BIBLIOTECA MILITARĂ NAŢIONALĂ – TRADIŢIE ŞI ACTUALITATE

BIBLIOTECA MILITARĂ NAŢIONALĂ.
TRADIŢIE ŞI ACTUALITATE

Biblioteca Militară Naţională este o instituţie militară cultural-ştiinţifică de interes naţional, care aplică, în domeniul său de responsabilitate, strategia Ministerului Apărării Naţionale privind conceperea, organizarea şi gestionarea activităţii biblioteconomice în armată, asigurând cu predilecţie serviciile de informare şi documentare pentru toţi cei interesaţi de aria sa de patrimoniu. Păstrătoare a tradiţiilor de cultură scrisă acumulate de Armata Română începând cu anul 1860, instituţia contribuie, prin modalităţi specifice de acţiune, la realizarea politicii de transparenţă a Ministerului Apărării Naţionale, precum şi la relaţionarea organismului militar românesc cu societatea civilă.

Moment de referinţă în istoria îndelungată şi prestigioasă a Bibliotecii Militare Naţionale, ziua de 25 mai 1860 reprezintă data la care, prin Ordinul de zi pe toată Oastea, nr. 93, ministrul de război de atunci, colonelul, mai târziu generalul Ioan Emanoil Florescu, având în vedere marea dezvoltare pe care urma să o ia Biblioteca Ministerului de Război şi simţind, totodată, „de a sa datorie a întocmi îngrijirea şi controlul” acesteia, fixează o serie de măsuri care să confere un caracter profesional superior activităţii noii instituţii, în care „orice ofiţer /…/ are dreptul de a consulta cărţi”. Peste câteva zile, la 13 iunie 1860, în Ordinul de Înfiinţare se precizează că „în viitor bibliotecile Ministerului de Război şi a Şcoalei Militare nu vor forma decât una şi aceiaşi”, urmând ca „şcoala militară îndată va preda cărţile ştiinţifice ce cuprinde biblioteca sa” custodelui – sublocotenentul Grigore Panaiotescu (Cantili) din Statul Major General – „rânduit întru aceasta” prin actul precedent, iar „aceste biblioteci întrunite se vor ataşa la Statul Major General”, pentru „cumpărătoarea de cărţi” şi „abonament la jurnale”. Măsurile menţionate nu sunt altceva decât aplicarea în structurile organismului militar, aflat în plin proces de transformare şi modernizare, a ideii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, corespunzător căreia „în educaţia poporului, bine condusă, se află cele mai bune garanţii de ordine, de progres şi de patriotism luminat”. În exprimarea lui Ioan Emanoil Florescu, nobilul deziderat capătă valenţe care, şi astăzi, sunt de o certă valoare şi actualitate: „Instrucţia oastei este cel mai principal element care poate pune o armată pe piciorul dorit”, acela de a pregăti luptători gata de „a păstra independenţa ţărei, obţinută cu sângele cel mai preţios al poporului nostru”.

