BUCUREŞTIUL SUBPĂMÂNTEAN (I)

BUCUREŞTIUL SUBPĂMÂNTEAN (I)

Cele mai vechi mituri ale lumii vorbesc nu numai de tărâmul celălalt, dar şi de lumi subpământene, imense şi secrete, care ar adăposti adevărate comori de artă şi înţelepciune. De exemplu, tradiţiile multimilenare indiene şi tibetane ne transmit peste timp informaţii enigmatice despre Agartha, o uriaşă lume subterană, o creaţie artificială cu ramificaţii pe sub continente şi oceane, ce ar conserva ştiinţa iniţiatică a unor străvechi civilizaţii necunoscute.
În Egipt, un labirint imens s-ar întinde pe sub cele trei mari piramide, dar şi pe sub deşertul saharian, iar în Biblie găsim trimiteri foarte curioase la galeriile subterane săpate de un trib sau neam uitat şi necunoscut: „Un popor străin a săpat cărări pe sub pământ, uitate de piciorul celor de deasupra şi departe de oameni […]”- Iov 24,4.

Şi în spaţiul românesc s-au născut legende potrivit cărora munţii Bucegi ar ascunde în măruntaiele sale o întreagă lume subpământeană, alcătuită din peşteri naturale, dar şi din spaţii imense artificiale, care ar traversa muntele şi s-ar întinde pe distanţe uriaşe, de zeci de kilometri. Celebrul cercetător peruan, profesorul Daniel Ruzo, credea că munţii Bucegi ar ascunde unul dintre cele trei depozite iniţiatice ale lumii ce tezaurizează mărturii ştiinţifice şi culturale, rod al creaţiei spirituale a unor străvechi civilizaţii pământene, azi căzute în uitare. Oricum, legendele locului povestesc despre fabuloase comori zăvorâte în adâncurile muntelui.
În anul 1968, profesorul Daniel Ruzo afirma că în perimetrul masivului Bucegi a existat o civilizaţie străveche, pierdută în negurile protoistoriei, ale cărei urme mai dăinuie şi azi în câteva stranii formaţiuni geologice cunoscute sub numele de Marele Sfinx (sau Sfinxul din Bucegi) şi Babele, tot aşa cum, cu şase decenii mai devreme, controversatul istoric român Nicolae Densuşianu (1846 – 1911) a fost cel care a emis pentru prima dată, într-o carte apărută postum („Dacia preistorică”, 1913), ipoteza unei civilizaţii antediluviene, a pelasgilor, ce înflorise în vremuri imemoriale pe teritoriul României de azi şi care ar fi fost autoarea a ceea ce el numea „altarele ciclopice de pe muntele Caraiman” şi „Columna cerului din Carpaţi”, unul dintre acei „axis mundi” despre care va vorbi mai târziu şi Mircea Eliade.
Şi dacă tot amintim despre lumile misterioase din interiorul Pământului, se cuvine să-i enumerăm printre mulţi alţii şi pe Homer, Platon, pe astronomul Edmund Halley sau pe Jules Verne, cei care au scris pe această temă.
Succinta noastră introducere se leagă de nuvela fantastică „Pe strada Mântuleasa”, scrisă de Mircea Eliade, unde celebrul istoric al religiilor şi scriitor îşi imaginează un Bucureşti al primei jumătăţi a Secolului XX, straniu, în care unele dintre vechile sale pivniţe (dar numai cele ce îndeplineau anumite condiţii speciale) se puteau transforma în porţi de intrare spre „Celălalt tărâm”, în fapt o lume paralelă ce ascunde „taine pe care biserica nu are îngăduinţa să le dezvăluie”. Într-o astfel de pivniţă magică au dispărut pentru totdeauna câteva dintre personajele închipuite de Mircea Eliade, ajungând într-o „peşteră de diamant […] şi luminată de parcă ardeau o mie de făclii”.
Foarte interesantă este remarca unuia dintre eroii povestirii: „Dacă aş şti unde a dispărut Iozi, aş şti tot!”
Bineînţeles că Bucureştiul subteran, cel alcătuit din rămăşiţele unor catacombe săpate între secolele XVII – XIX, nu constituie nici pe departe lumea magică din nuvela mai sus amintită, unde se petrec întâmplări miraculoase, inexplicabile. Cu toate acestea, misterul încă mai stăruie în jurul acestor spaţii subpământene din simplul motiv că specialiştii au zăbovit foarte puţin asupra lor, ele neavând parte de o cercetare arheologică sistematică.
Bucureştii, ca oricare alt oraş vechi al lumii, au o istorie uitată, secretă şi plină de mistere, o istorie ascunsă în ziduri, în lumea subterană de sub paşii noştri, în documente şi hrisoave colbuite şi nu în ultimul rând în ultimele rămăşiţe ale memoriei colective, adică în istoria orală a supravieţuitorilor unor cartiere sau mahalale. Din păcate, ea s-a pierdut în mare măsură, odată cu apariţia, în Secolul al XIX-lea, a caselor cu mai multe apartamente, apoi, în veacul următor, a aşanumitelor cartiere – dormitor, uriaşe aglomerări de block – hans-uri, cu sute şi mii de apartamente.
Totuşi, în pofida acestei situaţii, unele vechi şi enigmatice întâmplări legate de pivniţele şi tunelurile bucureştene au intrat în folclorul mahalalelor, transformându-se de-a lungul timpului în legende şi mituri urbane. Este de la sine înţeles că, în vremurile trecute, bătrânii mahalalelor bucureştene au fost depozitarii unor fabuloase informaţii despre un anumit trecut al oraşului, aproape ignorat de istorici, un trecut cu nuanţe fantastice, unde istoria oficială se topeşte în poveşti aproape incredibile.

