BARBU ŞTEFĂNESCU DELAVRANCEA (11 APRILIE 1858 – 29 APRILIE 1918)

BARBU ŞTEFĂNESCU DELAVRANCEA
11 APRILIE 1858 – 29 APRILIE 1918

„Oh! pădure tânără… Unde sunt moşii voştri? Presăraţi… la Orbic, la Chilia, la Baia, la Liponic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni… Unde sunt părinţii noştri? La Cetatea Albă, la Cătlăbugi, la Cosmiu, la Lenţeşti… Pământ… Şi pe vasele lor s-a aşezat şi stă tot pământul Moldovei ca pe umerii unor uriaşi…”

Sunt cuvintele rostite de Ştefan cel Mare şi Sfânt, omul care, prin măreţele sale fapte de vitejie, a semnat cu numele său unele dintre cele mai glorioase pagini din istoria neamului.
Dacă s-ar adresa astăzi românilor le-ar aminti că moşii şi strămoşii lor sunt presăraţi la Plevna, la Mărăşeşti, la Oituz şi pe alte câmpuri de bătaie unde au luptat cu eroism spre a păstra pământul sfânt al Daciei, pe care l-au lăsat drept cea mai de preţ moştenire, alături de limbă, creaţia populară şi alte realizări de care ar trebui să fie mândri şi ataşaţi în vecii vecilor…
„Dacă Domnul v-a dat vouă acest pământ sfânt, iubiţi-l, apăraţi-l şi stăpâniţi-l, spre a-l da urmaşilor voştri (…) Pădure tânără, nu-ţi tăia rădăcinile!”.
Uriaşa personalitate istorică n-a rămas numai în conştiinţa şi sufletul românilor, ci şi în dramaturgia românească, în piesa „Apus de soare” creată de Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Barbu Delavrancea a fost, în perioada sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, un reputat avocat, un excepţional orator, un nuvelist şi dramaturg apreciat al epocii. El s-a născut în 11 aprilie 1858, în Bucureşti, în casa lui Ştefan Tudorică Albu, consemnat în documente şi sub alte nume: Gheorghe Ştefan, Gheorghe Ştefănescu, Gheorghe Ştefan Sohăţeanu, Ştefan Plugaru, Ştefan Tudor, originar din zona Vrancea; părăsindu-şi meleagul natal, s-a aşezat pe o moşie din satul Sohatu, Ilfov. După căsătoria cu Iana (Eana sau Ana) se statorniceşte în Bariera Vergului, la marginea Bucureştiului (atunci), îndeletnicindu-se cu cărăuşia de grâne. Barbu era cel mai mic copil din cei nouă ai familiei lui Ştefan Tudorică Albu. Îşi petrece copilăria în mahalaua în care locuia familia; învaţă, mai întâi, cu un diacon de la biserica Sf. Gheorghe
Nou, apoi este primit în clasa a doua la o şcoală din cartier, unde institutorul Spiridon Danilescu îl înscrie cu numele Stephanesku Barbu. După o vreme trece la şcoala de la Maidanul Dulapului, la care are învăţător pe Ion Vucitescu, celebrul personaj al nuvelei „Domnul Vucea”.
După un trimestru la gimnaziul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, este admis bursier la liceul „Sfântul Sava”, unde are profesori, printre alţii, pe Dimitrie August Laurian şi Anghel Demetriescu. În 1877 este student la Facultatea de Drept din Bucureşti; îşi continuă studiile în Franţa, unde pleacă cu o bursă oferită de filantropul N. Califaroff, al cărui avocat era Nicu Ştefănescu – Budala, unul dintre fraţii lui Barbu. După o vizită în Italia, se întoarce în ţară, fără doctorat; în 1884 se înscrie în baroul Ilfovului, fiind, concomitent, profesor conferenţiar la Ateneul Român, redactor la „România liberă” şi făcând parte din redacţia suplimentului literar al revistei. În 1885 îi apare primul volum de proză, „Sultănica”. Debutul literar avusese loc în 1877 în „România liberă”, cu o poezie patriotică publicată cu ajutorul profesorului Dimitrie August Laurian, creaţie urmată de un volumaş intitulat „Poiana lungă. Amintiri din 1878”.
