CACEALMAUA ECONOMICO-POLITICĂ

CACEALMAUA ECONOMICO-POLITICĂ

Cacealmaua vine dinspre zona turcă, însemnând, la jocul de cărţi, o păcăleală, o înşelăciune. Te prefaci că ai cărţi de joc bune, fiind un câştigător, iar ceilalţi parteneri, cu toate că ar putea avea o „linie” superioară ţie, datorită atitudinii tale, pozând într-un evident câştigător, se predau, aruncă pe masă cărţile, iar tu iei potul (nemeritat) de pe masa de joc, gândind că le-ai „tras-o”.

Ca o răzbunare, pentru că, pe toate planurile, Imperiul Turc, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, a tot jucat în acest mod, s-a prăbuşit, reuşind abia sub fondatorul statului lor modern – Kemal Atatürk să stopeze completa dezintegrare a acestui fost colos. La noi, în ultimul timp, jocul la cacealma a devenit politică de stat şi nu mai reprezintă vreo nevinovată dispută la o masă de jocuri de cărţi. Te sfătuieşte un fost economist al BNR, un venerabil, dar mincinos individ că ar fi bine să-ţi iei împrumuturi într-o monedă stabilă, de pildă, francul elveţian. Băncile au simţit momeala/ prada şi au condiţionat celor care ar fi vrut să-şi ia un apartament ori o maşină că sunt eligibili doar în acea monedă. După dublarea valorii ei pe piaţă, ar fi trebuit ca toţi cei care şi-au pierdut apartamentele să se îndrepte spre acel ins, să-i ceară socoteală, iar pe el şi susţinătorii lui ierarhici să-i pună la plată. Dacă ciobanul mână turma spre lup, trebuie să plătească, nu? Vine un efemer ministru de finanţe şi răstoarnă la propriu tot edificiul economico-social creat pas cu pas în ultimul sfert de veac. Transformă din motive politicianiste forme de agregare certe ale veniturilor statului în cheltuieli tot atât de certe, iar restabilirea echilibrului balanţier necesar, în pompoase surse de atrageri, dovedite pe parcurs ca fiind iluzorii. La curtea sultanilor, dar şi pe la noi, mai ales sub domnia fanariotă (impusă datorită „slăbiciunilor” româneşti din acea perioadă), jocurile de noroc, în care se putea trişa, erau nenumărate; pe lângă table, barbut, şanu’ Brăila (unde adăstau pe vremuri turcii/grecii/italienii etc), juma-juma, para’ndărăt etc, toate au fost preluate până’n zilele noastre mai ales de „elita” jucătorilor suburbani, la care s-a adăugat alba/neagra „exportată” masiv în vestul Europei.
Pe această temelie cvasiorientală, vine un fost prim-ministru (actual) cu o serie de cheltuieli – pe valul unui momentan boom economic – şi goleşte vistieria statului. El nu a răspuns cu nimic, viitorul a căzut în „plasă”, trebuind să ia măsuri considerate nepopulare, de amputări de pensii şi salarii.
Ei bine, în această ţară avem legi, avem structuri democratice care ar trebui să funcţioneze, dar nu sunt puse la treabă, poate nu sunt lăsate. Bunăoară, Guvernul se prezintă în esenţa sa ca fiind un administrator al Statului. L-am catalogat cu ceva timp în urmă un uriaş SRL. La încetarea mandatului sau ori de câte ori este nevoie, Controlorul Suprem al cheltuirii banului public, Curtea de Conturi, ar trebui să intervină în această gestiune statală. În mod obligatoriu să stabilească în foarte scurt timp, între perioada de predare şi primire a mandatului guvernului, cum au gestionat (miniştrii, primul ministru etc) valorile naţionale încredinţate. Şi tot într-un timp foarte scurt, de ordinul săptămânilor, să identifice şi eventualele responsabilităţi; interesează îndeosebi cele materiale.
Ai semnat un anumit act/înţelegere prin care statul a fost păgubit, semnatarii vor plăti imediat (fără procese întinse pe ani de zile), într-un final întregul guvern, cu familiile lor aferente, copii, nepoţi etc.
Se întâmplă acest lucru? Never! De ce? Pentru că nu se vrea; structura există dar nu funcţionează. „Controlează” un cămin de bătrâni, o grădiniţă, uneori o primărie comunală, oricum în mod public nu întrezărim o activitate din care să rezulte responsabilităţi. Şi de ce nu? Deoarece, între timp, i-au fost „amputate” o serie întreagă de competenţe. Curtea de Conturi a fost concepută ca o structură unitară care să cerceteze, să stabilească eventuale responsabilităţi şi să recupereze pagubele de la cei vinovaţi. În mod diabolic i-au fost anulate competenţele de recuperare imediată a pagubelor, lăsându-i-se doar faza de cercetare. „Elefantul” priponit acolo pe funcţia supremă nu mişcă nimic, lăsând DNA-ul ori alte structuri să lucreze în locul lui.