PIVNIŢE, TUNELURI, HRUBE, TAINIŢE

Catacombele bucureştene: un univers fabulos, plin de mister dar şi de pitoresc. Subsoluri de palate domneşti şi boiereşti, de mânăstiri şi hanuri, de case burgheze şi cârciumi, unele care vin din negurile istoriei, altele ceva mai recente. Multe dintre ele azi nu mai există, distruse fiind de colţii necruţători ai timpului, dar şi de incultura regimului comunist, care a şters de pe faţa pământului unele dintre cele mai reprezentative monumente istorice şi de arhitectură ale României: mânăstirile Văcăreşti (sec. XVIII), Mihai Vodă (sec. XVI – XX), Schitul Maicilor (sec. XVIII), vestigiile Palatului Domnesc din Dealul Spirei, mai cunoscut sub denumirile de „Curtea Nouă” sau „Curtea Arsă”, aparţinând secolului al XVIII-lea, case de târgoveţi, hanuri şi cârciumi din trecutul mai îndepărtat.
Cele mai vechi subsoluri bucureştene sunt cele ale fostului Palat Domnesc de la „Curtea Veche”.
Pe lângă pivniţele osânduite pentru păstrarea alimentelor şi îndeosebi a poloboacelor cu vin şi ţuică, în reţeaua de catacombe ale „Curţii Vechi” mai existau şi tainiţe unde se ascundeau bogăţiile domnitorilor, dar şi cele ale ţării (visteria domnească), hrube folosite ca închisori, precum şi tuneluri pentru refugiu în caz de pericol. Astfel de tuneluri au fost săpate şi pentru uzul caselor domneşti de la mânăstiri, precum şi a caselor şi conacelor boiereşti, atât a celor din Capitală, cât şi a celor de la ţară.
Ruinele acestui palat au fost amenajate într-un muzeu aflat în centrul Istoric al Capitalei, în imediata vecinătate a Hanului lui Manuc.
Astăzi, se vizitează ceea ce s-a putut salva din vechile subsoluri şi ziduri ale Palatului Princiar, de fapt, vestigii care aparţin unor etape succesive de construcţie, începând cu secolul al XIV-lea şi terminând cu secolul al XVIII-lea, când întreg ansamblul este părăsit şi vândut pe parcele. Astfel, multe din clădirile vecine actualului muzeu „Curtea Veche” au înglobate în zidurile lor străvechi bolţi domneşti, aşa cum este cazul cu celebra „Cramă Domnească” din strada Şelari, nr. 13 – 15 care are crama amenajată în pivniţe din secolele XVI – XVII.
Mateiu Caragiale, în extraordinarul său roman „Craii de Curte Veche”, spunea: „Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă şi rezidită de numeroase ori şi trebuie să fi acoperit o arie întinsă de temelii boltite găsindu-se în întreaga mahalauă, de plidă sub birtul unde ne aflăm”.
Dimitrie Pappasoglu, istoriograf al Bucureştilor şi autorul „Istoriei fondării oraşului Bucureşti”, apărut în 1891, aminteşte despre interesantele descoperiri arheologice pe care le-a făcut pe o proprietate a familiei sale aflată în strada Covaci, pe un loc ce a aparţinut Curţii Domneşti: „Suvenire antice despre aceasta ţin astăzi numai hârtii, căci proprietăţile au dispărut, ţin un inel de safir, calitate bună, piatră cât o alună, ce a fost găsit de lucrători când săpau temeliile pe tărâmul fostei curţi domneşti, devenită proprietatea părintelui meu, ţin o mare ţeavă de tun de fer spartă… şi cu o mică ghiulea pe calibrul lui, găsit mai în urmă când s-au săpat temeliile binalelor ce s-au edificat pe acel tărâm şi pe care l-am dăruit amicului meu Costică Cornescu, ţin şi un cuţit (iatagan turcesc), încrustat cu slove multe de aur, acesta a fost găsit de răposatul meu părinte într-o pivniţă veche de ale fostului palat domnesc”.

