10 MAI A DAT ȚĂRII UN REGAT

10 MAI A DAT ȚĂRII UN REGAT

Hotărârile Divanurilor ad-hoc din Moldova şi Muntenia (7 şi respectiv 8 octombrie 1857) prevedeau, printre altele, „Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare d-ale Europei şi ai cărei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării”; „Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare d-ale Europei, ai cărei moştenitori născuţi în ţară, am dori să fie crescuţi în religia ţării”.
Asta era „pretenţia poporului”, dar ca prim pas pentru unirea celor două principate a fost ales Alexandru Ioan Cuza (la 5 şi 24 ianuarie 1859); Domnul Unirii a realizat numeroase reforme statale, însoţite însă de „greşeli omeneşti” şi „erori politice”, ducând la abdicarea lui din 11 februarie 1866. Fruntaşii politici conservatori şi liberali, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, Barbu Catargiu, Nicolae Kretzulescu sau Brătianu ş.a. şi-au amintit de cerinţele Divanurilor ad-hoc, instituind o locotenenţă domnească pentru începerea diligenţelor aducerii în ţară a „prinţului străin”.

PRINCIPELE ŞI REGELE CAROL

După eşecul convorbirilor cu fratele regelui Belgiei, contele Filip de Flandra, din cauza rivalităţilor manifeste ale puternicilor vecini ai ţărişoarei de la porţile Orientului, opţiunea s-a oprit la principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, tânăr ofiţer în armata Prusiei, al doilea fiu al lui Carol-Anton, descendent dintr-o veche familie domnitoare, al cărei arbore genealogic îşi află rădăcinile încă din veacul XI, cu două ramuri distincte, cea franconă (Hohenzoller) şi cea suabă (Sigmaringen), în secolele următoare. Principele Carol, în vârstă de 27 de ani, acceptă propunerea făcută de Ion Brătianu; are acordul şi monarhiilor Angliei, Italiei şi Franţei, în schimb Austria, fiind în pragul războiului cu Prusia, nu vedea cu ochi buni un Hohenzollern pe tronul Principatelor Unite. În ţară, imediat se organizează un plebiscit (8 aprilie), poporul urmând să se pronunţe pro sau contra venirii noului domn. Rezultatul a fost peste aşteptări: 685.969 voturi pentru şi numai 224 împotrivă. Acum rămânea partea cea mai dificilă – aducerea principelui printre liniile „duşmane” austriece. Începe o adevărată pagină românească de aventuri, Carol deghizat şi cu nume schimbat, în clasa a II-a a trenului, la fel şi Ion Brătianu, în alt vagon, până la Baziaş, în Banat, unde cei doi se îmbarcă pe un vapor dunărean.
Debarcarea la Turnu-Severin i-a adus principelui o primă dovadă că este aşteptat şi acceptat cu entuziasm de către populaţie şi garnizoană, comandantul vasului austriac dându-şi seama prea târziu pe cine transportase. De la graniţă până la Bucureşti, Carol călători cu căruţa poştei trasă de 8 cai şi la 10 mai 1866 (stil vechi) a intrat în Capitală.
Descriind acest episod inedit, istoricul P. P. Panaitescu încheie: „În aceeaşi zi avu loc depunerea jurământului, când principele Carol pronunţă cuvintele: «Din clipa în care am călcat pe teritoriul României, am devenit român», cuvinte care fură îndreptăţite cu prisosinţă în toată domnia lui”, care a durat 48 de ani, cu unul mai mult decât a patriarhului neamului românesc, Ştefan cel Mare şi Sfânt.
După depunerea jurământului de credinţă, el a spus: „Vă aduc o inimă leală, intenţii curate, o voinţă hotărâtă de a face binele, un devotament neprecupeţit către noua mea patrie şi acel respect neclintit al legilor, pe care îl am de la strămoşii mei. Cetăţean astăzi, mâine, dacă va trebui, soldat, voi împărţi cu voi soarta cea bună, ca şi cea rea”. Într-adevăr, prinţul şi apoi regele României a trecut prin mari greutăţi, dar a avut şi mari înfăptuiri. Pentru început, a propus Adunării constituante o Constituţie de tip liberal-democratică, pe model belgian, votată la 11 iulie 1866; aceasta instituia domnia ereditară, cu modificări în anii 1879, 1884 şi 1916, rămasă în vigoare până în 1923, când legea supremă consfinţea existenţa României Mari, regat cu monarhie constituţională.
Suveranul de acţiune, punctual şi ferm, autoritar şi mărinimos, moral şi intransigent, Carol încerca să stabilească ordinea şi armonia pe ruinele unei cumplite anarhii generate de vechi practici orientalbalcanice.
Ajutat de câţiva politicieni de marcă, prinţul obţine un împrumut de 37 de milioane franci, în special pentru sprijinirea industriei, trece la un amplu proces de modernizare a economiei ţării, de ridicare a nivelului cultural şi de trai al populaţiei şi nu în ultimul rând de dotare şi organizare a armatei în perspectiva câştigării independenţei faţă de Poarta
Otomană, care-i contestase domnia. Datorită sprijinului şi influenţei lui Napoleon III-lea, Victor Emanuel II şi Bismark, Carol primeşte firmanul de învestitură în ziua de 11/23 octombrie 1866, recunoscându-se astfel şi Unirea, ţara continuând să plătească tributul.

