BISERICA-PĂSTRĂTOAREA LIMBII, A PORTULUI ŞI A TRADIŢIILOR ROMÂNEŞTI

BISERICA-PĂSTRĂTOAREA LIMBII,
A PORTULUI ŞI A TRADIŢIILOR ROMÂNEŞTI

Cu emoţie în gând şi cu puţină teamă m-am hotărât să tratez un subiect foarte drag mie, şi anume despre modul în care Sfânta noastră Biserică a păstrat specificul românesc al limbii, al portului şi al tradiţiilor. Nu sunt un specialist al cuvintelor, dar când vine vorba de teme care mă pasionează, încerc să scot la lumină lucruri care sunt desprinse din adâncul minţii şi al sufletului. Plaiul meu natal aşezat pe malul stâng al râului Buzău mi-a insuflat darul de a scrie despre el, de a cânta despre el, de a trăi cu el şi de a-l purta peste tot în inimă şi-n gând.
Prin simplul fapt că sunt teolog, nu mă feresc să-mi recunosc ataşamentul pe care-l port pentru costumul tradiţional românesc şi pentru muzica şi obiceiurile noastre populare care m-au fascinat de mic copil. În prezentul articol, am încercat să aştern în scris câteva cercetări despre cum a păstrat biserica în izvoru-i viu şi nesecat de înţelepciune şi adevăr limba, portul şi tradiţiile unui popor încărcat de istorie, poporul român. Biserica este păstrătoarea unui vast tezaur duhovnicesc şi cultural care cuprinde atât Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, cât şi tradiţia unui popor, în cazul nostru obiceiurile iubitului neam românesc. Când vorbim de organismul Bisericii nu putem neglija faptul că în Biserică lucrurile duhovniceşti se îmbină foarte bine cu cele omeneşti, ca un sincretism religios, conform minunatelor slove întâlnite la Sfântul Apostol al neamurilor, Pavel, care vorbeşte despre „Înţelepciunea dumnezeiască” şi „înţelepciunea omenească”. Deci această sophia este întâlnită în Biserică sub aceste două forme, aspectul dumnezeiesc şi cel omenesc, ceea ce ţine de lumea aceasta.
În tradiţiile noastre unice cu caracter pur românesc regăsim această îmbinare sau contopire. Cunoaştem faptul că Sfânta Tradiţie este un al doilea izvor prin care îl cunoaştem pe Dumnezeu, alături de Sfânta Scriptură, iar Biserica le păstrează şi le face cunoscute tuturor credincioşilor.
Limba, portul şi tradiţiile sunt întâlnite în Biserica Ortodoxă Română ca elemente semnificative, care îmbină aspectul nevăzut al actului liturgic cu cel văzut. Deci acestea sunt elemente palpabile. Pentru a demonstra că acestea fac parte din sânul Bisericii şi că au fost păstrate ca nişte nepreţuite comori va trebui să le analizăm pe rând şi să subliniem cele mai importante trăsături care au determinat la păstrarea lor de Sfânta Biserică. Numesc această prezentare ca o erminie culturalreligioasă a românilor.
Dacă „limba noastră-i o comoară” atunci Biserica a fost prima care a păstrat-o în chivotul aurit al ei şi a împărtăşit-o tuturor credincioşilor. Prin viul grai sau prin scrierile Sfinţilor şi a celor mai importante feţe bisericeşti din spaţiul românesc, limba s-a păstrat şi s-a transmis generaţiilor până astazi. Aceste scrieri, în decursul timpului, au căpătat forme noi până când a rezultat dulcele grai românesc, vorbit de noi toţi astăzi. De asemenea, Biserica este una dintre principalele instituţii care a fost nevoită să o păstreze şi să o propovăduiască.

