ACADEMIA ROMÂNĂ ŞI APOSTOLUL ROMÂNISMULUI AUGUST TREBONIU LAURIAN

ACADEMIA ROMÂNĂ ŞI APOSTOLUL ROMÂNISMULUI
AUGUST TREBONIU LAURIAN

„La ce pot sluji academiile? Să întreţină focul pe care l-au aprins marile genii.
(Voltaire în „Despre academii”)

Academia Română, cel mai înalt for de cultură şi de ştiinţă al ţării, funcţionează neîntrerupt din 1866. Începuturile academiilor se pierd în trecutul antic, de aici provenind şi numele venerabilelor instituţii, dar antecesorii cei mai direcţi vin din Evul Mediu şi epoca Renaşterii, când au început să ia fiinţă şi universităţile.
La mijlocul secolului al XIX-lea, societatea şi lumea culturală românească, în plin proces de formare a statului naţional român, aveau nevoie de reforme care să modernizeze şi să accelereze progresul cultural şi ştiinţific şi în acest spaţiu european.
Alexandru Ioan Cuza a sprijinit înfiinţarea academiei, în 1863, dăruind din lista sa civilă 5600 de galbeni, iar în 1860, bogătaşul bucureştean originar din Epir, dar naturalizat român, Evanghelie Zappa a oferit guvernului 5000 de galbeni. Cele două fonduri – „Cuza” şi „Zappa” – au constituit, de altfel, baza materială a viitoarei societăţi academice. „Limba ne uneşte, domnilor!” a fost deviza membrilor fondatori care, mai mult de jumătate, erau scriitori sau filologi şi trebuiau să provină din toate provinciile româneşti.
Ziua inaugurării Societăţii Literare Române a fost considerată, de contemporani, drept „zi de la care va data renaşterea literaturii şi cultivarea limbii noastre”, iar Timotei Cipariu afirma, la inaugurarea de la Bucureşti, că noua instituţie „va îngriji pentru conservarea unităţii limbii româneşti din toate provinciile locuite de români. Ea îi va reda forma curat naţională română, pentru ca să figureze cu toată demnitatea între şi lângă surorile ei de origine latină.”
Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie1859, prin programul său de reforme, a creat condiţiile necesare pentru punerea în practică a ideii înfiinţării unei societăţi academice „care să concentreze activitatea erudiţilor români pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naţionale”, cum, la 1860, propunea Ioan Maiorescu, dar, atunci, proiectul său nu s-a materializat, însă fiul său, Titu Maiorescu, avea să ia parte la înfiinţarea academiei.
Intelectualii români îşi dădeau seama că o unitate culturală va determina şi unitatea politică şi, de aceea, ideea înfiinţării unei societăţi academice a fost susţinută de unii dintre cei mai de seamă cărturari ai vremii, precum: Ion Heliade-Rădulescu; Iordache Golescu; Timotei Cipariu; Ioan şi Titu Maiorescu; Gheorghe Asachi; August Treboniu Laurian; George Bariţiu ş.a. Ion Heliade-Rădulescu propunea întemeierea unei „Academii de câţiva bărbaţi, a căror treabă să fie numai literatura românească, cari cu vremea vor pune în regulă şi vor desăvârşi limba prin facerea unui dicsioner.”
În anul 1860, G. Sion a întocmit un proiect de statut; a urmat o perioadă de pregătire şi s-au făcut primele donaţii pentru susţinerea Societăţii Literare Române.
La propunera lui C. A. Rosetti, locotenenţa domnească a aprobat, la 1 aprilie 1866, Regulamentul pentru formarea Societăţii Literare Române, al cărei scop principal a fost stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici şi a unui dicţionar.
Regulamentul mai prevedea ca numirea membrilor să fie făcută de către Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor; membrii trebuiau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii. Printre cei şapte membri din vechiul regat a fost propus şi August Treboniu Laurian.
Prin Regulament s-a stabilit ca sediul Societăţii să fie la Bucureşti. Prima şedinţă s-a ţinut la 1/13 august 1867 şi, atunci, s-a hotărât ca Societatea Literară Română să se numească Societatea Academică Română, care să fie o societate naţională enciclopedică ce urma să reunească oamenii de cultură din ţară şi, mai târziu, din întreaga lume.
Numărul membrilor fondatori a ajuns la 25, iar primul preşedinte a fost Ion Heliade-Rădulescu.