„SUNTEM INDEPENDENŢI…”

Războiul era iminent. Rusia dorea să ajungă cât mai repede la Strâmtori. La mijloc erau Principatele, pe unde armatele trebuiau să treacă, atacându-i pe turcii din dreapta Dunării. Încep tratativele, premierul liberal Brătianu cu guvernatorul Gorciakov, la Livadia (29 septembrie/11 octombrie 1876), unde se stipulează, printre altele, integritatea ţării noastre, în timp ce Poarta o ridicase la rang de… „provincie privilegiată”. La mijlocul lui aprilie 1877, ruşii trec Prutul, ceea ce însemna debutul ostilităţilor: ţarul Alexandru al II-lea s-a întâlnit cu principele Carol I, la Ploieşti, asigurându-l şi cu acest prilej de respectarea legilor şi drepturile politice ale statului român, eveniment la care turcii răspund prin bombardarea porturilor Brăila, Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi, concomitent cu o amplă acţiune de piraterie (!) de-a lungul Dunării. Armata română, în majoritate concentrată în Oltenia, intră în acţiune şi trage asupra Vidinului (26 aprilie/8 mai).

„Parlamentul român, constatând că, prin actele de ostilitate începute de turci, legăturile dintre ţara noastră şi Imperiul Otoman au fost rupte, votează la 9 mai independenţa României, care fu proclamată a doua zi, de către principe, cu ocazia aniversării urcării lui pe tron. Ziua de 10 Mai devenise astfel pentru români o dublă aniversare, a înscăunării dinastiei şi a proclamării independenţei, rămânând şi sărbătoarea noastră naţională” (P. P. Panaitescu, „Istoria Românilor”, 1942). În aceeaşi zi, Carol instituia Ordinul STEAUA ROMÂNIEI, prima decoraţie românească. Guvernul anulează tributul către Turcia, punând suma respectivă (914.000 lei aur) la dispoziţia Ministerului de Război. Declaraţia ministrului de externe Mihail Kogălniceanu – „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare” – şi înaltele decizii ulterioare au fost întâmpinate de popor cu un entuziasm extraordinar. Zile întregi, peste tot se cânta „Deşteaptă-te, române!”… Războiul nostru de independenţă şi eroismul ostaşilor români au fost descrise în numeroase tomuri (istorice şi literare), dar au avut parte şi de perfidia rusă şi apoi sovietică, ajungând să se afirme că ei… ne-au eliberat (ca în 1944- 1945)! Nu voi mai insista pe acest subiect/episod, amintind doar că armata ţaristă nu prea se grăbea să părăsească teritoriul nostru, de unde soldaţii şi ofiţerii trimiteau acasă bunuri de tot felul. Totuşi, la mijlocul lui iunie, ruşii forţează Dunărea, în dreptul Zimnicei, şi înaintează relativ repede prin spaţiul bulgar, până dau de o rezistenţă serioasă din partea turcilor. După o lună de lupte, marele duce Nicolae, comandantul suprem al ruşilor, trimite principelui Carol o telegramă în care îi cere cu insistenţă ca armata română să treacă fluviul. Răspunsul: primele unităţi române intră în acţiune (20 august), avându-l în