Din noiembrie 1885 până în ianuarie 1886 colaborează şi apoi este prim-redactor la „Epoca”, ziarul conservator al lui Grigore George Păucescu, pe care îl schimbă cu revista „Lupta” condusă de Gheorghe Panu. Se afirmă ca un gazetar plin de vervă critică, pamfletară. Neînregimentându-se în nici o grupare politică, aduce peste tot pasionata sa pledoarie democratică, în cuprinsul căreia ideile căpătau energie şi putere de seducţie datorită impetuoasei desfăşurări a unei logici dominant afective, precum şi magiei lirice pe care o întreţinea elocinţa sa.
În acelaşi timp colaborează la „Revista literară”, „Familia”, „Românul” ş. a. În aprilie 1887 scoate revista „Lupta literară” (care apare doar în două numere). Tot în 1887 publică volumele „Linişte” şi „Trubadurul”. Alături de Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, trimite colaborări literare revistei „Literatură şi ştiinţă”, condusă de Constantin Dobrogeanu-Gherea (1893), iar din 1894 publică în revista bunului său prieten Alexandru Vlahuţă, „Vieaţa”. În 1888 se căsătoreşte cu Marya Lupaşcu şi la îndemnul socrului său, Alexandru Lupaşcu, se înscrie în Partidul Liberal. Este redactorul a două publicaţii ale partidului: „Democraţia” şi „Voinţa naţională”. Activitatea sa politică se concentrează pe problema ţărănească şi cea naţională pe care le dezbate în publicistica şi în discursurile pe care le ţine. În 1894 este deputat de Prahova, iar din 1896 intră în gruparea „drapelistă” a lui Petre S. Aurelian, părăseşte Partidul Liberal în 1898 şi se înscrie în Partidul Conservator, care îl numeşte în 1899 primar al Capitalei; trece la junimişti, apoi la Conservatori, este deputat în mai multe rânduri, vicepreşedinte al Camerei, ministru al Lucrărilor Publice (1910 – 1912), ad-interim la Ministerul Cultelor şi Instituţiilor Publice în 1911, ministru al Industriei şi Comerţului din 1917.
Făcând politică, dar fiind incapabil să-şi modereze stările şi reacţiile, urca pe culmile speranţei, dar cobora în scurtă vreme în cea mai neagră amărăciune. Fascinanta lui artă oratorică servea perfect interesele partidului căruia îi aparţinea.
În 1912 devine membru al Academiei, discursul de recepţie se intitulează „Din estetica poeziei populare”. Măiestriei sale oratorice i se adaugă renumele de excepţional avocat, recunoscut, mai ales, în urma câştigării procesului lui Ion Luca Caragiale împotriva ziaristului psihopat Constantin Alexandru Ionescu, Caion, care-l acuzase pe marele dramaturg de plagiat. Caion a tradus din româneşte în maghiară pagini întregi din drama „Năpasta”, a îngălbenit filele cu lumânarea „demonstrând” astfel că drama aparţinea lui Istvan Kemeny. Delavrancea demonstrează că acest „scriitor” nu există în literatura ungară, apoi a dovedit aberanta înscenare a nefericitului ziarist.
Atunci, în 1902, Delavrancea, care era bun prieten al lui Caragiale şi un mare admirator al său, a pledat excepţional în favoarea marelui clasic, dramaturg şi prozator, dovedind că opera acestuia nu avea nevoie de creaţiile unor necunoscuţi într-un moment în care publicul îi cunoştea lucrările din reprezentaţiile Teatrului Naţional. Un adevăr este cert: Delavrancea a strălucit în acel proces, dar Caragiale a fost profund îndurerat de mizeria provocată de un nebun. La izbucnirea Primului Război Mondial, pledează pentru intrarea ţării în război, sperând că patria va fi întregită prin eliberarea Transilvaniei. Semnarea unei păci separate cu Germania i se pare umilitoare şi îl determină să-şi ceară demisia din guvern. Moare însingurat la Iaşi, în 29 aprilie 1918, unde venise târziu, printre ultimii refugiaţi din Bucureşti. Trecând în revistă multele domenii în care a desfăşurat o prestigioasă activitate, ne dăm seama că Barbu Ştefănescu Delavrancea a dus o viaţă tumultuoasă, efervescenţă la care se adaugă munca de creaţie literară.
Principalele volume de proză (nuvele) publicate au fost „Sultănica”, „Trubadurul”, „Paraziţii”, „Hagi-Tudose”, în care abordează o tematică diversă: viaţa satului, diformităţi biologice, racile sociale şi avariţia. Nuvela „Sultănica”, opera de debut, este inspirată din viaţa satului şi are ca temă artistică iubirea, tratată într-o viziune accentuat romantică. Nuvelele „Milogul”, „Trubadurul”, „Zobie” tratează, pentru prima oară în nuvelistica românească, diformităţi fizice şi morale, într-o manieră naturalistă.
