AUTOVINDECAREA – MECANISMUL LA NIVEL CELULAR

AUTOVINDECAREA
MECANISMUL LA NIVEL CELULAR

Deşi oamenii au ajuns să trăiască din ce în ce mai mult datorită progreselor înregistrate în diagnosticul şi tratamentul bolilor acute (infecţii, infarct miocardic, tulburări de ritm severe etc), sau poate tocmai de aceea, prevalenţa bolilor cronice în populaţie este în continuă creştere de la an la an: diabet zaharat, cardiopatie ischemică, insuficienţă cardiacă, astm bronşic, demenţe, cancer etc.
Conceptul de sănătate celulară devine din ce în ce mai actual pe măsură ce cercetările ultimilor 20 ani au documentat legătura între apariţia anumitor boli cronice, considerate incurabile, şi disfuncţiile care se manifestă la nivel celular, cu mult timp înainte ca o boală să se manifeste în vreun fel.
Pornim discuţia noastră de la celulă, care este unitatea de bază funcţională a oricărui organism viu. Sănătatea noastră începe de la nivel celular: dacă toate celulele sunt sănătoase, rezultă un organism sănătos; dacă unele dintre celulele noastre se îmbolnăvesc, şi organismul, ca ansamblu, suferă. În fiecare zi pe care o trăim pe această planetă are loc o deteriorare a unor celule din corpul nostru, sub influenţa noxelor (stres psiho emoţional, radiaţii solare, radiaţii cosmice, radiaţii electromagnetice patogene – generate de telefoanele mobile, toxine, poluanţi din aer, apă, conservanţi alimentari, tăieturi, zgârieturi, infecții, nutriţie necorespunzătoare, etc); celulele afectate de oricare din aceste noxe trimit mesaje în jur, pentru a cere ajutor. Când primesc aceste semnale, celulele sistemului nostru imun pornesc rapid spre zona afectată şi declanşează procesul de vindecare. Procesul de vindecare constă fie din repararea celulelor deteriorate (dacă acest lucru este posibil), fie din distrugerea structurilor celulare considerate ne-reparabile (prin fenomenul de autofagie, pentru descoperirea căruia cercetatorul japonez Yoshinori Ohsumi a primit premiul Nobel pentru Medicină în 2016) şi înlocuirea lor cu alte celule sănătoase.
Cercetători din întreaga lume au confirmat faptul că, indiferent despre ce tipuri de celule este vorba, există un limbaj de bază la nivel celular, prin intermediul căruia orice celulă poate comunica cu celelalte. Acest limbaj primar, la nivelul cel mai bazal posibil, pe care îl recunosc absolut toate celulele vii, este reprezentat de nişte molecule foarte mici, care pot străbate toate barierele corpului, inclusiv membranele celulare şi membranele nucleare (care învelesc şi protejează nucleul celular, unde s-a demonstrat că există ADN-ul care conţine toată informaţia genetică necesară funcţionării normale a celulelor), denumite generic molecule de semnalizare redox (MSR).
În lumina descoperirilor din ultimii 20 de ani, semnalizarea redox reprezintă o funcţie esenţială pentru toate organismele vii existente pe planetă (oameni, plante, animale). În ultima vreme, cercetătorii arătaseră că există o strânsă corelaţie între suferinţa mitocondriilor din celule şi apariţia şi evoluţia bolilor cronice. În cele mai diverse boli cronice, se observase că mitocondriile nu mai funcţionează corespunzător. Odată cu descoperirea mecanismului semnalizării redox, cercetătorii au realizat că tocmai acesta reprezenta veriga lipsa între apariţia tuturor bolilor cronice şi suferinţa mitocondrială! Organismul uman conţine în jur de 75 de mii de miliarde de celule, iar în fiecare celulă se găsesc de la câteva sute până la câteva mii de mitocondrii. Înainte vreme se ştia doar că aceste mitocondrii au rolul de a produce energie, sub formă de ATP. Ceea ce au descoperit cercetătorii în ultimii 20 de ani este că, odată cu producerea de ATP, în cadrul aceloraşi procese se formează şi aceste molecule de o semnificaţie deosebită pentru organism, care sunt moleculele de semnalizare redox. Ele sunt clasificate, din punct de vedere al efectului lor la nivel celular, în două tipuri (A şi B).
Mult timp cercetătorii consideraseră că aceste molecule de semnalizare redox sunt nişte compuşi fără importanţă, care rezultă ca produşi secundari atunci când se formează energie în celulă. În ultimii ani însă, cercetători de marcă au dovedit că aceste molecule sunt vitale pentru funcţionarea sistemului imunitar, a mecanismelor celulare de vindecare, cât şi pentru activarea tuturor antioxidanţilor. Ele sunt atât de esenţiale pentru viaţă, încât, fără ele, organismele vii ar muri în câteva secunde. Capacitatea mitocondriilor de a produce molecule de semnalizare redox este de 100% DOAR la noul născut, şi capacitatea lor de secreţie scade odată cu înaintarea în vârstă, pe măsură ce mitocondriile sunt atacate de noxele din mediul nostru exterior, la început mai puţin, iar după vârsta de 12 ani declinul producţiei acestor molecule este mai abrupt, astfel încât la vârsta de 70 de ani corpul nostru produce doar 10% din cantitatea de molecule de semnalizare redox pe care le produce un nou născut. Tocmai de aceea, când suntem mai în vârstă, ne îmbolnăvim mai uşor şi refacerea organismului este mult mai lentă decât atunci când suntem tineri.
Pe de o parte, moleculele de semnalizare redox de tip A potenţează efectul antioxidanţilor, de care celula are nevoie pentru a fi protejată şi a se detoxifia. Mulţi oameni ştiu că noi trebuie să consumăm antioxidanţi, inclusiv din alimentaţie, pentru a ne putea feri de radicalii liberi. Dar ce nu este cunoscut este că, dacă nu avem destule molecule de semnalizare redox, atunci degeaba consumăm antioxidanţi, deoarece ei sunt inactivaţi la chiar primul contact cu primul radical liber. Noi avem în celulele noastre cei mai puternici antioxidanţi care există: glutationul, catalaza şi superoxiddismutaza (SOD). S-a dovedit prin cercetări ştiinţifice recente că adăugarea de molecule de semnalizare redox la nivelul culturilor de celule creşte EFICIENŢA TUTUROR antioxidanţilor intracelulari cu 500% – 800%. În sfârşit, s-a descoperit cauza pentru care toate studiile efectuate în bolile cronice până în prezent cu administrarea de antioxidanţi sintetizaţi în industrie nu au avut nici pe departe rezultatele scontate, pentru că absolut niciun supliment din lume nu aducea, pe lângă moleculele de antioxidanţi, şi activatorii, iar exact în aceste boli cronice s-a dovedit că lipsesc aceste molecule de semnalizare redox! De aceea, toate studiile mari realizate cu pilule cu diverşi antioxidanţi nu au reuşit să dovedească vreun avantaj al acestora în influenţarea evoluţiei bolilor cronice, ci, dimpotrivă, unele studii au arătat că, de exemplu, la bolnavii de cancer, adăugarea de suplimente a provocat o metastazare mai rapidă a tumorii. Drept urmare, un ilustru savant, Dr. James Watson, laureat al premiului Nobel în Medicină pentru descoperirea structurii spiralate a ADN-ului, afirma într-un articol publicat în revista LANCET din 2014 că este timpul de a ne pune foarte serios întrebarea dacă administrarea suplimentelor alimentare cu antioxidanţi nu a provocat mai multe cancere decât a prevenit… În acelaşi articol foarte îndrăzneţ, Dr. Watson formula pentru prima oara ipoteza că celulele noastre se îmbolnăvesc nu doar din cauza atacului radicalilor liberi, ci din cauza insuficientei producţii a moleculelor de semnalizare redox de tip B (specii reactive de oxigen, ROS). Aceste molecule sunt cele prin care celulele noastre distrug tot ceea ce trebuie distrus în corpul nostru: bacterii, viruşi, paraziţi, ciuperci şi toate structurile celulare îmbătrânite (prin mecanismul de autofagie), dar şi celulele canceroase! Deci, insuficienta producţie la nivel mitocondrial al acestor molecule face ca organismul să nu se mai poată descotorosi de structurile îmbătrânite şi bolnave, pentru a permite înlocuirea lor cu structuri noi, dar şi să nu mai poată lupta cu microbii care ne atacă organismul zi de zi.