Motivaţia, la vremea respectivă, era legată de paralelismul instituţiilor care pot avea atribuţii de soluţionare a litigiilor, lăsând instanţelor de judecată acest rol. Cele din urmă, de departe nu au specialiştii de înaltă clasă pe acest domeniu precum Curtea de Conturi. Şi acum, de la una dintre posibilele structuri ce ar limita exotismul economic, să urmărim pe scurt tabloul realizărilor măreţe din acest an. Rata de creştere economică este de 5,8%. Aceasta nu a reuşit să demonstreze că este rezultatul unei guvernări solide în România, la baza ei fiind consumul, nu producţia. Dezvoltarea economiei este „stimulată” de creşterea pensiilor şi a salariilor fără a avea la bază o productivitate ori o producţie internă solidă. PIB-ul pe plan mondial nu mai e singurul element de referinţă, ci trebuie corelat şi cu alţi indicatori, de exemplu, deficitul de cont curent.
Peste 75% din creşerea economică provine din importuri care sunt consumate de noi. Rata îndatorării are o viteză foarte mare, fiind axată pe datoria pe termen scurt care este generatoare de dezechilibre pe termen mediu şi lung.
Nu avem intrări de capital străin, nici de fonduri europene, dezvoltarea noastră fiind axată, aşa cum arătam, pe consum. Creşterea cea mai mare provine din industria auto, iar în cadrul acesteia, de componente care se produc aici. E o creştere conflictuală şi volatilă, care oricând poate fi mutată într-o altă ţară. I.T. şi comunicaţiile au crescut foarte mult. Aceastea nu poate susţine pe termen scurt şi mediu economia românească. Soldul la contul curent a intrat într-o zonă roşie, deficitul comercial a ajuns la 50%, iar a jutoarele de stat sunt minuscule şi nu ajută cu adevărat economia. Singurele fonduri europene se îndreaptă spre agricultură, în timp ce Ungaria şi Polonia exportă masiv în România produse agricole.
Aceste ţări au o creştere economică de 2-3%, dar au un excedent comercial pe care îl exportă la noi sau spre alte ţări. Tranzacţiile cu funcţii parlamentare ori din agenţii sunt de ordinul a 2-300 mililoane de euro. Acum, când din pix şi-au dublat/triplat salariile, fără nici un fel de legătură cu resursele reale. E un fel de tsunami iresponsabil de sinecuri. Peste aceste minusuri, au fost împrumutate de stat doar în acest an, spre a acoperi „găurile” din economie, peste zece miliarde de euro. Reverberaţiile acestei greşite gestionări a banului public îi vor afecta şi pe nepoţii noştri. Risipa guvernamentală nu poate fi stopată de Curtea de Conturi. Dar acest organism, în prezent, este oarecum decorativ, că există şi are menirea sa istorică este fără îndoială un fapt pozitiv, dar fără nici un fel de implicare în modelarea sistemului economico-social.
A apărut un termen nou, „ţopăială fiscală”, insinuat de Preşedintele nostru faţă de modificarea (verbală) aproape zilnică a Codului Fiscal. O întreagă societate, este vorba de cei care muncesc şi nu de cei peste un milion de tineri care refuză a susţine bugetul naţional, este în prezent bulversată. De fapt nimeni nu a pus punctul pe j (nu pe i, că termenul cel mai apropiat este jecmăneală), şi anume de ce trebuie schimbat sistemul (nu cel „paralel”) salarial/fiscal, care aparent nu produce niciun avantaj nici pentru salariaţi şi nici pentru stat, cu ceva care, cel puţin acum, pare de neînţeles?
Reacţia Preşedintelui a fost clară, dar şi dură – „câştigul” la un salariu mediu este de trei lei. O mare parte a populaţiei este vrăjită de o serie de cadouri salariale ce nu au nici un fel de corespondent nici în productivitate, nici într-o eficienţă, mai ales a celor care servesc în domeniul public şi, în fine, cei care au primit aceste sinecuri să determine într-un mod decisiv o creştere a performanțelor pe toate planurile socio-economice.
Pericolul este că tot ce „mâncăm” este pe credit. Cum ar fi că toate aceste „mişcări” propuse vor duce la o creştere a inflaţiei. Se pune problema acum că are loc o „rotire” a banilor şi nicidecum de producerea lor, pe formule economice corecte.
Se acţionează pe impulsuri sindicale, nicidecum pe o analiză economică real coerentă. Se preconizează un fel de Cod Roşu de Scumpiri şi o Uriaşă gaură în buget. În prezent, avem cea mai scumpă energie electrică din Europa. Economia Română este precum o navă invadată de şobolani, care, într-o totală voracitate, rod punţile navei, generând pentru mateloţi, dar mai ales
pentru Comandant o teribilă insecuritate. Cine ar putea fi şobolanii? De pildă, cei care au „construit” tomul propagandistic voluminos al programului de guvernare. Să fie protectorul mormintelor, Vâlcov, ori poate un alt as economic ce are într-un joben iepurii creşterii noastre economice de peste 12% pe an (!) fără ca noi să ştim?