Nuvela „Hagi-Tudose” s-a bucurat de un mare succes la public, nu numai ca operă în proză, ci şi prin varianta dramatizată, în care rolul hagiului (hagiu – cel ce a văzut locrurile sfinte) a fost interpretat de artişti celebri ai scenei româneşti. Tipologic, Tudose este cel mai realizat chip de zgârcit din literatura universală, depăşindu-l pe Harpagon, odiosul personaj al lui Molière.

O altă lucrare cunoscută a fost „Domnul Vucea”, în care apare cunoscutul învăţător care avea o diabolică plăcere de a-şi pedepsi elevii pentru închipuite abateri de la disciplina şcolară. Alte povestiri, „Bunicul”, „Bunica”, zugrăvesc un univers patriarhal spre care scriitorul se întoarce cu nostalgie şi căldură ca spre o lume pură, mirifică şi simplă în acelaşi timp. Însetat de puritate, bântuit de fantasmele nedesluşite ale copilăriei, Barbu Ştefănescu Delavrancea a scris şi câteva basme: „Neghiniţă”, „Norocul dracului”, „Palatul de cleştar”, „Stăpânea odată”, „Departe, departe”.
Dar complicarea acţiunilor şi psihologiei, fantasticul prea elaborat, stilizarea excesivă, lucrătura migăloasă, artistică a imaginilor şi frazelor îndepărtează basmele nuvelistice ale lui Delavrancea de prototipul popular.
Scriitorul este vulnerabil din cauza prolixităţii stilistice, receptiv la reproşurile criticii, autocenzurându-se, renunţă la ornamente în favoarea clarităţii şi concentrării. La „Fanta-Cella” şi „Sentino”, care au structură de poem şi atmosferă exotică, sinestezia stilului, picturalul, ritmarea muzicală depăşesc afectarea calofilă, şterg impresia preţiozităţii.
Meridionalul impresionabil, îndrăgostit nostalgic de mare, fiind desenator al unor portrete şi peisaje care vădesc o sensibilitate de impresionist se întâlnesc fericit în aceste două scrieri (mulţi dintre pictorii contemporani, printre care şi Nicolae Grigorescu, au văzut în Delavrancea un artist plastic de talent).
Punctul culminant al creaţiei literare îl constituie dramele istorice inspirate din istoria Moldovei de la sfârşitul secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea, respectiv evocatoare a domniilor lui Ştefan cel Mare, Ştefăniţă-Vodă şi Petru Rareş. Este întâia trilogie dramatică din literatura noastră, Delavrancea deosebindu-se de predecesorii săi Vasile Alecsandri („Despot-Vodă”), Bogdan Petriceicu Hasdeu („Răzvan şi Vidra”) şi Alexandru Davila („Vlaicu-Vodă”), autorii unor valoroase drame istorice create până în 1909-1910, când a apărut „Trilogia Muşatinilor”, cum au fost cunoscute cele trei piese ce aveau ca personaje principale pe Ştefan Muşatin şi urmaşii săi. Încă de la apariţie, aceste creaţii dramatice, unele dintre cele mai izbutite ale genului, s-au bucurat de un copleşitor succes, nu numai ca opere literare, ci şi ca transpuneri scenice în spectacole memorabile, în care rolurile principale, mai cu seamă cel al lui Ştefan cel Mare, au fost interpretate de mari actori ai scenei româneşti, într-o vreme în care şcoala teatrală (teatrul românesc) era cunoscută şi recunoscută în Europa (după teatrul englezesc) apărută la mijlocul secolului al XIX-lea, 1840 – an în care devine instituţie de sine stătătoare, cu structură specifică, repertoriu şi scenă proprii, prin activitatea lui Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu, la Iaşi.
Succesul creaţiei dramatice îl readuce pe Delavrancea în rândul protagoniştilor mişcării literare autohtone, după o perioadă de amărăciune provocată de mizeria în care se zbătea ţara (ce se mişcase în 1907, când se răsculaseră şi muriseră miile de ţărani).
