 18 decembrie decretul-lege referitor la Unirea Bucovinei.
18 noiembrie/1 decembrie 1918, Alba Iulia. Dimineaţă s-au oficiat Te Deum-uri solemne în cele două biserici româneşti. Apoi, în Sala Consiliului, s-au întrunit delegaţii oficiali. Preşedintele Consiliului Naţional Român Central, Ştefan Cicio-Pop, a prezentat discursul de deschidere, s-a alcătuit biroul Adunării. Preşedintele ales, Gheorghe Pop de Băseşti a luat cuvântul, îndemnând delegaţii să pună temeliile fericirii noastre naţionale, apoi Vasile Goldiş a prezentat rezoluţia de Unire, care, la punctul I, prevedea: „Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească (Crişana şi Maramureş) adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie – 1 decembrie 1918, decretează unirea
acestor Români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al Naţiunii Române la întreg Banatul cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre”. Discursul lui Iuliu Maniu îndemna Adunarea Naţională să accepte proiectul de rezoluţie pentru a întemeia pe veci România unită. Gheorghe Pop de Băseşti a supus spre aprobare Rezoluţia de Unire care a fost adoptată în unanimitate.
O delegaţie formată din Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Miron Cristea şi alţii a sosit la Bucureşti şi a prezentat Regelui Actul Unirii. Decretul-lege din 11 decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial, confirma Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. Prin Marea Unire a României din anul 1918, suprafaţa ţării a ajuns la 295.000 km2 şi populaţia s-a dublat.
Dar cine au fost marii bărbaţi de Stat care au contribuit la edificarea României Unite?
Ferdinand I (1865-1927), Rege al României 1914-1927, nepotul Regelui Carol I (1866-1914). În martie 1899 este desemnat succesor la tronul României, primind titlul de Alteţă Regală, Principe de România şi se stabileşte în țara noastră, unde devine senator de drept şi locotenent în Armata Română, urcând rapid treptele ierarhiei militare până la gradul de general de corp de armată.
Învaţă Limba Română, istorie, geografie, legislaţie, cutume şi obiceiuri ale ţării adoptive, făcând multe călătorii. Căsătorit în 1892 cu principesa Maria, fiica ducelui de Edinburgh (al doilea fiu al reginei împărătese Victoria – 1837-1901) cu care are şase copii, botezaţi în religia ortodoxă. Cel mai mare va fi Regele Carol al II-lea (1930-1940). După moartea Regelui Carol I (27 septembrie 1914), devine regele României. Deşi german ca neam, educaţie, cultură, ca suveran este Român şi intră în Primul Război Mondial împotriva ţării sale natale. Familia germană l-a renegat şi în Germania a fost înălţat steagul negru în semn de doliu. În decembrie 1916, Bucureştiul este ocupat de germani şi Casa Regală, Armata şi Guvernul se retrag în Moldova. Prin defecţiunea armatei ruseşti, după revoluţia din 1917, România, rămasă singură pe frontul de Est, semnează catastrofala pace de la Bucureşti, însă regele refuză s-o ratifice.
În urma înfrângerilor, armata germană se retrage şi regele devine suveranul României unite, cea mai mare realizare a domniei sale. La 15 octombrie 1922 a fost încoronat Rege al tuturor Românilor la Alba Iulia, iar coroana de oţel a fost completată cu stemele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. Cu toate că nu a fost un rege de valoarea lui Carol I, a fost supranumit Reîntregitorul şi Cel loial. În 1923 a fost votată noua Constituţie, care o completa pe cea din 1866. Moartea sa din 1927 a provocat bănuiala că n-ar fi fost naturală.
Alexandru Marghiloman (1854-1925). Preşedinte al Partidului Conservator, jurist. Studii la Paris (Drept şi Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice). Preşedinte din 1914 al Partidului Conservator (care devine în 1918 Partidul Conservator Progresist) până la moarte. Bun organizator, de o mare cultură. A scris „Note Politice”, un jurnal al societăţii româneşti,
în cinci volume publicate în 1927, acoperind perioada 1881-1924. În mai multe guverne a condus destinele câtorva ministere: Justiţie, Agricultură, Lucrări Publice, Industrie, Comerţ şi Domenii, Afaceri Străine, Interne, Finanţe.
