AVEM MOTIVE DE’NDOIALĂ

AVEM MOTIVE DE’NDOIALĂ

Mergi oriunde pe stradă, metrou ori alte mijloace de transport şi ce constaţi, nu neapărat la ore relaxate, ci la ore, să spunem, de vârf? Adică atunci când se îmbină, într-o nefirească împletitură, ceva oameni care pretind că muncesc, gospodine, pensionari care, de fapt, nu ştiu de ce se află în acel loc şi nu în altul, abundenţi şuţi, dar toţi într-o inconfundabilă stare de împuţişenie, de mirosuri pestilenţiale, de ură faţă de săpun şi apă. De ce acest lucru? Dintr-o aşezare perfidă a valorilor, a celor care erau odinioară obligaţi să aibă un alt statut, acel statut depăşit de istorie. Negăsind căi de ieșire rămân circumscriși acelui statut, acum i-a retardat, i-a proiectat într-o altă lume, probabil în cea care ancestral trebuiau să existe şi nu forţat, într-o industrializare benefică. Nici atunci și nici acum nu și-au înțeles rolul lor şi de ale cărui roade nu au beneficiat mulţi niciodată, nici înainte de ’90, când nu munceau, când, de fapt, produceau „rebuturi” la „greu” dar „planul” se făcea şi se depăşea, şi nici după această perioadă, când cu păpuşari conducători şi împreună cu ei au pus întreprinderile pe butuci. Întreprinderi construite cu efortul şi cu sacrificiile înaintaşilor şi chiar a lor.
Dar sub îndemnul otrăvit „Noi nu ne vindem ţara” cea mai mare parte a industriei a fost tăiată şi dată la fiare vechi cu instalaţii recent cumpărate din State, Japonia şi alte ţări dezvoltate, că aşa a fost să fie. Să avem şi noi şomerii noştri, să nu mai avem o clasă muncitoare care să provoace tensiuni sociale, greve, să nu mai fie o forţă, aceea de fapt să plece în cele patru zări cât le-or vedea ochii, să o folosească alţii, evident selectiv, că doar veneau din est.
Privesc, mergând prin Bucureşti, oameni, bărbaţi ori femei, sunt decuplaţi de realitate, relativ tineri, vorbesc de unii singuri pe stradă, nervoşi, irascibili, încruntaţi. Aşteaptă orice prilej spre a deveni agresivi, vreo mică altercaţie între doi neaveniţi spre a se constitui cei din jur în tabere pro şi contra. Vezi, ăla a agitat un pumn, ba celălalt l-a înjurat, apoi celălalt a scos un şiş, iar celălalt un pistol cu bile, iar toţi asistă de la ceva distanţă la deznodământ. Sau un bătrân (bătrână) e lovit (lovită) şi i se ia ceva din pensie, dar nimeni nu intervine.
Ce să mă bag eu, e treaba mea, „ce să intru în conflict cu ăia care e organizaţi”?
Spiritul civic este zero, a fost de mult aplatizat. Cum? Nu există nici o autoritate concretă, care la nivel minimal să aplaneze conflictele minore. Mai sus, instituţia mediatorului e mai degrabă formală. În instanţe trec ani până se rezolvă ceva concret. În alte părţi, nu departe de noi, conflictele se rezolvă instantaneu, că e societatea civilă din Bulgaria, yobic în Ungaria, altele în Austria, şi chiar în Germania există un anumit echilibru la nivelul de jos.
Mai sus, justiţia este foarte promptă, termenele sunt de ordinul săptămânilor şi, în consecinţă, derapajele, de orice fel, le rezolvă în mod rezonabil. Cei certaţi cu legea „beneficiază” oriunde în lume de o mână forte. Că sunt „miliţii”, organizaţii paramilitare, organizaţii civice puternice, apoi cele statale, care uneori fac exces de zel, dar în conştiinţa lor sunt convinşi că apără ceva, legea, cutuma, cetăţeanul, contribuabilul. Şi la noi a fost ceva, acel ceva îl reprezentau comunităţile obşteşti care aveau un conducător, „sfatul bătrânilor”. La etnia rromă, de pildă, s-a păstrat staborul, cu conducătorul lui, bulibaşa, care soluţionează delictele minore, rezolvă şi asigură în continuare, pe lângă păstrarea tradiţiilor, legea pe plan local, „legea pământului”, a „locului”, respectarea „rânduielilor” stabilite din moşi strămoşi.
Comunităţile obşteşti care păstrau tradiţii, obiceiuri şi respectarea rânduielilor au fost distruse de sistemul comunist, cele româneşti nu şi celelalte. Actualele „obşti” cu statut juridic nu mai au acelaşi rol, a dispărut în neant un segment milenar în nici cincizeci de ani, care nu mai poate fi refăcut în metabolismul şi mentalitatea lui originară niciodată. Şi atunci noi, românii, unde ne aflăm ca societate civilă, cum pretenţios se clamează astăzi? Pot spune, ca părere proprie, într-o nebuloasă. Dispare limba noastră, metamorfozată în aproape 2000 de ani, acum ca limbă română, ca limbă romanică într-o „mare” slavă, într-o struţo-cămilă împrumutând sute de cuvinte şi expresii anglo-saxone. Din ce motiv? Pentru că suntem vulnerabili, suntem laşi, suntem leneşi şi dispuşi permanent la compromisuri.
Cum adică, iei un autoturism de 50.000 de Euro de exemplu, care pe un vestic îl costă 35.000 de Euro, că de, noi suntem mai bogaţi, şi toate setările lui sunt în 12-14 limbi străine, dar niciuna în limba română. Aceasta chiar este o umilinţă. Cum ar fi vrei acest autovehicul scump, înseamnă că pe lângă faptul că trebuie să îl plăteşti, prostule, mult mai mult decât la noi, mai trebuie să înghiţi şi umilinţa de a te descurca în germană, italiană, engleză, cehă, rusă, chineză ş.a.m.d. Nu pentru că pentru majoritatea celor care o cumpără le-ar fi străină una din aceste limbi, dar să ştiţi voi, slugi proaste, că pe lângă a da bani să ne susţineţi economiile noastre trebuie să vă mai lepădaţi şi de limba voastră. Aţi înţeles bă, ăştia care spuneţi că sunteţi mândrii descendenţi ai dacilor?
Ne aplaudă Comunitatea Internaţională, nu Cominternul, că avem o democraţie adevărată, că avem o economie de piaţă, ne „umflă” în pene că suntem puternici, dar pentru orice mic deranj (să nu spun derapaj) ne pun la colţ, pe coji de nuci. Ei însă acţionează cum vrea muşchiul lor.
Grecia e la pământ, dar o finanţează în continuare, la fel Spania, Portugalia, Irlanda, pe banii cui, evident şi pe ai noştri. Dar noi suntem un fel de second hand al Europei. Bine, e şi vina noastră, dar pe ei, rechinii Europei, care ne vâră pe gât doar resturile lor dar apoi clamează mai rău decât în structura Cominternului că nu suntem buni de nimic, cum trebuie să îi privim?
După ce întreaga Europă a fost „invadată” de aproape 40 de ani de africani, arabi, asiatici, iar mai recent de polonezi, ruşi, se trezesc acum ei că ruşinile Europei, după ce le-au fost distruse economiile de baștină, cetăţenii României şi Bulgariei vor invada, cu forţă de muncă ieftină (dar şi cu năravuri exacerbate mediatic), piaţa de muncă a Franţei şi Angliei. Ce măgărie! Vine prinţul Charles în România cu camarila agreată de el, maghiară (descendenţi ai foştilor latifundiari maghiari), ne dă puerile lecţii de refacere a unor aşezăminte pe care ei le-au manevrat pentru depopulare şi faptul că Transilvania e altceva decât propagă România.