De altfel, întreaga zonă veche a Bucureştilor este străbătută de un impresionant labirint de galerii subterane, unele aparţinând de fosta Curte Domnească, altele fiind săpate şi folosite (potrivit legendelor urbane despre care vorbeam) de negustorii bogaţi de acum două veacuri (poate şi mai bine), pentru a se înapoia seara în siguranţă cu câştigurile de peste zi. Astfel, fostul Han Roşu, construit pe la 1800 pe un loc ce a aparţinut Curţii Princiare, se sprijină pe zidurile şi bolţile vechiului Palat, iar casa înglobată în colţul de nordvest al Hanului lui Manuc, din secolul XVIII, a fost folosită drept Tribunal Criminalicesc (un fel de Minister al Justiţiei) al Ţării Româneşti.
Domnitorul Ştefan Cantacuzino (1714 – 1716), care care a ocupat tronul Valahiei imediat după Constantin Brâncoveanu, în scurta sa domnie, a construit pentru soţia sa, Doamna Păuna, un mic palat cu opt încăperi, identificat de specialişti cu o parte din clădirea Curţii Sticlarilor aflată pe strada Soarelui, numărul 2-4. Tot pe această stradă, situată în imediata vecinătate a ruinelor Palatului Princiar la începutul secolului al XIX-lea, s-au ridicat case pe vechile fundaţii şi pivniţe aparţinătoare veacurilor anterioare. Aşa cum spuneam, subsolul întregului Centru Istoric al Bucureştilor nu a beneficiat de cercetări arheologice ample şi sistematice, astfel că hrubele şi galeriile subterane, ce se întind şi dincolo de acest perimetru, au rămas încă învăluite în cel mai deplin mister. Fragmente de tuneluri au fost descoperite cu totul întâmplător cu ocazia unor lucrări de infrastructură.
Tunelurile de refugiu ale Curţii Domneşti, alături de cele ale dispărutelor case boiereşti (cum a fost, de exemplu, casa familiei Bălăceanu, de lângă biserica Sf. Dumitru – Poştă, din spatele fostului Palat al Poştei, actualul Muzeul Naţional de Istorie al României), pornesc, după cum e şi firesc, din vechile beciuri (domneşti sau boiereşti), dar intrările lor fiind astupate de mult timp cu zidărie (poate chiar de veacuri), este aproape imposibil să se mai cunoască azi atât traseele lor exacte, cât şi ce comori arheologice ascund. Să nu uităm că toate aceste edificii au avut construite în zidurile lor tainiţe unde stăpânii bogaţi ai vremii îşi păstrau măcar o parte din averile imobile: bijuterii şi podoabe din aur şi argint încrustate cu pietre scumpe, bani de aur şi argint, arme de preţ şi altele!
Şi nu în ultimul rând, ca să ne facem o imagine cât mai clară a ceea ce este cu adevărat lumea subterană a Centrului Istoric al Capitalei, ar trebui amintite şi galeriile, pivniţele şi hrubele păstrate încă sub pământ şi care au aparţinut dispărutelor mânăstiri, case boiereşti, hanuri sau caselor mai înstărite ale negustorilor (târgoveţi) ce înconjurau acum câteva veacuri Cetatea de Scaun a Bucureştilor. Aceste vestigii istorice ar putea fi restaurate şi încluse apoi în circuitul turistic al Capitalei, devenind astfel o foarte importantă atracţie atât pentru străini cât şi pentru autohtonii mai puţin cunoscători ai istoriei unui oraş unic în Europa.

PETRU VINTILĂ Jr.