S-a implicat în construcţii: Palatul de Justiţie din Craiova, Şcoala Centrală de Fete, Bucureşti, Palatul de Justiţie din Bucureşti, Biblioteca Centrală Universitară, începerea lucrărilor Podului de la Cernavodă, amenajarea Grădinii Botanice din Bucureşti. Filogerman, doreşte neutralitatea sau alianţa cu Puterile Centrale. În momentul cel mai critic al Războiului i se oferă conducerea ţării după retragerea lui Ion I. C. Brătianu, care a început ostilităţile, însă a lăsat pe alţii să salveze ţara. A trebuit să încheie infama Pace de la Bucureşti (aprilie 1918) şi l-a salvat pe Brătianu de la trimitere în judecata cerută insistent de Germania. A facilitat Unirea Basarabiei cu România şi a sprijinit pe bucovineni spre a-şi înfăptui dezideratul unificării cu ţara. A menţinut efective militare în pofida prevederilor Păcii de la Bucureşti de demobilizare. A combătut contrabanda şi a organizat aprovizionarea cu alimente. A reuşit menţinerea existenţei Statului Român într-o perioadă de criză profundă şi mari pericole.
Constantin Coandă (1857-1932). General şi om politic. Şcoala Politehnica din Paris şi Şcoala de Artilerie din Fontainebleau. Membru fondator al Ligii Poporului (devenit Partidul Poporului condus de Alexandru Averescu). În Primul Război Mondial, şeful misiunii militare la Marele Cartier General rus. Martie 1917, comandant al corpului de militari români recrutaţi dintre prizonierii din armata austro-ungară.
După revoluţia rusă din 1917 e condamnat la moarte, dar este salvat de trupele germane care au ocupat Kievul.
Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine (octombrie-noiembrie 1918), preşedinte al Senatului (1920-1922). Rănit în 8 decembrie 1920 în atentatul cu bombă din Parlament al anarhistului Max Goldstein.
Ministrul Industriei şi Comerţului (1926) şi ministru de Stat (1926). A fost cooptat în delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (1919) unde a semnat cu Ion I. C. Brătianu tratatele de pace cu Germania şi Austria.
Ion I. C. Brătianu (1864-1927). Din marea familie de politicieni. Colegiul Sfântul Sava Bucureşti, Şcoala Politehnica şi Şcoala de Poduri şi Şosele, Paris, unde obţine diploma de inginer. Revenit în ţară, lucrează la construcţia de căi ferate sub îndrumarea lui Angel Saligny.
În 1895, intră în politică în PNL.
Ales preşedinte în 1909, va fi conducătorul liberalilor până la moarte (1927).
Preşedinte al Consiliului de Miniştri: 1908-1910; 1914-1918; 1918-1919; 1922-1926; 1926-1927. Conduce ministerele: Lucrări Publice, Afaceri Străine, Interne (martie 1907-decembrie 1908, contribuie la înăbuşirea răscoalei ţăranilor din 1907), Interne (1909-1910). În timpul Primului Război Mondial conduce Guvernul (1914-1918), semnează tratatul de alianţă cu Antanta (4 august 1916), impune intrarea României în război, refuză să-şi asume încheierea păcii cu învingătorii şi-l lasă pe Alexandru Marghiloman să-i plătească greşelile, apoi revine spre a-şi atribui meritele pentru îndeplinirea eternului deziderat al Românilor, unitatea naţională (1918-1919). Apoi conduce delegaţia română la negocierile Tratatelor de Pace de la Paris. Impune Constituţia din 1923, cu amendamentele prevăzute de liberali. Ultimii ani (până 1927) este arbitrul politicii româneşti, construind şi distrugând guverne, lansând doctrina „prin noi înşine” şi îndemnul „Îmbogăţiţi-vă, îmbogăţiţi-vă, îmbogăţiţi-vă!” Nicolae Iorga îl caracteriza: „Ajuns şef al Partidului Liberal… a devenit inabordabil, respingător faţă de tot ce părea concurenţă, temător de orice altă popularitate, întrebuinţând ironia să lovească în dreapta şi în stânga”. A scris mai multe lucrări şi un volum memorialistic în 1922: Din amintirile mele şi ale altora.
Ion Inculeţ (1884-1940). Profesor, academician. Născut în Basarabia, în familie de ţărani, urmează Şcoala Teologică din Chişinău, apoi seminarul teologic tot acolo. Cursuri la Universitatea Dorpat (Estonia), revine la Chişinău şi
redactează primul ziar românesc, Basarabia (1906-1907). Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Matemat ice din Sankt-Petersburg, profesor în acelaşi oraş. A activat ca doctor conferenţiar pentru astronomie şi matematică la Universitatea din Petrograd (Sankt- Petersburg). În timpul Revoluţiei din 1917 este membru al Sovietului muncitorilor şi ţăranilor din Petrograd, apoi, la Chişinău, din Sovietul provincial al deputaţilor ţărani. În noiembrie 1917 este ales preşedintele Sfatului Ţării.
