Constituţia din 1866

Constituţia din 1866

Constituţia este legea fundamentală a unui stat care conţine principiile de organizare politică, juridică şi administrativă ale societăţii. În baza Constituţiei, cele trei puteri în stat: legislativă, judecătorească şi executivă fundamentează exercitarea suveranităţii naţionale şi garantarea drepturilor cetăţenilor.
La baza constituţiilor moderne stau principiile dreptului roman şi renumitele documente engleze: Magna Charta acordată de regele Ioan fără Ţară (1215), Habeas Corpus Act (1679), Declaration of Rights (1689). Elaborarea Constituţiei României a necesitat un complex şi îndelungat proces în care s-au coagulat ideile inteligenţei româneşti pentru realizarea acestei legi a legilor. Multe acte normative au fost stabilite în decursul timpului în Ţările Române. Vom aminti câteva etape ale desăvârşirii legii fundamentale a ţării.
Prima menţiune a Adunării Ţării în Moldova datează din 25 iunie 1441, iar în Ţara Românească este amintită în 1522. Acestea stabileau normele de organizare ale statului medieval.
În timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521) a fost redactată în limba slavonă Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, una dintre cele mai importante opere ale gândirii politice româneşti din Evul Mediu. Acest manual de învăţătură pentru fiii de domni este o carte de politică, de morală, de înţelepciune, o sinteză politică şi îndreptar practic, o adevărată lege fundamentală a cârmuirii medievale.
La Târgovişte a fost tipărită în 1652 Îndreptarea legii, care cuprindea reglementări religioase.
Transilvania a beneficiat de apariţia codurilor de legi apărute sub diverse denumiri: Approbatae Constitutiones (1653) şi Compilatae Constitutiones (1669 – care continuă şi întregeşte Approbatae-le). Toată documentaţia legislativă a principatului ardelean dintre anii 1540-1699 a fost publicată ulterior în 21 de volume sub numele de Monumenta Comitialia Regni Transylvaniae (1875-1898).
Prin Diploma Leopoldină din 1691, împăratul Leopold I (1658-1705) hotărăşte că principatul Transilvaniei este administrat direct de împărat, având un statut special care protejează cele trei naţiuni: maghiari, saşi, secui (de români nu se aminteşte) şi religiile recepte: catolică, calvină, luterană, unitariană (de ortodoxie nici vorbă) şi legislaţia principatului: Approbatae, Compilatae şi Tripartitum-ul lui Werböczi (tipărit în 1517) rămâne în vigoare.
În 1766, Grigore al III-lea Ghica a impus moldovenilor Aşezământul. După venirea domnilor fanarioţi, Constantin Racoviţă a apelat la renumitul jurist grec Mihail Fotino să redacteze culegerea de legi conform vechiului drept românesc. După modelul Basilicalelor, a fost elaborat Manualul de legi cunoscut în variantele din 1765, 1766, 1777. Fotino intenţiona să alcătuiască şi un Cod urban. Marele gospodar al Ţării Româneşti care a fost Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797) s-a implicat într-o vastă operă legislativă, concretizată prin amplul cod de legi fanariot: Pravilniceasca condică redactat în româneşte şi greceşte, tipărit la Mitropolia din Bucureşti în anul 1780, care constituia o îmbinare a dreptului bizantin (Bazilicalele) şi dreptul consuetudinar (dreptul pământului).
În 1791, Supplex Libellus Valachorum, ampla petiţie întocmită de erudiţii români Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Puianu-Molnar, care constituia o urgentă şi necesară lege pentru românii din Transilvania care cereau drepturi egale cu celelalte „naţiuni”, a fost respinsă de Dietă. Ţăranii moldoveni sunt frustraţi de multe drepturi prin Aşezământul agrar al lui Alexandru Moruzi din 1805. Juristul transilvănean Christian Flechtenmacher a redactat Codul Callimachi după modelul Codului austriac din 1811. Acesta a fost tipărit în 4 volume la Iaşi în 1817.
Un an mai târziu (1818), Ioan Gheorghe Caragea a cerut juristului grec Athanasie Hristopol să elaboreze Legiuirea Caragea, care a fost promulgată la 21 august, tipărită la Viena (textul grecesc) şi la Mitropolia din Bucureşti (textul românesc).
După Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, tendinţele de reformare ale micii boierimi moldovene s-au materializat prin memoriul lui Ionică Tăutu cunoscut sub numele de Constituţia cărvunarilor (sugerând legătura cu revoluţionarii italieni numiţi carbonari), sau Constituţia din 1822. Aceasta preconiza o serie de reforme care vizau modernizarea societăţii.
Ocupaţia rusească din anii 1829-1834 a avut şi un aspect pozitiv. La sfârşitul lunii martie a anului 1830 s-a încheiat redactarea Regulamentelor organice, adevărate constituţii care prevedeau dotarea Principatelor cu instituţii moderne. Se afirma existenţa Naţiunii Române şi prin stabilirea normelor comune de organizare, subliniau că îndreptăţita unire este o necesitate mântuitoare. Aşa au fost create instrumentele care au facilitat Unirea Principatelor şi unificarea legislaţiei şi a instituţiilor.