În viziunea intelectualilor vremii, istoria, cu paginile ei de eroism, patriotism, cu personalităţile şi masele ce se jertfiseră pentru apărarea pământului străbun, a fost un element care a coagulat toate forţele ce s-au angajat în lupta de restabilire a unui curs normal al societăţii şi individului. Dramatizarea nuvelei „Hagi-Tudose”, precum şi a nuvelei „Irinel” nu au avut acelaşi succes precum „Apus de soare”, „Viforul” şi „Luceafărul”, care sub aceste titluri-metaforă îi diferenţiază pe cei trei domni: Ştefan cel Mare este „soarele Moldovei, surprins în ultimii ani de domnie”, Ştefăniţă este sugestiv denumit „Viforul”, iar Petru Rareş este speranţa, numită metaforic „Luceafărul”. „Apus de soare” impune un personaj excepţional, realizat prin utilizarea procedeelor romantice, începând cu structura autentică a eroului (Domn şi părinte – exigent, necruţător cu duşmanii ţării sau cu cei ce se opun poruncilor şi dorinţelor lui, dar blând, atent, discret cu urmaşii lui), până la caracterul retoric al vorbirii, ceea ce a determinat critica literară să numească această operă „poem dramatic”.
Omul Ştefan este la vârsta senectuţii, puterile l-au lăsat, târăşte anevoie piciorul rănit cândva în luptă, dar sufletul i-a rămas tânăr. Omul a pierdut admirabila lui forţă fizică, dar Domnul şi-a păstrat intactă tinereţea firii, a îndemnurilor nobile, spre binele ţării şi al obştei – Ştefan cel Mare apare ca tipul desăvârşit al Domnului cu dragoste de ţară, drept, înţelept şi viteaz, care s-a sprijinit în politica sa pe mica boierime şi marea masă de răzeşi, care-l numesc „slăvitul, preaslăvitul nostru stăpân”. Modest, Domnul recunoaşte: „Eu am fost biruit la Războieni şi la Chilia, Moldova a biruit pretutindeni”, excelentă metaforă a ideii de naţiune, o recunoaştere a faptului că istoria e creată de obştea deţinătoare a marilor virtuţi morale şi patriotice. „Slăvitul” Ştefan se închina cu respect în faţa patriei, pe care o lăsa moştenire urmaşilor în cadrul unei viziuni apoteotice: „(…) ţineţi minte… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor”.
De acolo de sus, de unde spiritul celui Mare şi Sfânt veghează întru eternitate pământul sacru al geto-dacilor, Ştefan cel Mare glăsuieşte: „ţineţi minte că pământul pentru care s-au jertfit strămoşii voştri este al vostru şi al urmaşilor voştri în veacul vecilor”. „Viforul” este o dramă construită după alte reguli decât „Apus de soare”. Personajul nu mai este un erou (nici nu putea fi, căci urmaşul Ştefăniţă nu se putea ridica la înăţimea măreţului înaintaş), astfel că nici ritmul poematic nu-şi mai are rostul. În preajma unui Domn dezaxat, sangvinar, fiecare încearcă zadarnic să-şi afle liniştea. Prevestirile, ameninţările devin cu repeziciune fapte, tulburând ordinea firească a vieţii.Tâlcuitorul răzbunărilor sângeroase este şi el ros de nelinişte, încordarea lui atinge paroxismul, în ciuda aerului calm, sfruntător – acţiunea se precipită, schimbul de replici este iute, aspru, tăios, un adevărat „vifor”. „Luceafărul”, ultima piesă a trilogiei, ilustrează o altă faţetă a destinului Moldovei, în timpul domniei lui Petru Rareş, a cărui denumire metaforică sugera speranţa. Din păcate, epoca şi
personajul sunt lipsite de grandoare.
Nici acest urmaş şi, firesc, nici opera în care este prezentat nu se ridică la nivelul predecesorului şi strălucirii în care a fost prezentat în opera dedicată (realitate istorică bine cunoscută: Ştefan ştia că odată cu moartea lui, Moldova nu va mai avea prosperitatea, unitatea şi liniştea pe care el le statornicise).
Barbu Ştefănescu Delavrancea ne-a lăsat o moştenire literară originală, atât în dramele istorice, cât şi în nuvelele sale. Acestei laturi a personalităţii i se adaugă fulminanta capacitate de a cuceri auditoriul ca orator şi avocat, astfel că înţelegem de ce atâtea prestigioase nume de critici literari au scris despre opera şi activitatea sa: Eugen Lovinescu, Garabet Ibrăileanu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Aurel Martin, Emilia Milicescu, Mircea Zaciu ş.a.

FLOAREA NECŞOIU