frunte pe domnitorul nostru, numit comandant suprem al armatelor româno-ruse şi se îndreaptă spre Plevna încercuită de ruşi. Rezistenţa otomanilor făcuse ca atacatorii să piardă 16.000 de oameni (morţi şi răniţi), numai românii reuşesc să ocupe reduta Griviţa 1, după lupte cumplite şi pierderi grele (2600 morţi şi răniţi). În consiliul de război, principele propune un lung asediu asupra oraşului-cetate şi ducele acceptă. După 3 luni de înfometare, turcii încearcă să spargă blocada, printr-un atac masiv, dar sunt înfrânţi; în ziua de 26 noiembrie/10 decembrie 1877, Osman-paşa se predă şi oferă sabia colonelului român Cerchez, semnând capitularea. A doua zi, Carol I şi Alexandru II au intrat victorioşi în Plevna aproape distrusă.

Războiul continua pe alte fronturi şi în ianuarie 1878 românii ocupă Smârdanul şi apoi Vidinul, obligându-i pe turci să ceară încheierea armistiţiului. Din nou, atenţie! Prin pacea de la San Stefano (19 februarie/3 martie) se recunoştea independenţa României şi realipirea Dobrogei, dar Rusia anexează sudul Basarabiei fără a ţine cont de promisiunile făcute!
Românii protestează, dar ruşii ameninţă cu dezarmarea armatei naţionale, după ce fuseseră salvaţi de la o înfrângere categorică. Principele Carol declară: „O armată care a luptat în faţa ţarului la Plevna poate fi zdrobită, dar nu dezarmată!”. Prin Congresul şi pacea de la Berlin (1/13 iulie 1878), la care au luat parte Ion Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, se consfinţeşte independenţa României, dar şi cedarea celor 3 judeţe basarabene către Rusia. Totodată, Dobrogea şi Delta Dunării intră oficial în componenţa României; peste o lună, autorităţile noastre preiau administrarea acestor vechi teritorii româneşti, după cinci secole de stăpânire otomană.
În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata română victorioasă pătrunde în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei, care de atunci se va numi Calea Victoriei.
Recunoaşterea Independenţei României de tot mai multe state şi prefacerile interne începute imediat după terminarea războiului făceau ca rangul de principat să nu mai corespundă noilor realităţi. Astfel că, în şedinţa din 14 martie 1881, Parlamentul votează transformarea României Mici în REGAT.
Principele Carol va fi încoronat REGE (la 10 mai), în Catedrala Mitropoliei din Bucureşti; coroana regală fusese turnată din oţelul unuia dintre tunurile turceşti capturate la Plevna. Cu prilejul aceleiaşi ceremonii a fost încoronată şi principesa Elisabeta, născută „de Wied”, cu care domnitorul se căsătorise în 1879, cunoscută ca poetă sub numele de Carmen Sylva. Până la sfârşitul vieţii (în noaptea de 26 spre 27 septembrie 1914) şi după o domnie de 48 de ani, regele Carol I reuşise să aducă ţara pe făgaşul modernizării de tip european şi Bucureştiul pe drumul devenirii „Micului Paris”…