ALEXANDRU MACEDONSKI – POETUL ROZELOR, POETUL RONDELURILOR

ALEXANDRU MACEDONSKI
(POETUL ROZELOR, POETUL RONDELURILOR)
14 MARTIE 1854 – 24 NOIEMBRIE 1920

„Poezia are în lume o misiune mare: aceea de a înnobila simţurile şi de a biciui viciurile. Însăşi poezia intimă trebuie să-şi aibă reflexele ei asupra societăţii şi epocii!”

Alexandru Macedonski s-a născut la 14 martie 1854 în Bucureşti. Tatăl poetului se numea Alexandru şi era, la rândul său, fiul lui Dimitrie Macedonski, venit în ţară pe la începutul secolului, în 1821, fiind de carieră militar.
Tatăl, Alexandru Macedonski, şi-a croit un arbore genealogic fantast, de descendent al casei Biberstein, domnitoare în Lituania.
Mama poetului, Maria, era fiica pitarului Dimitrie Pârâianu, din autentica boierime oltenească.
Alexandru junior şi-a început şcoala în casă cu un dascăl de limbă franceză şi în paralel face gimnaziul din Craiova în limba română. La 16 ani, mama îl trimite în străinătate, astfel că adolescentul colindă Austria, Elveţia şi Italia.
În 1872 pregăteşte volumul Prima verba; debutase deja cu poezia Dorinţa poetului în Telegraful român. Contribuie la tipărirea unor periodice efemere, Oltul, Stindardul, Dunărea. În 1880 publică ziarul satiric Tarara, violent antidinastic şi antiliberal, precum şi Literatorul, de orientare antijunimistă. În jurul revistei gravitează simpatizanţii poetului, constituiţi mai apoi în cenaclul Literatorul. Revista a apărut până în 1919.
Duce o polemică furibundă cu Junimea, îi atacă pe junimişti şi pe V. Alecsandri, când acesta primeşte Premiul Academiei, scrie, în 1883, o epigramă la adresa lui Mihai Eminescu, ce-i va aduce un îndelungat oprobriu public, cu consecinţe foarte serioase. Abonaţii refuză revista Literatorul, cenaclul se destramă, astfel că părăseşte ţara, plecând la Paris (cu soţia sa Ana Rallet Slătineanu, care-i adusese o frumoasă dotă la căsătorie). Se întoarce în ţară, dar este atât de huiduit de lume, încât este nevoit să afişeze aerul de poet de geniu neînţeles. Singurele satisfacţii sporadice le are în cenaclu, unde discipolii îi aduc elogii, simple compensaţii iluzorii. Până în 24 noiembrie 1920, când moare, trăieşte o perioadă zbuciumată, dar suportată cu demnitate şi dârzenie.
Opera sa se compune din poezie, proză şi dramaturgie şi este una dintre cele mai convingătoare dovezi că o creaţie se naşte din talent nativ, ci nu din şcoala urmată (situaţia studiilor fiind foarte neclară: nu este sigur că şi-a luat bacalaureatul, iar la facultate s-a înscris doar de formă). De altfel, el considera că trebuie să studieze doar cei ce vor să-şi facă o profesie. Alexandru Macedonski a fost poate cel mai orgolios poet român: la şedinţele cenaclului stătea pe un tron special decorat de unul dintre cei doi băieţi ai săi; îşi aducea singur elogii, îi plăceau laudele, osanalele aduse de discipolii din cenaclul refăcut în ultimii ani de viaţă, prin participarea lui Cincinat Pavelescu, Şt. Petică, I. Pillat, Gala Galaction, Horia Furtună, I. Peltz, G. Bacovia, A . Maniu şi T. Vianu. Opera dramatică este cel mai puţin realizată: Iadeş!, Unchiaşul Sărăcie fiind simple adaptări, din tinereţe,
după E. Augier, E. M. d’Hervilly şi A. Grevin. Drama Saul a fost creată în colaborare cu Cincinat Pavelescu. Moartea lui Dante închipuie o apoteoză a marelui Florentin.
A tradus Romeo şi Julieta de Shakespeare, din opera lui Byron, Rollinat, Th. Gautier.
Proza lui Macedonski este lirică şi autobiografică, în care se caută pe sine, confesiunea dezvăluind obsesii şi reprimări esenţiale. Se întoarce în copilărie, văzută în lumina unui conservatorism aristocratic, idilic şi patriarhal. Titlurile reprezentative sunt: O noapte la Sulina, Pădurea ulmilor, Soare şi grâu, Moară pe Dunăre, Zi de august, Palatul Fermecat.
A scris şi un roman liric, mai întîi în franceză, „Calvarul focului” (1906 – Paris), devenit în limba română Thalassa (Marea – în greacă), o poveste de iubire dintre un paznic al Insulei Şerpilor şi o tânără care a supravieţuit unui naufragiu. Sunt urmărite în detaliu scenele de iubire dintre cei doi; sfârşitul este tragic: paznicul insulei o ucide pe iubita lui, apoi se sinucide, convins fiind că sufletele lor se vor regăsi în lumea idealului nepieritor.
În ciuda tuturor bizareriilor temperamentale, pe măsura trecerii timpului, Alexandru Macedonski a fost recunoscut ca unul dintre poeţii noştri extrem de talentaţi (el se considera genial, contestându-i lui Eminescu această capacitate, pe care o considera formată prin cultura acumulată).
Rămâne un creator original, chiar dacă în operă se regăsesc ecouri din creaţia înaintaşilor. În lirica sa se prelungeşte romantismul, apar elemente ale parnasianismului şi ale noului curent „Simbolismul”, pe care îl teoretizează în articolul Poezia viitorului (1892).
Volumele care cuprind lirica sunt: Prima verba (1872), Poezii (1882), Excelsior (1895-1897), Bronzes (Paris – 1901), Poema rondelurilor (1927), Flori sacre (1912).