Pentru noua Bibliotecă a Ministerului de Război, această apreciere a constituit suportul dezvoltării ei permanente, întrucât, „după trebuinţă”, „s-au cumpărat neîncetat uvraje” – „cele mai neapărate la stadiul noilor organizări ce s-au introdus în oaste” –, în fapt volumele cele mai „renumite, tratând despre sciinţa, arta şi istoria militară”, aşa cum se menţionează într-un important articol care, la doar patru ani de la înfiinţarea instituţiei, relevă istoricul şi organizarea acesteia, dar mai ales readuce în actualitate ideea necesităţii şi utilităţii ei atât pentru ofiţerii de la nivelurile superioare ale comenzii (pentru care biblioteca constituie nu „numai un ajutor spre a-l pune în stare să depăşească singur în studiul cunoştinţelor ce trebuie să dobândească”, ci şi unul menit a-i înlesni contactul cu cărţile necesare spre „a răspândi astfel instrucţia în corpuri”), cât şi pentru aceia care îşi desfăşurau activitatea în alte garnizoane din ţară, unde acuitatea înfiinţării de biblioteci se simţea dincolo de orice alt considerent. Sau cum spunea, cu peste şapte decenii mai târziu, un alt iubitor al cărţii: „Ofiţerul e un om de arme, de câmp, de luptă. În domeniul cărţii el are nevoie de textele cari în timp de pace îi dau în mic atmosfera de război, pentru care se pregăteşte pe el şi pe ai lui în vederea jertfei supreme” (Vorobchievici, Octav, Ofiţerul şi cartea, în România militară, 7-8, 1937). Acestor achiziţii şi abonamente trebuie să le adăugăm numeroasele donaţii făcute în timp de mulţi dintre beneficiarii bibliotecii – ofiţeri cu dragoste de carte – între care îi putem enumera pe generalii Al. Tell, Gh. Gheorghiu, C. Vârtejanu, Iacob Teclu, V. Stănculescu, Gh. Cernat ş.a.
Martore ale acestei spectaculoase creşteri cantitative şi calitative a volumului colecţiilor sunt, până la sfârşitul veacului al XIX-lea, cataloagele bibliotecii, tipărite în anii 1867, 1877 şi 1898 şi organizate în conformitate cu conceptele biblioteconomice ale vremii, după modelul celor din Franţa şi Belgia.
Aceste cataloage, sub formă de volum, ca şi cele de astăzi, pe fişe sau în format electronic, aduc cea mai vie mărturie asupra fondului de publicaţii: lucrări de referinţă (celebra cronică polonă a lui Martin Cromer, tipărită la Basel, în 1555, câteva volume ale colecţiei istorice Theatrum europaeum, scoase la Frankfurt am Main, între anii 1662 şi 1717, Analele cronicarului bizantin Ioan Zonaras, într-o ediţie veneţiană din 1729, cele 19 tomuri de opere postume ale regelui Prusiei, Frederic al II-lea, apărute la 1789 la Amsterdam ş.a.), primele regulamente militare româneşti tipărite, unele în tipografia lui Ioan Heliade Rădulescu, altele în cea a Colegiului „Sf. Sava“, un Regulament Organic, având aplicată ştampila primei biblioteci militare româneşti, cea înfiinţată la Iaşi, în 1845, de Dimitrie Sturdza, lucrările elitei gândirii militare româneşti – G. Adrian, Al. Averescu, Fl. Ţenescu, I. Sichitiu etc –, alte volume tot atât de importante, precum balanţe militare, anuare SIPRI, dicţionare, enciclopedii de profil etc.
Tot după astfel de modele ilustre s-au redactat şi regulamentele de funcţionare a instituţiei, epocă făcând cel elaborat în 1898 de istoricul Nicolae Densuşianu, director al bibliotecii în perioada 1884-1911, valabil până în anii `30 ai veacului trecut. Pornind de la această realitate – fonduri de publicaţii adecvate orizontului de aşteptare al sistemului militar, organizare ştiinţifică modernă, recunoaştere pe plan naţional şi internaţional etc – Bibliotecii Militare Naţionale i-a fost conferit un meritat statut de instituţie de interes naţional prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României, nr.14/2001, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale şi, ulterior, prin Legea nr.346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării.
Dar „înflorirea” Bibliotecii Ministerului de Război nu s-a manifestat doar în interiorul ei; instituţia s-a dezvoltat în armonie cu edificarea în timp a unui adevărat sistem, ce-şi păstrează valabilitatea până azi, de biblioteci în întreaga structură militară naţională. Astfel, au început să fiinţeze aşezăminte asemănătoare în diferite garnizoane, la corpurile de trupă (prima fiind cea de la Craiova, din 1865), la cercuri militare şi la şcolile militare (inclusiv, începând cu anul 1889, la Şcoala Superioară de Război). Din păcate, vicisitudinile istoriei şi-au pus o amprentă de multe ori nefericită şi pe activitatea bibliotecilor din armată, inclusiv pe cea a instituţiei noastre. În timpul primului război mondial şi în perioada imediat următoare, asistăm la o evidentă criză datorată rapturilor fondurilor de publicaţii, distrugerii clădirilor şi, mai apoi, micşorării drastice a alocaţiilor bugetare, care au devenit insuficiente pentru o dezvoltare a colecţiilor în conformitate cu nevoile,
din ce în ce mai stringente, ale evoluţiei pe noi coordonate a organismului militar. Anii `40 ai secolului trecut au venit şi ei cu noi neajunsuri, ce au culminat cu schimbarea orientării politice a statului, după 1944. Ca urmare, biblioteca a fost silită să execute măsurile draconice fixate, sub acoperirea Comisiei Aliate de Control, de către Armata Sovietică de ocupaţie, de curăţire a fondului de publicaţii al instituţiei de literatura „fascistă şi antisovietică”, etichetă sub care erau cuprinse, în fapt, aproape toate cărţile apărute în perioada interbelică.
După această vandalizare, instituţia a fost supusă unui vast program de intoxicare cu literatură exclusiv sovietică, în paralel cu o excesivă ideologizare comunistă. Începând cu decembrie 1989, Biblioteca Militară Naţională, ca instituţie militară, cultural-ştiinţifică şi educaţională, şi-a regândit întreaga sa activitate, fiind elaborat un model strategic propriu cu privire la conceperea şi organizarea activităţii biblioteconomice în Armata României.