La 30 martie 1879, printr-o lege specială, Societatea Academică Română a fost decretată instituţie naţională cu numele de Academia Română. Academia Română a funcţionat în clădirea Universităţii până la 3/15 martie 1898, când a fost inaugurat localul său propriu din Calea Victoriei, unde se află şi astăzi. Membrii activi ai Academiei Române sunt aleşi pe viaţă. La un an după fondarea Societăţii Academice Române a fost înfiinţată Biblioteca Academiei (6 august 1867), care avea misiunea de a aduna şi conserva în colecţiile sale fondul naţional de manuscrise şi tipărituri, ilustrând istoria şi cultura românească, precum şi istoria universală.

„Laurian a fost învăţătorul de frunte al poporului român. Ca învăţător el pretutindeni a fost apostol al românismului, al unirii naţionale. Toate generaţiile de 50 de ani au învăţat limba şi istoria naţională din cărţile sale populare” (Dr. Carol Davila – 1828-1884)

Sunt 205 ani de când August Treboniu Laurian s-a născut, dar continuă să fie în sufletele celor care respectă personalitatea cărturarului transilvănean ce a contribuit pe deplin la dezvoltarea ştiinţei, culturii şi conştiinţei româneşti ca filolog, istoric, om politic, revoluţionar paşoptist şi publicist.
Pe numele real Augustin Trifan, nume ce a fost latinizat sub influenţa curentului latinist al epocii, s-a născut la 17 iulie 1810 în satul Fofeldea, comuna Nocrich, judeţul Sibiu. Tatăl său, Pavel Trifan, a fost preot român unit (greco-catolic).
Studiile secundare le-a urmat la Sibiu şi Cluj, apoi cele universitare la Viena, Hanovra şi Götingen. Cunoştea patru limbi străine: latina, germana, franceza şi maghiara.
Pentru Treboniu Laurian, istoria avea o valoare educativă naţională, comparând-o cu o „învăţătoare” a naţiunii ce trebuie să ofere învăţămintele şi, implicit, îndreptările pentru viitor.
Împreună cu Nicolae Bălcescu a fondat, în 1845, prima revistă de istorie românească – „Magazin istoric pentru Dacia” – care se adresa românilor din toate cele trei principate şi, tot împreună cu Bălcescu, în anul 1843, se înscrisese în societatea „Frăţia”.
A fost un participant activ la Revoluţia din 1848 din Ardeal, îndrumat fiind de Nicolae Bălcescu, pe care l-a cunoscut când a fost profesor la Universitatea din Bucureşti. Nicolae Bălcescu l-a numit pe Treboniu „cel mai clarvăzător spirit de la 1848”.
A colaborat la redactarea programului revoluţionar transilvănean, citit la Marea Adunare de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. Arestat de autorităţi, a fost eliberat la presiunea maselor.
După eşecul revoluţiei a îndeplinit misiuni diplomatice la Viena (1848-1852) pentru susţinerea revendicărilor românilor pe lângă împărat. Chemat în Moldova, de către domnul Grigore Ghica, i se oferă postul de inspector general al şcolilor (1852-1858), ulterior fiind recompensat cu rangul de agă (ianuarie 1855).
În calitate de inspector a reorganizat învăţământul, a înfiinţat şcoli, a introdus obligatoriu studiul limbii latine, a întocmit manuale şcolare şi a scris o „Istorie a românilor”, în trei volume.
Ajunge profesor de filosofie şi latină la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti (1864), unde, împreună cu I. C. Massim, a publicat, din însărcinarea Societăţii Academice Române, „Dicţionarul limbii române”, în două volume (1871-1875), în care au încercat să prezinte o limbă purificată de elemente nelatine.
August Treboniu Laurian considera că menirea omului de cultură este de a servi patria. Pornind de la această idee a lucrat la îndreptarea limbii şi a îndreptării cuvintelor ce nu păreau corecte, contribuind, astfel, la reconstituirea limbii române din secolul al XIII- lea, dinaintea ocupaţiei maghiare.
S-a implicat în înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, fiind primul profesor de limba latină din Facultatea de Litere şi Filosofie şi primul ei decan.
Este unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române, secretar general şi preşedinte al Societăţii Academice Române.
De-a lungul timpului, ca semn de preţuire a întregii sale activităţi, August Treboniu Laurian a fost investit cu premii, distincţii, ori titluri care să îi releve personalitatea. În iulie 1855 a fost distins cu titlul de Doctor în Filosofie şi Magister al Artelor Liberale, una dintre cele mai nobile distincţii.
Avea 71 de ani când a decedat. Ca semn de preţuire pentru slujba depusă în scopul dezvoltării şi promovării ţării, prinţul Carol, viitorul rege al României, a donat în cimitirul Bellu locul de veci familiei Laurian, fiind îngropat acolo.
Monumentul funerar al profesorului universitar August Treboniu Laurian este opera sculptorului Carol Strock, fiind realizat în anul 1886.

HERMINA BĂILEŞTEANU