Eul liric macedonskian, energic, incandescent, atât în desfăşurarea viziunilor ideale, cât şi în prăbuşirile sale în lutul realului, s-a opus tonalităţii lamentoului romantic, astfel că poezia lui socială, de un patetic suflu umanitar-romantic, şi satira au un caracter înverşunat antiburghez (tâmpita burghezie).
Convins de originea lui nobilă şi înzestrarea de geniu al timpului, egolatru şi egocentrist exacerbat, a dispreţuit burghezia, arătându-şi dispreţul în termeni duri, iar în unele dintre poemele sale intitulate Nopţi prezintă această clasă în tonuri caricaturale.
Ciclul Nopţilor este expresia romantismului în prelungire, acest tip de poeme (Noapte de ianuarie, Noapte de decemvrie) fusese creat de Alfred de Musset. În cele zece poeme cu acest titlu, poetul abordează teme diverse, dintre care menţionăm integrarea omului în ritualul zămislitor al naturii din Noapte de mai, al cărei laitmotiv este Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit!
Capodopera este Noapte de decembrie, o alegorie ce simbolizează drama geniului, într-o evocare de mari incandescenţe, reprezentativă pentru întreaga concepţie a poetului şi, poate, şi mai mult, pentru drama propriei sale existenţe, fascinată de vis, himeră şi ideal irealizabil ca orice absolut (A. Marino – cel mai avizat exeget al poetului).
Într-o noapte de decembrie, cu geruri cumplite, poetul priveşte flăcările focului (simbol al inspiraţiei), la căldura cărora adoarme şi se visează Emirul Bagdadului care pleacă să vadă Meka, Cetatea Sfântă, însoţit de o bogată şi mândră caravană. La ultima fântână a oraşului de aur, a oraşului roz (rozul Bagdad), întâlneşte o arătare terifiantă, Pocitan Ben Pehlivan, care se îndreaptă tot spre Meka. Drumul prin infernul deşertului ucide treptat oameni, cai şi cămile, astfel că Emirul rămâne singur. Înaintând cu greu, vede tot timpul imaginea înşelătoare a cetăţii pe porţile căreia intra Pocitan, căci laşul mersese pe căi ocolite, neavând curajul să meargă pe drumul drept, aşa cum procedase Emirul, a cărui deviză de viaţă era să nu se abată niciodată de la drumul drept. Curajosul, cinstitul, corectul Emir moare ucis de jarul pustiei. În ultima clipă, el vede cetatea Meka din ceruri. Înaintea acestui poem desăvârşit ca morală şi realizare artistică, într-o împletire de romantism şi simbolism, Macedonski publicase proza Meka şi Meka în care era inserat sfatul dat de un Emir, aflat pe patul de moarte, fiului său: Să nu se abată niciodată de la drumul drept.
Poetul-Emir este chiar Macedonski, care-şi trăieşte solitudinea, când mândră, când dureroasă, a geniului romantic, un damnat al sorţii ostile.
Recunoscut poet al rondelurilor, Macedonski este primul mare creator al acestei poezii cu formă fixă: 13 versuri dispuse în trei catrene şi un vers liber, cu măsura de opt-zece picioare, cu două rime. Primele două versuri sunt reluate ca refren în mijlocul, apoi la sfârşitul poemului. Iată cel mai delicat şi cunoscut rondel macedonskian: Rondelul rozelor ce mor
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini şi mor şi-n mine
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa usor.
În tot se simte un fior
O jale e în orişicine:
E vremea rozelor ce mor.
Mor în grădini şi mor şi-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător
Curg vălmăşaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor.
E vremea rozelor ce mor.
Rondelul este o creaţie lirică extrem de pretenţioasă, ce impune creatorului virtuozitate prozodică, sub rigoarea căreia pulsează emoţii adânci. A fost preferinţa poeţilor parnasieni şi este expresia acestui curent în creaţia lui Macedonski.
Speciile create de poet sunt diverse: poem, satiră, epigramă, rondel, sonet, psalm, într-un limbaj artistic de mare rafinament. Pentru iubitorii de poezie, lirica lui Macedonski este o uriaşă desfătare emoţională.
În poezia românească, Macedonski este poetul care, prin lirica sa, adună, suprapune şi contopeşte o multitudine de valori vechi şi de valori înnoitoare. În versurile sale răsună generozitatea şi elocvenţa unui poet din generaţia de la 1848, poet preeminescian de tip Boliac sau Eliade şi totodată accente neauzite în poezia noastră, deschizătoare ale unor noi perspective ale întregului nostru secol liric. Natură complexă, integrând deopotrivă spiritul tradiţiei şi al inovaţiei; a iniţiat un curent poetic original – simbolismul.
O menţiune specială se cuvine zecilor de poezii antimonarhice, unele admirabile, configurând în ansamblul lor una dintre cele mai îndelungi campanii ale lui Macedonski, care denunţă în versuri înflăcărate caracterul odios al monarhiei. Criticul D. Micu apreciază astfel contribuţia lui Macedonski la înnoirea liricii româneşti: „Teoretizând simbolismul, Macedonski a înţeles să-l şi promoveze stăruitor în literatura noastră”. El a încurajat tot ce se deosebea de poezia de până atunci: parnasianism, naturalism, decadentism. A fost alături de poporul său şi de alţi mari creatori ai timpului, exprimându-şi convingerea că poporul va trăi un viitor fericit, eliberat de un trecut încărcat de poveri sociale.

FLOAREA NECŞOIU