CE FAC ELITELE POLITICE ROMÂNEȘTI?

CE FAC ELITELE POLITICE ROMÂNEȘTI?

„Orice societate are conducătorii pe care şi-i merită”.
Să fie oare adevărată această butadă? Credibilitatea, naivitatea, preponderenţa emoţionalului asupra raţionalului permit manipularea. Aspiraţia spre Bine, Frumos, Adevăr, proiectarea viitorului sub aceste auspicii nu poate fi o vină a electoratului care determină un imaginar social al speranţei şi al posibilului. Importanţa formării liderilor politici pentru supravieţuirea Polisului este reliefată la Platon de Teoria ideilor în Configurarea Statului Ideal; comunitatea funcţionează pe o strictă diviziune a muncii, care reflectă o ierarhie socială pe baza virtuţilor morale şi a capacităţii intelectuale.
Cunoaşterea şi propulsarea candidaţilor în magistraturile supreme ale statului ar feri societăţile de astăzi de suferinţe şi consecinţe imprevizibile dacă cetăţenii ar cunoaşte mobilurile şi interesele care îi determină pe unii oameni să îmbrăţişeze cariera politică.

Politicul este o ştiinţă a realităţii. Cine şi de ce face politică? În folosul cui se exercită guvernarea? Iată întrebări pe care ni le punem noi, românii, permanent şi care ne fac să ne gândim la Binele Public. Elitele sociale, în general, sunt constituite din indivizi performanţi în jurul cărora gravitează grupurile şi structurile sociale. Atunci când puterea se concentrează în sfera economică, în prerogativele de decizie politică şi militară într-o zonă extrem de restrânsă, se coagulează o elită a puterii. Puterea elitei derivă din accesul privilegiat la instituţiile politice şi depinde de poziţiile deţinute datorită monopolizării pârghiilor economico-financiare. Indivizii specializaţi în politică – membrii Parlamentului, funcţionarii de rang înalt din ierarhiile executivului şi echipele de conducere ale partidelor semnificative de pe scena politică alcătuiesc stratul politic sau elitele guvernante.
Până la Primul Război Mondial, oamenii politici erau fie boierii, fie proveniţi din aristocraţie şi aveau legături cu lumea politică europeană. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până în 1944 chiar, toţi miniştrii, profesorii universitari şi înalţii funcţionari îşi făcuseră studiile în străinătate. Astfel, sub influenţa modelului occidental, ei au contribuit la modernizarea – atât cât a fost posibil – a statului român. Modernizarea României a fost, însă, întotdeauna mai întâi una politică, subordonată problemei naţionale, dezvoltarea economică a ţării fiind lăsată în subsidiar.
În anii totalitarismului s-au format elite fidele partidului comunist, principiului meritocratic al studiilor şi aptitudinilor alăturându-i-se un principiu cu mare pondere, şi anume originea socială, populară, dar şi angajamentul politic.
După 1990, o parte a fostei nomenclaturi a reuşit să-şi păstreze poziţiile de putere politică, dar au apărut şi noi elite politice.
În general, rolul elitelor este de a propune schimbări radicale pe scena publică. Tranziţia din România are două caracteristici distincte: democratizarea în plan politic şi schimbarea sistemelor de alocare a resurselor în societate. Contextul este unul al integrării europene, al atlantismului (apartenenţa la structura NATO) şi, totodată, al globalizării. Spaţiul public internaţional foarte complex determină anumite comportamente politice, într-o lume fragilizată de criza statului-naţiune. Cu atât mai mult, elitelor politice le revine rolul fundamental de a rezolva provocările şi de a materializa oportunităţile.
Dar ce facem cu falsele elite? Adevăratele motivaţii care îi determină pe oameni să se dedice activităţii politice se ascund sub intenţii nobile: servirea patriei, a comunităţii, slujirea idealurilor democratice. Dacă dăm la o parte vălul ipocriziei, constatăm că aceste motivaţii sublimează, de fapt, nevoia de putere, de status, de prestigiu, satisfacerea unor interese – pe scurt, obţinerea unor avantaje pe care o carieră profesională nu le-ar fi putut asigura. Puţini sunt cei care intră în politică din vocaţie.
Ce se întâmplă când elitele politice – „leii” şi „vulpile”, de sorginte machiavelliană – îşi menţin puterea prin tehnici manipulative, prin combinaţii şi operaţiuni speculative politicofinanciare, fraudă şi corupţie?
Să fie reprezentarea populară doar o ficţiune acoperită de discursuri demagogice? Să fie elitele politice incapabile să valorifice integrarea, atlantismul, globalizarea? Incompetenţă sau rea voinţă?
Desigur, ar putea fi invocată o explicaţie istorică a fenomenului.
Asistăm, zilnic, la aşa-zise talk-show-uri politice, goale de conţinut, la răfuieli cotidiene care se perindă pe micile ecrane. Un popor nu se poate afirma pe sine atunci când are o elită politică divizată, o elită a conflictului perpetuu, care nu propune decât o politică de spoliere a resurselor naturale şi umane şi ne transformă într-o societate de supravieţuire; un stat captiv, confiscat pentru propria folosinţă.
De cealaltă parte, un popor violentat din mai multe direcţii, naiv, fără exerciţiul aşa-zisei democraţii şi care nu se poate coagula, pentru că imaginarul social este subminat de un nou imaginar, fondat pe valori şi scopuri care îi sunt străine.
Dintre formele de putere, puterea politică creează acel vertige du pouvoir, beţia puterii la cel care o deţine. Fascinaţia puterii nu rezidă numai în caracteristica esenţială a omului de a fi zoon politikon, de a fi capabil să transforme relaţiile de adversitate în relaţii de colaborare. Politicul se instituie pe norme şi valori sănătoase, pe o etică şi o morală intrinseci. Nu putem renunţa la politic pentru că avem nevoie de politică, ce rezidă în nevoia de ordine, organizare şi ierarhie socială fără de care nicio societate umană nu ar putea să funcţioneze. Omul politic are instinctul puterii, din care ar trebui să derive celelalte aptitudini politice: instinctul de luptător, simţul succesului, răbdare, dragostea de risc; de acest nivel al personalităţii se leagă aptitudinile intelectuale, conştiinţa morală, inteligenţa, cultura politică. Specificul comportamentului politic provine din reprezentările cele mai adânci despre lume şi viaţă ale unui popor, în procesul formării identităţii de sine. Împreună cu valorile fundamentale, acest nucleu reprezintă matricea caracterială a unei culturi, concepţia sa despre Bine, care determină acţiuni şi comportamente.
Politice, în cazul de faţă.
Ne punem întrebarea: sistemul de valori al matricei culturale a poporului român justifică comportamentele politice „deviante” de astăzi? Cu siguranţă, nu. Cultura democraţiei necesită implicare şi participare a cetăţenilor în politică; rolul de „supus participant” în statul totalitar trebuie să fie înlocuit cu cel de cetăţean participant, influent în procesul luării deciziilor politice. Elitele decadente, mediocre, care nu-şi onorează menirea trebuie înlocuite.
Est modus in rebus (Este o măsură în toate)!

Dr. ROSEMARIE HAINEŞ