Conservând bogatele tradiţii militare de cultură scrisă, acumulate de Armata României pe întregul parcurs al devenirii sale, Biblioteca Militară Naţională se integrează, prin modalităţi specifice, în gestionarea imaginii oştirii române şi a legăturilor acesteia cu societatea civilă. Instituţia, în ansamblul său, şi-a regăsit, astfel, o nouă înfăţişare şi o importantă menire culturală, intrând în procesul de consolidare a societăţii democratice, dar mai ales în cel de integrare în structurile euroatlantice de securitate, în paralel cu integrarea României în Uniunea Europeană. Fondurile ei tradiţionale, păstrate – într-o anumită perioadă – aproape ilicit, conţin tezaurul gândirii militare româneşti al trecutelor vremi, găsindu-şi, în acest context, printr-o binevenită şi intensă consultare, o utilitate de netăgăduit. Este unul dintre aspectele care conferă noilor abordări teoretice argumentul continuităţii preocupărilor de modernizare şi organizare militară, în conformitate cu mersul firesc al ideilor pe plan internaţional. Acestor cărţi le însumăm astăzi importante volume ştiinţifice de referinţă ale gândirii militare mondiale, inclusiv principalele enciclopedii ale lumii (Universalis, Axis, Britannica, Americana etc.). Iar printr-un activ şi judicios sistem de promovare (buletine expres-informaţia şi, respectiv, de carte străină difuzate structurilor militare cu atribuţii decizionale sau de cercetare ştiinţifică şi învăţământ, rubrici speciale în mass-media militară etc), de conţinutul celor peste 220.000 de volume şi al celor peste 100 de colecţii de periodice aflate astăzi în rafturile bibliotecii, obţinute prin abonamente sau ca rezultat al schimburilor interbibliotecare, beneficiază un număr apreciabil de cititori din armată şi din societatea civilă, interesaţi în materializarea dictonului potrivit căruia „sabia nu trebuie să slujească la tăiatul foilor cărţii, ci cartea trebuie să slujească la ascuţirea sabiei”. Biblioteca Militară Naţională se află în plin proces de informatizare, în conformitate cu standardele de bibliologie şi de ştiinţa informării, obiectiv complex ce urmăreşte înnoirea permanentă a instrumentarului de lucru cu utilizatorii, în scopul stringent al creşterii calităţii activităţii sale de ansamblu, inclusiv în ceea ce priveşte relaţia intrinsecă bibliotecă-armată. Reînnodând firul tradiţiei, Biblioteca Militară Naţională îşi dezvăluie, cu pregnanţă, rostul ei firesc de activă şi necesară componentă a complexului ansamblu de conştientizare a responsabilităţilor ce revin Armatei Române în pregătirea pentru apărarea valorilor independenţei şi suveranităţii naţionale, de înţelegere a sensurilor libertăţii, de cultivare a sentimentelor iubirii de patrie, inclusiv a respectului faţă de eroii neamului, de satisfacere a trebuinţelor spirituale ale personalului militar şi civil. Biblioteca are, totodată, o însemnată parte de contribuţie la creşterea nivelului de cultură din armată, cu consecinţe pe măsura volumului investiţiilor sufleteşti acumulate în timp, în îmbunătăţirea climatului de camaraderie, de ordine şi disciplină, în stabilirea unor relaţii interumane bazate pe respect, onoare şi morală.
Pentru meritele sale incontestabile, în luna mai 2010, Bibliotecii Militare Naţionale i-a fost conferit, prin decret al Preşedintelui României, Ordinul Meritul Cultural, în grad de Mare Ofiţer, „cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la înfiinţare, în semn de înaltă apreciere pentru prodigioasa activitate de păstrare şi valorificare a tradiţiilor militare româneşti din cultura scrisă, pentru profesionalismul dovedit de personalul acestei instituţii”, după ce, în luna iulie 2004, instituţiei îi fusese conferit acelaşi înalt Ordin, în grad de Comandor, „pentru /…/ contribuţia avută la crearea unei bune imagini publice a Armatei Române atât pe plan intern, cât şi internaţional”. Cu aceeaşi ocazie – împlinirea a 150 de ani de la înfiinţare – ministrul apărării naţionale, dorind a răsplăti meritele Bibliotecii Militare Naţionale, pentru „/…/ contribuţia deosebită la ridicarea prestigiului instituţiei militare”, i-a acordat acesteia Emblema de Onoare a Armatei României.
Din toate acestea decurge, implicit, pledoaria asupra necesităţii ca Biblioteca Militară Naţională, alături de celelalte instituţii similare din armată, să se modernizeze sub toate aspectele pe care le presupune eficientizarea procesului biblioteconomic, pentru a fi în pas cu cerinţele prezentului şi ale viitorului, în slujba ştiinţei şi culturii naţionale.

Colonel (r) dr. ing.
ALEXANDRU MIHALCEA
Directorul Bibliotecii Militare Naţionale