Iată de ce astăzi se consideră că aceste molecule de semnalizare redox reprezintă uneltele prin care celulele noastre reuşesc să se repare singure, adică baza mecanismului celular de autovindecare.
Acest mecanism celular de autovindecare reprezintă esenţa supravieţuirii unui organism viu în acest mediu plin de toxine care ne înconjoară şi ne atacă celulele în fiecare clipă a existenţei noastre. Atunci când acest mecanism de autovindecare este atacat şi nu mai funcţionează corespunzător, celulele nu se mai pot repara singure şi îmbătrânesc sau se îmbolnăvesc.
Diferenţa esenţială între procesele de îmbătrânire şi îmbolnăvire constă din faptul că într-o celulă îmbătrânită funcţiile celulare sunt doar diminuate, în timp ce într-o celulă bolnavă funcţiile celulare sunt complet modificate. Dar cele două fenomene au practic aceleaşi cauze: atacul produs de noxele din jurul nostru, care afectează mecanismele celulare de autovindecare, care fac ca celulele să fie incapabile de a se mai apăra de atacurile exterioare şi atunci funcţiile celulare fie se diminuează (îmbătrânire), fie se modifică complet (ca în cadrul celulelor bolnave).
Cercetări efectuate de numeroşi oameni de ştiinţă care lucrează în domeniul de maxim interes al prelungirii vieţii au arătat că singurele două modalităţi prin care poate fi prelungită semnificativ (cu până la 30%) viaţa unor animale în cadrul unor experimente realizate pe termen lung sunt: postul alternativ şi efortul fizic. Ambele cresc fenomenele de autofagie şi activează anumite „gene de longevitate” din nucleul celular, şi nu este o coincidenţă că toate aceste activităţi celulare sunt realizate prin creşterea producţiei mitocondriale de molecule de semnalizare redox de tip B (ROS).
Având în vedere toate aceste cercetări rezultă că moleculele de semnalizare redox au o importanţă covârşitoare pentru organismele vii.
Efectul lor se produce în fracţiuni de secundă, după care sunt degradate, ele fiind extrem de instabile (timpul lor de înjumătăţire în celulele vii este de ordinul milisecundelor). Faptul că ele se formează în mitocondrii în absolut toate procesele de ardere celulară, indiferent de care este substratul folosit (hidrocarburi, grăsimi sau proteine) denotă tocmai importanţa lor strategică pentru viaţă.

Dr. CONSTANTIN ERENA