BIBLIOTECA ROMÂNĂ DIN FREIBURG

BIBLIOTECA ROMÂNĂ DIN FREIBURG

Biblioteca Română din Freiburg a fost înfiinţată în anul 1949. Aceasta găzduieşte astăzi circa 200.000 de volume şi cam un milion de exemplare din diferite periodice, numărul acestora, editate de exilul românesc în ultimii 75 de ani, depăşind 2500 de titluri.
Aceste periodice, în mod deosebit, închid în paginile lor adevărul pe care presa din România bolşevizată, din motive ideologice, propagandistice, criminale în ultimă instanţă, l-a ascuns.
În cel puţin 2000 de periodice apărute în exil, adevărul despre suferinţele poporului român din perioada comunistă iese la suprafaţă ca untdelemnul. De aceea, nostalgicii comunismului sunt împotriva aflării adevărului istoric. Ei se întâlnesc, în această atitudine a lor, cu reprezentanţii democraţiilor occidentale pe care dispariţia comunismului i-a afectat profund. Capitaliştii occidentali erau umani, democraţi, mult mai pozitivi decât astăzi, datorită competiţiei cu statele comuniste. Capitalismul înseamnă şi concurenţă, iar în cadrul concurenţei, cel care este mai tare, respectiv capitalismul, arată o faţă „mai umană” decât cel care pierde. Desfiinţarea acestei concurenţe a prejudiciat Occidentul, care are acum nostalgia comunismului, întocmai ca şi conducătorii de azi ai României, aceştia considerând, în mod aberant, că de zecile de miliarde furate, pe care le-au dosit în bănci discrete de departe, nu s-ar putea atinge autorităţi comuniste româneşti resuscitate.

Deci, numai presa exilului, care nu mai poate fi găsită în mod consistent decât la Freiburg, poate permite aflarea adevărului despre perioada comunistă în România, dar şi din alte ţări foste comuniste. Acest adevăr este acum în mare pericol, pentru că globalismul spre care ne mână elegant, cu zâmbetul pe buze, Europa actuală nu este decât tot o formă de totalitarism, în prima lui fază, cea acum previzibilă, nu tot atât de criminal ca totalitarismul bolşevic. Dar tot atât de hotărât să ne confişte autonomia de gândire, să ne constrângă spre acea corectitudine politică înlocuitoare a unei politeţi pe care majoritatea dintre noi oricum o detestă ca prefăcătorie, simţindu-ne totuşi uşor jenaţi pentru necunoaşterea unor maniere a căror absenţă nimeni n-o mai poate sancţiona. De pildă, când mergem cu liftul şi avem vecină în lift o doamnă, trebuie să ne scoatem pălăria de pe cap, în semn de respect. Când a încercat această politeţe, cu vreo 60 de ani în urmă, într-o iarnă, fostul meu profesor de engleză, cucoana respectivă l-a apostrofat uimită, ca pe-un nebun: „Vă e cald pe gerul ăsta?!”. După care, domnul Puiu Iaroslavici n-a mai îndrăznit să fie politicos, adică ridicol.
Orice periodic românesc din exil de acum 60-65 de ani am lua, găsim în acesta, pe lângă o serie de exagerări uşor decelabile, o grămadă de adevăruri pe care, în altă parte, nu le vom afla, mai ales pentru că mulţi din cei care le bănuiesc se feresc anxioşi să le ofere ca variante plauzibile de realităţi trecute.
Erau şi ştiri din lumea liberă, care se auzeau la posturile de radio în limba română de dincolo de cortina de fier, dar care s-au uitat până astăzi: verba volant. Fixate pe hârtie în „Făclia”, ele rămân pentru reconstituirea cu exactitate a realităţilor epocii. Astfel, la 3 august 1949, la sediul ONU din Geneva, delegatul britanic Corley Smith afirma că noua formă de sclavie sovietică, respectiv munca forţată, a produs mai mult de 10 milioane de victime. Delegatul sovietic a rostit în replică: „Se încearcă discreditarea Uniunii Sovietice”.
Altă ştire din ţară: Ministrul Apărării Naţionale a dat următorul ordin: „Ofiţerii de la grăniceri pot executa pe loc pe ostaşii care nu-şi fac datoria”. Colonelul Răzuş C., comandantul unei brigăzi de grăniceri, a împuşcat pe loc un ostaş care adormise la postul de observaţie. Toţi aceşti împuşcaţi spontan erau desemnaţi sub numele de „plus al poporului”.

