9 MAI – TRIUMFUL UNUI TRIPTIC ANIVERSAR

9 MAI – TRIUMFUL UNUI TRIPTIC ANIVERSAR

Nu pot să nu cred în destinul nostru ca naţiune când acesta a fost şi este condiţionat de atâtea sacrificii şi jertfe şi dătător, dacă nu întotdeauna de certitutudini imediate, întotdeauna de speranţe. O asemenea certitudine s-a împlinit prin avântul celor circa 125.000 de oameni din regimentele de linie şi de infanterie, de vânători şi de vânători de munte, de roşiori, călăraşi şi de artilerie – de câmp, grea, munte, obuziere şi călăreaţă – şi de vajnicii dorobanţi în Războiul de Independenţă al României.
În foiletonul 1877, apărut în ziarul „Timpul” din 1 ianuarie 1878, Mihai Eminescu anticipa triumful luptei pentru împlinirea acestui deziderat: „Dar prin faptele sale bărbăteşti, poporul român a dovedit că trăieşte, că voieşte să mai trăiască şi că are în sine puterea din care izvorăşte viaţa. Nu se poate ca miile de vieţi să se fi stins în zadar; mai curând ori mai târziu din moartea fiilor ţării va trebui să izvorască lumina”.
Şi această lumină, izvorâtă din voinţa şi sacrificiul suprem, a izbândit. Prin participarea Principatelor Unite la Războiul ruso-turc din 1877-1878, tânărul stat român şi-a dobândit independenţa faţă de Imperiul Otoman şi l-a făcut pe Mihail Kogălniceanu să proclame, la 9/21 mai 1877, în Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, independenţa de stat a României. Cuvintele ministrului nostru de Externe „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare… suntem o naţiune liberă şi independentă” au făcut istorie. În tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano, era recunoscută, printre altele, şi independenţa României. Prevederile acestui tratat, favorabile ţării noastre, au fost întărite de către puterile apusene la Congresul de la Berlin din vara anului 1878. Atunci şi acolo, România a fost recunoscută ca stat independent şi i s-a restabilit autoritatea asupra Dobrogei. Ieşirea la Marea Neagră avea să împlinească acest act istoric şi să deschidă ţării noastre noi orizonturi spre lumea largă şi spre civilizaţia euroatlantică.
Guvernul României a făcut tot ce a fost cu putinţă „ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”. La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin care „ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Tot în aceeaşi zi, de 9 mai, Senatul a votat, tot în unanimitate, o moţiune asemănătoare.

În după amiaza zilei de 9 mai un mare număr de bucureşteni, care se strânsese în jurul clădirii Adunării, primind cu entuziasm vestea proclamării independenţei, au manifestat pe străzi până seara târziu – scrie Nicolae Iorga – împreună cu „vreo mie de studenţi”, cu drapele şi torţe, cântând „Deşteaptă-te române”. În seara acelei zile au avut loc manifestaţii de bucurie şi la Craiova şi Iaşi. Clipa astrală a României împlinise predestinarea sa europeană.
Tributul de 914 000 lei datorat Turciei a fost anulat, suma fiind transferată armatei. Ordinul naţional, „Steaua României”, cu 5 clase, prima distincţie românească, înfiinţată de domnitorul Carol I la 10/22 mai 1877, urma să-i răsplătească pe toţi compatrioţii distinşi pe timp de pace şi în război, pentru apărarea valorilor noastre supreme existenţiale.
La 8/20 octombrie 1878 Armata Română îşi făcea intrarea triumfală în Bucureşti, pe Podul Mogoşoaia, devenit, pentru posteritate, Calea Victoriei.
La semicentenarul Independenţei de stat a României, Nicolae Iorga avea să constate: „Războiul de la 1877-78 n-a fost important numai prin scopul pe care şi l-a pus înainte şi pe care, cu atât de scumpe jertfe – faţă de condiţiile de luptă de atunci -, le-a atins, ci mai ales prin starea de spirit, încrezătoare, optimistă, capabilă de elanuri viitoare pe care a trezit-o într-o societate deprinsă cu uşoara glumă împrumutată de la aparenţele vieţii apusene şi cu corosiva ironie luată din cercurile universitare germane. Credinţa în noi, batjocurită sistematic ani de zile, s-a trezit atunci, şi nimic n-a mai putut-o înăbuşi, cu toate că aşa de puţin s-a făcut pentru a o cultiva şi a-i da disciplina necesară. Instinctul de afirmaţie al maselor a biruit pornirea de îndoială şi de hotărâtă negaţiune a unor cercuri de sus, care ele însele au venit la sentimentul naţiunii prin înscrierea în rândurile armatei luptătoare”.
Cu aceeaşi determinare, poporul român a ştiut să se ridice la luptă pentru împlinirea idealului sacru al înfăptuirii României Mari şi, ulterior, pentru apărarea fiinţei naţionale, în cel de-al Doilea Război Mondial, cu preţul altor sute de mii de vieţi. „Din această moştenire a generaţiei din 1877-78 – conchide Nicolae Iorga – s-a hrănit avântul altor două până la ceasul îndeplinirii fericite a supremului scop naţional.”

Precedat, la 7 mai 1945, la Reims, de semnarea Protocolului preliminar al capitulării fără condiţii a tuturor forţelor militare germane, actul oficial al capitulării Germaniei în faţa coaliţiei Naţiunilor Unite a fost semnat la 8 mai, într-o suburbie a Berlinului. O zi mai târziu, la 9 mai 1945, a fost declarat sfârşitul războiului în Europa, sărbătoare intrată în conştiinţa universală drept Ziua Victoriei.
Într-un an, 2015, în care se împlinesc 70 de ani de la sfârşitul celei mai sângeroase conflagraţii mondiale, sărbătoarea de 9 Mai rămâne, dincolo de semnificaţia sa multiplă, una profund afectivă, de conştiinţă. Conştiinţa independenței noastre fiinţe naţionale, a virtuţile morale emblematice, a spiritului nostru creştinesc şi împăciutor şi a determinismului prin care ne-am reafirmat apartenenţa la civilizaţia europeană.
O zi cât un curcubeu al europenismului care transcede continentul de la Marea Neagră la Atlantic şi din nordul Africii înspre ţărmurile arctice. Sub un imn care dă glas idealurilor europene de libertate, pace şi solidaritate.
Drapelul, imnul şi moneda Euro au făcut din idealurile Uniunii Europene o certitudine. Cea a unităţii în diversitate şi a convieţuirii paşnice pe bătrânul continent.
9 mai este, aşadar, o victorie a întregii Europe. Să înălţăm, aşadar, Oda bucuriei noastre statornice pentru un triumf aniversar rezonant şi perpetuu. Pe deplin consfinţit de antecesori şi pe deplin meritat de posteritate.