Limba română a fost „adusă” în Biserică de către Mitropolitul Dosoftei, a cărui convingere era că tot poporul trebuie să înţeleagă ceea ce se slujeşte: „să-nţeleagă tot spăsenia lui Dumnezeu cu întreg înţeles”.
Se cunoaşte faptul că, în acea vreme, în spaţiul românesc slujbele se ţineau fie în limba greacă, fie în limba slavonă, limbi pe care poporul nu avea cum să le priceapă. Acelaşi lucru se întâmplă astăzi în spaţiul grecesc şi rusesc.
Cum ar fi fost, oare, astăzi, pentru noi, românii, dacă slujbele noastre bisericeşti ar fi fost săvârşite într-o altă limbă, pe care noi nu o înţelegem? Mai exista, oare, o trăire duhovnicească în acest fel? Răspunsul acesta poate fi dat de fiecare dintre noi, dintre creştinii ortodocşi români, care iubim şi dorim să înţelegem tainele divine în folosul mântuirii. Cu siguranţă că şi slujitorilor Bisericii le-ar fi fost tare greu să se rupă de limba mamă şi s-o îmbrăţişeze pe cea nou impusă, pe care nici ei, nici credincioşii nu au puterea s-o înţeleagă. În continuare, manuscrisele acestor învăţaţi şi mult iubitori de Domnul cuprind transmiterea limbii şi a caracterului ei trainic, cu toate înţelesurile ei adânci.
Cât de frumos sunt rostite predicile, cât de frumos sună cântările şi toate celelalte slove bisericeşti în limba noastră dulce ca mierea de albine! Biserica a păstrat aceste slove în toate cărţile sfinte pe care apoi le-a îmbogăţit. Vorbim aici de limba română liturgică. Cuvintele româneşti cuprinse în textele Bisericii au un înţeles profund, înţeles pe care puterea mentalului nu-l poate înţelege dacă omul nu este luminat de Duhul Sfânt.
Nu trebuie să uităm faptul că în Biserică au funcţionat primele şcoli, în care bineînţeles că se învăţa în plăcuta slovă a poporului. Iată cât de frumos vorbeşte poetul Mihai Eminescu despre Biserică: „Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil…”.