Altă ştire din ţară: în locul celor 6000 de magistraţi de carieră disponibilizaţi, au fost numiţi 40.954 de judecători populari care, executând ordinele criminale ale partidului comunist şi ale Securităţii, au supraaglomerat puşcăriile, creându-se necesitatea înfiinţării lagărelor de muncă exterminatoare de tip sovietic. Aceste tribunale ale poporului acţionau ca tribunalul care i-a condamnat la executare imediată pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, deci fără nici o respectare de procedură, respectivele condamnări criminale fiind abia acum, în acest an, legalizate. Desigur că, în România actuală, majoritatea demnitarilor ei nu sunt interesaţi ca poporul să afle că se urmăreşte imbecilizarea lui prin manele şi emisiuni TV subculturale, astfel încât să facă imposibilă funcţionarea unei conştiinţe naţionale autentice.
La 15 martie 1950, într-un articol intitulat „Dreptul de apărare în justiţia proletară”, se relatează următoarele: primul minister luat de comunişti, încă din august 1944, a fost Ministerul de Justiţie, întrucât, după model sovietic, bolşevicii români ştiau că nu puteau institui teroarea, nu puteau ucide sute de mii de oameni curajoşi fără să declare legale crimele respective. Prima mişcare: desfiinţarea inamovibilităţii judecătorilor. Apoi, au fost epurate magistratura şi barourile. Când din vechii magistraţi n-a mai rămas, destul de repede, niciunul, avocaţii şi-au dat seama ce-au de făcut pe viitor, sau, dacă nu, au înfundat şi ei puşcăriile, ca să le treacă setea de dreptate. Desigur, analfabeţii aduşi în magistratură nu se puteau numi nici judecători, nici procurori, când în trei luni de-abia învăţaseră să se semneze. Ei trebuiau nu să împartă dreptatea, ci să transmită sentinţa de la partid inculpatului. Ei au primit numele de asesori populari. Un decret din 14 februarie 1950 suprimă barourile, înfiinţând în loc cooperative de avocaţi, conduse în fiecare judeţ de omul partidului comunist, de regulă instruit în meseria de conducător de cooperativă de avocaţi timp de câteva luni de zile. Acuzatul nu-şi mai putea alege apărătorul.
Biblioteca Română din Freiburg editează anual un „Buletin” cuprinzând studii şi documente româneşti.
Pe parcursul a peste 700 de pagini sunt trecute în revistă sesiuni de comunicări, apariţii editoriale de reviste şi ziare cu caracter literar şi istoric, precum şi manuscrise inedite ale unor scriitori români din exil, şi nu numai. Printre revistele menţionate şi comentate de „Buletinul Bibliotecii Române” se află şi „Independenţa Română Independenţa prin cultură”, căreia îi este alocat un comentariu de o pagină. De menţionat că la Freiburg se află cea mai mare bibliotecă românească din afara graniţelor ţării.
La Biblioteca Română din Freiburg, marea majoritate a acestor periodice scoase de români în exil, chiar dacă sunt preponderent reviste de informare, au şi o puternică tentă educativă. Pentru că sunt scrise cu o dragoste fierbinte pentru patria de departe, inaccesibilă sub comunişti majorităţii colaboratorilor acestor reviste. Şi pentru că sunt scrise cu dragoste pentru adevăr şi cu responsabilitate faţă de cititori, două elemente absente din presa comunistă din ţară pe tot parcursul construirii socialismului şi chiar ulterior momentului decembrie 1989. Oamenii se schimbă greu, mai ales dacă schimbându-se, trebuie să înceapă să le fie ruşine de cum s-au purtat, cum au gândit, cum au simţit datoria lor de români sub comunism.
Biblioteca Română din Freiburg mai găzduieşte multe surse reale de adevăr încă neînvingător, fiind în măsură să reprezinte mai mult decât un simplu focar de cultură, chiar o puternică sursă de energie morală, un preambul al judecăţii de apoi în lumea noastră de aici, realizând o punte de susţinere pentru cei care merită răsplată într-o
lume din ce în ce mai coruptă şi mai necinstită, în general.
Iniţial, această bibliotecă doar refăcea la 2000 km de Bucureşti un fragment de Românie din care nu mai exista nicăieri în altă parte. Pe vremea aceea, numărul românilor care aveau nevoie de această bibliotecă era mult mai mare, iar dragostea lor pentru acest aşezământ era mult mai intensă decât a ajuns să fie astăzi, chiar pentru mulţi din membrii Institutului Român din Freiburg, care nici măcar nu-şi mai plătesc cotizaţia anuală mărită în 2015 de la 35 la 50 de euro, pentru a face faţă cheltuielilor curente de întreţinere a clădirii.

MIHAI NEAGU BASARAB
Directorul Bibliotecii Române din Freiburg