După Unirea cu România, este cooptat în guvernul României, fiind ministru în mai multe guverne: ministru al Basarabiei, al Sănătăţii, Internelor, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Stat (1936-1937), al Comunicaţiilor. Senator şi deputat din 1919. A fost preşedinte al Partidului Ţărănesc din Basarabia (1921-1923), apoi membru PNL (1923). Ales membru titular al Academiei Române (1918). A publicat mai multe lucrări ştiinţifice şi una în limba franceză de memorialistică. A murit în noiembrie 1940, după ce Basarabia fusese anexată de URSS.
Iancu Flondor (1865-1924). Din familie de mari boieri, nepot de frate al lui Eudoxiu Hurmuzachi. Liceul german din Cernăuţi. Facultatea de Ştiinţe Juridice a Universităţii din Viena, doctorat în Drept (1894). Devine unul dintre liderii mişcării naţionale din Bucovina.
Vicepreşedinte al Partidului Naţional Român (1898).
Deputat în Dieta Bucovinei (1898-1904). Vicepreşedinte al Clubului Român, activează pentru promovarea Limbii Române în provincie. Demisionează de la conducerea revistei Patria a Partidului Naţional Român, din motive de rivalitate cu „greii” partidului. În 1900, participă la întemeierea Partidului Poporal Naţional şi devine preşedinte al acestuia (1901-1904). Demisionează de la conducerea PPN şi devine preşedinte al Partidului Creştin Social Român, care se transformă în Partidul Român (ianuarie 1909). Preşedinte al Consiliului Naţional Român, apoi preşedinte al Congresului General al Bucovinei, militează pentru Unirea cu România, realizată în noiembrie 1918. Însărcinat cu guvernarea Bucovinei ca ministru fără portofoliu în guvernul Ion I. C. Brătianu (decembrie 1918) este dezamăgit şi dezgustat de practicile liberalilor. Se retrage din guvern. Moare în 1924 şi este depus în cripta familiei la Storojineţ. Statul român i-a organizat funeralii naţionale.
Vasile Goldiş (1862-1934). Profesor, publicist, om politic. Liceul maghiar din Arad, student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, urmând şi cursurile similare ale Universităţii din Viena. Devine profesor de istorie şi de limba latină.
La Viena, a fost membru al Societăţii Academice România Jună (1882).
Stagiul militar în armata austro-ungară cu gradul de sublocotenent în rezervă. Profesează în învăţământ la Caransebeş şi Braşov, predând istoria şi limba latină.
A publicat numeroase articole în care susţinea interesele Românilor. Preşedinte al Societăţii ASTRA (1923-1932). Conduce ziarul Românul şi Institutul Tipografic Concordia (1911-1916, 1918). Devine membru al PNR (Partidul Naţional Român) în 1893, fiind ales în Comitetul Central al acestuia. Este ales deputat în Parlamentul din Budapesta, unde susţine drepturile Românilor (1906-1910). În noiembrie 1918 a elaborat manifestul Către popoarele lumii. La Marea Adunare de la Alba Iulia (1 decembrie 1918) a ţinut discursul solemn şi a dat citire Rezoluţiei de Unire. Apoi a fost ales în Consiliul Dirigent, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Totodată, era şi vicepreşedinte al guvernului naţional de la Sibiu. A fost preşedinte al delegaţiei care a prezentat Regelui Ferdinand Actul Unirii în decembrie 1918 la Bucureşti. A fost membru în mai multe guverne, secretar de stat, ministru al Cultelor şi Artelor (1926-1927).
Deputat în primul Parlament al României Mari (1918) şi membru de onoare al Academiei Române (tot în 1918). În 1926 a plecat din PNR şi a format un nou Partid Naţional care a fuzionat cu Partidul Poporului (1927). În 1939 era membru al Partidului Agrar condus de Ovtavian Goga. A scris lucrări ştiinţifice cu profil istoric şi lingvistic precum şi un volum de Discursuri (1928).
Peste puţin timp se va sărbători împlinirea unui secol de la Unificarea Statului Naţional Unitar Român. Cei care au contribuit la acest eveniment de importanţă inestimabilă în Istoria Neamului Românesc merită stima şi preţuirea noastră, precum şi o eternă recunoştinţă.
Îmi cer iertare memoriei valoroşilor oameni de Stat care prin strădaniile lor au contribuit la desăvârşirea României; le cer iertare atât celor pe care i-am amintit, dar am scris prea puţin despre ei, cât şi celor pe care nu i-am pomenit din pricina spaţiului disponibil limitat.

VIOREL GH. SPETEANU