Am în faţă două cărticele: „Revoluţie şi Globalitate”, autor Valter Roman, publicată în anul 1983 (în plin marasm economic Ceauşist) şi alta apărută în anul 1991, „România – autopsia unei lovituri de stat”, autor Radu Portocală. Prima, a tatălui celui cu pulover care a condus România după eliminarea fizică a idolului celui dintâi, iar a doua, ca o analiză la rece a loviturii de stat în care la loc central figurează sintagma „ţara în care a triumfat minciuna”. Deşi pe limbi diferite (primul cu exprimări în „limbă de lemn”), revoluţia este privită ca o unică şansă de progres. Depinde însă cine deţine puterea. Avem acum o Românie de tip neofanariot. Vărsăm biruri către U.E., suntem obligaţi să dăm euro (nu ţechini) pentru a ne susţine o iluzorie economie; dolari către Unchiul Sam pentru a ne înzestra cu nişte rable de PATRIOT şi multe alte prăduieli externe. Pe plan intern îndatorăm poporul pe zeci de ani pe mai înainte cu uriaşe sume de bani puse în practică acum de partidul unic aflat la putere spre veşnica lor proslăvire.
A apărut ca din senin constituirea Fondului Suveran de Dezvoltare (FSD şi nu PSD) menit, spun iniţiatorii, a urni economia spre valorile unanim recunoscute de dezvoltare şi progres, de accedere a societăţii noastre pe noi culmi… Parcă întrezărim ceva din ditirambele „Defunctului”.
Din dezbaterile pe media au apărut şi adevăratele scopuri ale acestei iniţiative. Gruparea sub un singur sceptru a societăţilor cormerciale cu capital de stat care încă mai sunt performante (Nuclear Electrica, Hidroelectrica, Salrom etc) ar avea ca scop doar stoarcerea banilor rezultaţi din activităţile lor economice pentru ca apoi să fie vândute pe mai nimic către cei dinainte stabiliţi. Şi astfel, Statul Român să rămână într-un anume sens falit.
Şi astfel ne întoarcem la abordarea din titlu; trăim oare într-o perpetuă cacealma? Se pare că da, că în prezent, mult mai abitir decât în perioada antebelică, am fost „înzestraţi” doar cu „şobolani” care prin peroraţiile lor ne trag cacealmale. Îşi văd de treburile lor sfidând marea majoritate, care nu are cum să intervină prompt decât prin ceva manifestaţii, oricum neluate în seamă de către politicieni. Văd un cap neted (părul deştept i-a părăsit scăfârlia) plimbat pe la mai multe partide, vehement pe nimic, încearcă să convingă pe nimeni că are dreptate pe ceva ce nu înţelege. Face parte din tagma tinerilor politicieni, acum ajunşi, ca şi alţii ca el, spre zona maturilor.
Tinerii alegători au avut încredere în ei, acum acei foşti tineri se adună în „pieţele” României spre a-i martela mediatic. Foşti tineri au înşelat fosta tânără generaţie şi astfel am pierdut cu toţii startul spre bunăstare; ei, politicienii, şi-au asigurat-o şi ades și-o etalează cu opulență. Ca o concluzie, şi ăştia ne-au păcălit, ne-au tras-o în cacealma.
Pe 5 martie 1933, germanii au fost chemaţi la urne, pe fondul unei presiuni din partea naţional socialiştilor; după ce anterior, pe 27 februarie 1933, a fost incendiat Parlamentul; şi astfel a debutat ascensiunea la putere a unuia dintre cei mai sângeroşi dictatori ai planetei – Adolf Hitler. Le-a adus nemților o prosperitate de moment, dar cu ce preț!
Democraţia poate fi percepută în mod diferit de către alegător – că îi va aduce o oarecare prosperitate – şi de către cel ales, la fel. Pe mai departe, cel ales are o multitudine de opţiuni, depinde în care tabără se află, a celor minoritari ori a celor care real se află la putere ca majoritari.
Vrem să trăim în pace, vremea jocurilor politice trebuie să înceteze, nu avem nevoie de cacealmale. Să se ducă pe pustii cu cei care încă încearcă să le promoveze.
Vizualizez o reclamă în prezent intens mediatizată: şase/şase (la „table”), hai că te-am „ars”!
Atenţie cum punem în priză motorul economiei, să nu ne ardem cu toţii!

FLORIAN LAURENŢIU STOIKA