Cât de mult ne lipseşte… ADRIAN PĂUNESCU

Cât de mult ne lipseşte…
ADRIAN PĂUNESCU
(20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010)

Se apropie ziua lui. A lui Adrian Păunescu şi chiar dacă n-a trecut multă vreme de când Dumnezeu ni l-a luat (o avea şi Dumnezeu socotelile lui, o fi avut nevoie de el spre a ne supraveghea) absenţa lui se face tot mai mult simţită, mai ales în aceste vremuri tulburi, care refuză să se liniştească şi să ne liniştească. Avem nevoie oricând de Adrian, de vocea lui impunătoare, de spiritul său intrasingent în probleme naţionale, dar tolerant în cele umane. Avem nevoie de vocea lui în Parlament, la congrese, pe stadioane, de spiritul Cenaclului „Flacăra”, care a format generaţia de revoluţionari din decembrie 1989 şi a menţinut trează conştiinţa de neam şi limbă a basarabenilor şi bucovinenilor. Avem nevoie de acel Păunescu care l-a capacitat pe Marin Preda spre a merge împreună la şeful statului de atunci, autorul „Delirului” spunându-i răspicat lui Nicolae Ceauşescu: „Dacă reintroduceţi realismul socialist eu mă sinucid”!
El era atât de tolerant încât i-a iertat şi pe duşmanii săi, nedrepţi cu el (inclusiv pe autorul pamfletului ordinar „Porcul şi folkul”); revista sa primea mai multe sesizări şi reclamaţii de la simplii cetăţeni decât secţia de scrisori a C.C., astfel încât un redactor de la „Europa liberă” a afirmat, după 1990, că el cunoştea nemulţumirile populaţiei din România, citind Flacăra condusă de Adrian Păunescu, revistă în care au publicat ziarişti care nu aveau drept de semnătură în alte reviste sau ziare.
Voi aminti câteva din faptele de curaj ale lui Adrian. Se ştie că Doina lui Eminescu a fost interzisă în regimul bolşevic, fiindcă aducea atingere cu spiritul acaparator al ţarismului rus. După celebrul discurs al lui Nicolae Ceauşescu din august 1968 contra intervenţiei brutale a U.R.S.S. şi a altor state socialiste satelit (cu excepţia României) în Cehoslovacia, discurs salutat ca atare şi de Mircea Eliade în interviul dat tânărului scriitor aflat cu o bursă de studiu în SUA, Adrian Păunescu a solicitat, la 25 august 1968, şefului statului citirea în public a Doinei, dar a fost refuzat spre a nu irita şi mai mult lucrurile. Din mărturisirile poetului (vezi Victor Crăciun, Tudor Nedelcea, Doina lui Eminescu, Bucureşti, Editura Semne, 2008, p. 90-91), a primit această aprobare la începutul lunii noiembrie 1984, şi astfel, începând cu 13 noiembrie 1984, la Reghin, Doina eminesciană a intrat în repertoriul Cenaclului „Flacăra” până la desfiinţarea sa, în 15 iunie 1985, chiar de ziua morţii Poetului. Dar cu o condiţie: în cronica cenaclului să nu se facă referire la această recitare. Poetul a recitat această deranjantă (pentru unii, internaţionalişti) Doină şi după 1990, atât în Ţară, cât şi în Basarabia, ultimul spectacol celebru al Cenaclului „Totuşi iubirea” desfăşurându-se la Teatrul Verde din Chişinău, la 31 August 1995, cu prilejul „Zilei Limbii Române”. Şi tot Adrian a solicitat în 1989, conducerii statului, prin diplomatul Ştefan Andrei, reeditarea Poeziilor de Mihai Eminescu, ediţia din 1883 a lui Titu Maiorescu, care cuprindea şi Doina.
Adrian Păunescu s-a luptat cu toată forţa (şi ce forţă avea!) pentru apărarea unor principii şi contra unor nedreptăţi, cum a fost cazul lui Marin Sorescu, pe care unii l-au vrut implicat în „Meditaţia transcendentală”. Ştiu de la autorul Liliecilor şi de la soţia sa, Virginia, că Marin a fost o singură dată la acel fals guru şi că n-a semnat nicio adeziune. Dar, ca şi în cazul altor personalităţi implicate în „Meditaţia transcendentală”, M. Sorescu urma să fie exclus din partid şi trecut pe un post de muncitor necalificat. Spre (oarecum) norocul său, colegii săi de la „România literară” (dacă ar fi făcut parte din redacţia „Ramurilor”?!), în frunte cu Eugen Simion, au refuzat să aprobe excluderea scriitorului, urmând ca instructorul de partid să vină a doua zi, cu noi instrucţiuni de excludere. Adrian Păunescu l-a sfătuit pe Vasile Băran, secretarul de partid, să plece din Bucureşti în pădurile Tg. Cărbuneştilor spre a nu fi găsit. Şi astfel s-a câştigat timp, iar la întoarcerea şefului statului dintr-o vizită, Adrian Păunescu l-a întâmpinat la aeroport şi i-a explicat situaţia reală a lui Sorescu şi impactul în străinătate dacă genialul scriitor ar fi fost pedepsit. Şi, astfel, Sorescu a scăpat de „munca de jos”, dar nu şi de diabet, până în februarie 1991, când la împlinirea vârstei de 55 de ani a fost executat în plină democraţie. Şi cu acest prilej, Adrian Păunescu a scris pagini de reviste sau a consacrat emisiuni TV acestei mari nedreptăţi, care a dus la boala şi moartea prematură a lui Marin Sorescu. Şi în postumitatea soresciană, Adrian Păunescu şi-a apărat prietenul, prin participarea anuală la „Zilele Marin Sorescu” de la Craiova. Memorabile au fost cuvintele autorului vol. Repetabila povară la ultima sa participare la simpozionul de la Craiova: „Şi acum aştept, pentru anul viitor, telefonul lui Tudor Nedelcea, care să-mi comunice că primarul A. Solomon mă invită la «Zilele Marin Sorescu»“.
Timpul – şi în cazul său – n-a mai avut răbdare. Busturile ridicate în memoria sa, la Alba Iulia sau Bucureşti, dar mai ales continuarea, cu eforturi materiale şi umane extraordinare, revistei Flacăra lui Adrian Păunescu este cel mai frumos omagiu pe care familia şi colaboratorii săi îl aduc marelui Adrian Păunescu.

TUDOR NEDELCEA

Rugă pentru părinţi

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Cheamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.