Pentru a nu ne depărta de la tema centrală a articolului, consider că este necesar să amintim că limba noastră a fost, este şi va fi principala modalitate prin care Biserica Ortodoxă Română îşi desfăşoară actul liturgic, este păstrată cu sfinţenie în scrieri, în cărţile de slujbă şi împărtăşită creştinilor prin graiul dulce românesc.
Ce poate fi mai frumos decât portul şi tradiţiile noastre româneşti?!
Portul românesc este un simbol specific al identităţii noastre ca popor. Portul popular, care cuprinde o varietate de obiecte, are elemente specifice fiecărei zone a ţării. Dar noi trebuie să arătăm că Biserica a păstrat şi a promovat acest port, iar eu vă mărturisesc că portul popular tradiţional românesc era înainte numit „haina de sărbătoare”, „haina de duminică”, sau „haina de Biserică”. La Biserică oamenii participau în costumul tradiţional, iar acest lucru înfrumuseţa sfântul locaş şi oamenii se simţeau cu adevărat în comuniune cu Dumnezeu care a rânduit ca ei să poarte aceste podoabe naţionale.
Astăzi, această vestimentaţie se mai poartă foarte puţin în unele zone sau deloc. Costumele populare sunt întâlnite mai des în Maramureş, în Moldova şi Bucovina, oamenii de aici participând la slujbele religioase îmbrăcaţi în veşmântul popular.
Am observat că în Biserică s-a introdus iarăşi purtarea portului autentic românesc, nu neapărat ca o modă, ci ca un simbol pe care credincioşii români trebuie să-l poarte, să-l preţuiască şi să nu-l piardă.
Am participat la câteva nunţi la care mirii erau îmbrăcaţi în costumele populare.
Erau nespus de frumoşi! Costumele se potriveau atât de bine cu biserica, cu pictura şi cu însemnătatea evenimentului, încât am avut impresia că trăiesc în trecut, când pe la sate portul popular era ţinuta specifică. Legat de promovarea portului tradiţional, Biserica sprijinea în special femeile care ţeseau la război, cele care împodobeau bisericile cu ştergarele ţesute, care conţineau motive florale sau motive geometrice, şi cu îmbrăcămintea obiectelor sfinte din interiorul sfântului locaş, unde, pe lângă principalele motive menţionate, apăreau crucile.
Portul tradiţional este piesa cea mai aleasă care ne defineşte pe noi, românii, trăitori în Grădina Maicii Domnului, ţara mamă atât de încercată.
Obiecte din portul tradiţional sunt întâlnite în unele muzee bisericeşti, aflate fie în incinta unor mănăstiri, fie în incinta episcopiilor, destinate spre vizitarea şi delectarea noastră.
Am lăsat la urmă tratarea despre tradiţie deoarece necesită o tratare mai atentă şi detaliată. Tradiţia românească este abundentă. Obiceiurile româneşti sunt legate în general de sărbători religioase, pentru că suntem un popor credincios. Am sărbătorit cu toţii marele praznic al Naşterii Domnului, care ne-a fost vestit de colindători, de clinchetele de zurgălăi, de mirosul cozonacilor, de cadouri, de brazii împodobiţi, de zăpadă şi de altele.
O mare bucurie! Referitor la această sărbătoare aduc în atenţie tradiţia care s-a pastrat la Biserica Sf. Ilie din Sibiciu de Jos, Buzău, parohia unde m-am format ca om credincios. În fiecare an copiii de aici sunt pregătiţi ca în ziua praznicului să prezinte un mic program, alcătuit din colinde şi din sceneta Naşterii Domnului.
Scena aceasta se desfăşoară în interiorul Bisericii lângă bradul împodobit. Părintele Gheorghe Mihalcea, acum pensionar, părintele pe care îl admir, a fost cel care a îmbrăţișat ideea doamnei Elena Petrescu de a lucra cu copiii acest emoţionant program. Menţionez faptul că generaţii întregi de copii s-au bucurat de emoţia acestei deosebite serbări, prin care ei împărtăşeau bucuria şi vesteau Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos credincioşilor prezenţi la dumnezeiasca slujbă. Unii dintre aceşti „copii” sunt acum bunici. Copiii îmbină în Biserică la această sărbătoare toate cele trei lucruri analizate de mine până acum: limba, portul şi tradiţia.
Tradiţiile româneşti se regăsesc şi la alte sărbători din cursul anului bisericesc.
Cele mai emoţionante cu siguranţă că sunt cele din timpul praznicului Învierii, unde regăsim multe simboluri. Lista tradiţiilor este lungă, iar analizarea fiecareia ar fi obositoare pentru dragul cititor. Multe tradiţii româneşti se regăsesc la cele mai importante evenimente din viaţa omului: naşterea, botezul, cununia şi înmormântarea. Specificul a fost îmbrăţişat de Sfânta Biserică şi inclus în rânduiala slujbelor.
Tradiţiile poartă în ele înţelepciunea poporului şi înţelepciunea dumnezeiască, aşa cum am arătat mai sus. Foarte multe idei dogmatice se regăsesc atât în cuprinsul colindelor, cât şi în celelalte texte păstrate cu atâta sfinţenie şi transmise generaţiilor. Separarea dintre tradiţii şi sărbătorile bisericeşti este imposibilă. Cum să separi acest tezaur duhovnicesc şi cultural dacă Biserica este păstrătoarea lui? Putem afirma că Biserica este sufletul românesc.
Sfânta Tradiţie, cunoscută ca tezaur dogmatic, este păstrată de Biserică şi mulţi creştini de pe meleagurile noastre mioritice au suferit moarte martirică pentru păstrarea acesteia. Tradiţia este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt.
Biserica recomandă şi îndeamnă pe oameni la păstrarea valorilor naţionale, iar limba, portul şi tradiţiile sunt cele care alcătuiesc identitatea noastră ca popor creştin cu frică de Dumnezeu. Dacă Liviu Rebreanu scria că „Tradiţia adevărată e singura merinde sufleteasca”, cu siguranţă că Biserica ne-o aşează pe taler şi ne pofteşte s-o îmbrăţişăm.
În aceste vremuri tulburi, oamenii se depărtează de Biserică, iar valorile naţionale se pierd încetul cu încetul.
Oamenii trebuie să fie receptivi şi să nu-şi uite istoria, cultura, limba şi religia.
Strămoşii noştri au ţinut cu preţul vieţii lor aceste nestemate, iar Biserica îi aminteşte în cadrul slujbelor liturgice.
În limbă, port şi tradiţie regăsim trecutul şi identitatea noastră, a românilor, iar Biserica Ortodoxă este cea care propovăduieşte atât Evanghelia Lui Hristos, cât şi Evanghelia poporului român, la slujbe, în tratatele bisericeşti sau la diferitele conferinţe.

IULIAN ŞTEFAN PAVEL