Revoluţiile de la 1848 au provocat redactarea unor grupuri de legi care aveau să facă pasul hotărâtor pentru promulgarea primei constituţii. În Moldova, la 27 martie 1848, la hotelul Petersburg, comitetul reprezentant al celor 1000 de „revoluţionari” au redactat Petiţia-Proclamaţie de 35 de articole care a fost prezentată Domnului Mihail Sturdza, care a primit-o şi i-a dat un curs inedit: arestarea petiţionarilor.
La Islaz, la 9 iunie 1848, revoluţionarii munteni au prezentat cele 23 de puncte ale revendicărilor
C o m i t e t u l u i r e v o l u ţ i o n a r.
Proclamaţia de la Islaz, devenită Constituţie, a fost prezentată Domnului Gheorghe Bibescu, care la 11 iunie a semnat-o şi peste 2 zile a părăsit ţara.
În 1858, conferinţa de la Paris a celor şapte puteri a stabilit la 7/19 august Convenţia, care devenea legea fundamentală a Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti până în 1864.
Lovitura de stat de la 2/14 mai 1864 i-a conferit lui Cuza puteri discreţionare prin dizolvarea Adunării Elective a României. A fost elaborat un proiect de Constituţie numit Statutul dezvoltărilor al Convenţiei de la Paris sau Actul adiţional la Convenţiunea de la 7/19 august 1858, care avea să devină legea fundamentală până la Constituţia din 1866.
După mai multe încercări mai mult sau mai puţin reuşite de întocmire a legii legilor, a fost realizat sublimatul gândirii româneşti, Constituţia ţării.
Iată care au fost împrejurările.
După abdicarea lui Cuza, prinţul Carol, primit cu ovaţii de bucureşteni, a depus jurământul la 10 mai 1866, afirmând că a devenit român sosind pe teritoriul noii sale patrii. Jurământul a fost depus în faţa Adunării Constituante (aleasă la 21 aprilie 1866), Locotenenţei Domneşti şi Guvernului: „Jur să fiu credincios legilor, ţării, să păzesc religiunea României precum şi integritatea teritorială şi să domnesc ca domn constituţional”. A doua zi s-a format un guvern de coaliţie condus de Lascăr Catargiu, fost locotenent domnesc. S-a redactat proiectul de Constituţie care a fost supus spre analiză unui comitet, iar după dezbateri noua Constituţie a fost adoptată la 30 iunie de către Adunarea Deputaţilor, deoarece Senatul, care devenise factotum în timpul lui Cuza, nu a fost convocat.
În aceeaşi zi domnitorul Carol a depus jurământ pe Constituţie, iar în ziua următoare (1 iulie 1866) aceasta a fost promulgată. Peste câteva zile Constituanta, care-şi îndeplinise misiunea, a fost dizolvată. Guvernul otoman a protestat împotriva instalării lui Carol la conducerea României şi a încercat să convingă Conferinţa de la Paris să nu se împotrivească intervenţiei militare, însă strategia lui Bismarck a dezamorsat situaţia conflictuală. Constituţia României a fost redactată după modelul celei belgiene din 1831, considerată cea mai avansată din Europa. Proiectul de constituţie fusese mai eficient decât Constituţia. Totuşi, afirmând drepturile românilor, folosind principiul separării puterilor în stat şi principiul responsabilităţii ministeriale, actul fundamental a situat România printre ţările avansate ale timpului.
Primul titlu al Constituţiei proclama dreptul ţării de a purta numele pe care îl doreau cetăţenii săi. Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub denumirea de România.
Despre drepturile românilor constituia al doilea titlu şi cuprindea 26 de articole. Proclama: libertatea individuală a conştiinţei, cultului religios, învăţământului, întrunirilor, asocierii, presei (fără cenzură), egalitatea în faţa legilor, dreptul la funcţii publice civile, militare, religioase, inviolabilitatea proprietăţii. Titlul al treilea prevedea organizarea de stat. Articolul 31 preciza că toate puterile statului emană de la naţiune. Puterea legislativă aparţine domnitorului, Adunării
Deputaţilor şi Senatului, puterea executivă este acordată domnitorului care o exercita prin miniştri, cea judecătorească era îndeplinită în numele domnitorului de curţi şi tribunale.
Principele sancţiona şi promulga legile având dreptul de a le refuza, numea şi revoca miniştri, amnistia, anula sau micşora pedepsele. Avea dreptul de a iniţia funcţii publice. Era capul puterii armate, conferea gradele şi decoraţiile. Deschidea, închidea şi dizolva Adunările. Toate acestea în cadrul unor legi. Membrii familiei sale nu puteau fi numiţi miniştri. Aceştia erau direct răspunzători pentru activitatea ministerelor, persoana domnului fiind inviolabilă.
Alegătorii erau repartizaţi în patru colegii, în funcţie de venituri şi de cuantumul impozitelor plătite.
Constituţia din 1866 avea un caracter mai democratic şi era mai avansată comparativ cu Convenţia de la Paris de la 7/19 august 1858. Mesajul domnesc din 15 noiembrie 1866 preciza că statul român este construit pe baze solide şi temeliile erau aşezate cu tărie. Nu era o afirmaţie retorică, ci reflecta realitatea. Constituţia promulgată la 1 iulie 1866 a fost valabilă până în 1923 (cu modificări în 1879, 1884 şi 1917). În fapt Constituţia din martie 1923 a fost o revizuire a Constituţiei din 1866.
Din 138 de articole, 76 sunt preluate aidoma din precedenta Constituţie, fără modificări.

VIOREL GH. SPETEANU