Şi ce veseli sunt oamenii care îl primesc, au un sentiment firesc de ospeţie, de a-i oferi ce e mai bun, de a se simţi cum în ţara lui nu a avut niciodată parte. Dar oare ce gândeşte el în realitate, ce pune meticulos (ca orice englez) la cale? Aceasta e problema şi nu că mai cumpără ceva căsuţe ţărăneşti pe care le renovează, mai ciuguleşte ceva pâine cu sare sau degustă vreo răchie naturală, nu din cea scoţiană.
Vine el aici aşa nitam-nisam că-i plac plaiurile româneşti, că ele degajă ceva din ce Anglia a pierdut prin industrializare cu vreo 200 de ani în urmă? Aiurea, asta este pentru fraieri, el altceva urmăreşte, probabil un fel de protectorat britanic pentru Transilvania, în care el să fie un fel de Voievod. Cam greu de digerat această idee, dar nu imposibilă. Cum britanicii (Perfidul Albion) gândesc pentru viitor şi noi va trebui să fim vigilenţi asupra acţiunilor acestuia şi nu numai, adică şi a camarilei Regale a României impusă tot din zona Angliei, care începe să domine economic România, aşa, pe şest, fără gălăgie, scandalurile fiind lăsate în zona efemerului politic românesc, a unor televiziuni care nu văd adevăratul adversar şi a unor manipulări la care suntem încorsetaţi din cele patru zări, deoarece în jurul nostru, şi nu numai, avem numai duşmani. Mieroşi ori distanţi, ţin să ne amintească direct ori subtil că, deşi suntem ocupanţi uniformi vorbitori de română ai acestui teritoriu, nu neapărat suntem şi proprietari, ci această calitate ne-a fost „acordată” datorită unor împrejurări istorice favorabile nouă şi nefavorabile altora.
Ca să vezi, adică vorbesc româna sub diverse dialecte (nu precum sarda cu italiana, catalana cu spaniola şi exemplele ar continua), ci o limbă clară pe un teritoriu cuprins între Tisa – Odessa, Cehia de Sud, Sudul Ucrainei, Bulgaria de Nord, Serbia (Banatul Sârbesc), Grecia în Nord, Slovenia, adică pe un areal uriaş şi noi am fi un popor de pripas, ne-am aşezat aici, nici ei, detractorii, nu ştiu cum, dar oricum suntem ocupanţi. Ba în doctrine neschimbate de la Petru I, continuate până în zilele noastre că am fi nişte ocupanţi ilegitimi ai unor teritorii; această „doctrină” fiind amplu mediatizată la ei în prezent. Cum să iubim acest uriaș popor din est deosebit unde exponenţii lor vin şi spun despre noi fel de fel de năzbâtii? Vecinii noștri fac presiuni prin mii de vectori și cozi de topor de la noi pentru a ne rejecta. Unde? Că noi venim permanent cu dovezi istorice clare că suntem stăpânii acestor pământuri de mii de ani.
Ar fi clarificat situaţia noastră mai bine dacă o lucrare antică, „Dacii”, depozitată în arhivele mongole ar fi fost cumpărată de autorităţile române.
O fi aşa, sau nu o fi, hamletica întrebare ar trebui să frământe pe cineva, măcar un fost prim ministru. Iar noi, în această Europă Unită, faţă de atacurile destul de dese xenofobe asupra românilor, rămânem în expectativă. Sau poate dintr-o superioară privire asupra situaţiei îi lăsăm în prostia lor pe detractorii noştri şi ne vedem de ale noastre. Se prea poate. Şi bine ar fi să fie aşa. Dar oare ei ne lasă?

FLORIAN LAURENŢIU STOICA