CREŞTEREA ŞI DECLINUL IMPERIULUI AMERICAN

CREŞTEREA ŞI DECLINUL IMPERIULUI AMERICAN

CREŞTEREA IMPERIULUI AMERICAN

Americanii sunt o naţiune născută din războaie. De reţinut că şi România s-a născut la fel. Fără războiul dintre Rusia şi Imperiul Otoman din 1877 şi fără Primul Război Mondial 1914-1918, în care am fost angajaţi, România Mare nu ar fi existat. Până la Războiul Civil, americanii au cheltuit foarte puţin în scopuri militare, concentrându-şi toate eforturile pentru creşterea puterii economice.
Această politică a propulsat SUA în fruntea statelor lumii din punct de vedere economic, ceea ce i-a îngăduit să fie, ulterior, şi o superputere militară. Războiul civil din 1861- 1865 a demonstrat zdrobitor de clar importanţa factorului economic.
Cât priveşte Imperiul Ţarist, acesta s-a prăbuşit tocmai din lipsa unui suport economic puternic. După încheierea războiului, armatele au fost demobilizate, iar cheltuielile militare au fost reduse la minimum. Această orientare a avut urmări benefice pentru dezvoltarea economică a SUA. Protejată de două oceane şi fără niciun inamic potenţial în apropierea frontierelor extinse la maximum, nimeni nu periclita securitatea SUA. Aşa a fost din 1814 şi până în zilele noastre. Provocările şi „pericolele” la adresa securităţii SUA, clamate de liderii politici de la Washington, sunt pură retorică. Din 1865 şi până în 1900, ritmul de dezvoltare economică a SUA a fost incredibil de mare.

În anul 1900, SUA a trecut pe primul loc în lume în privinţa dezvoltării economice, asigurând 23,6% din producţia industrială a lumii, surclasând Marea Britanie, care dădea 18,5%. Americanii au practicat un gigantism pe care nicio altă putere din lume nu şi l-a putut permite. De altfel, gigantismul este însăşi esenţa „visului american”. Între 1900-1914, SUA au continuat să se dezvolte într-un ritm accelerat realizând performanţe dincolo de orice previziuni. În 1914 a început Primul Război Mondial. În condiţii normale de pace, SUA ar fi depăşit Europa din punct de vedere economic în anul 1925. Din cauza distrugerilor suferite de puterile europene, acest lucru s-a produs cu 6 ani mai devreme, în anul 1919.
Încă din anul 1902, alarmaţi de expansiunea economică a SUA, liderii politici din Europa Occidentală au început să vorbească despre pericolul „americanizării” lumii. Extraordinara putere economică şi militară a SUA nu putea să nu producă efecte pe plan internaţional. Faptul că la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX americanii s-au orientat spre construirea unei flote de război puternice le-a trădat scopurile imperiale urmărite. Din păcate, noi, românii, nu ştim să valorificăm avantajele pe care le avem ca naţiune cu ieşire la mare.

„VISUL AMERICAN” ŞI DOMINAŢIA MONDIALĂ

Americanii au avut înţelepciunea de a se fi ţinut departe de conflictele din Europa, dar şi capacitatea de a trage maximum de foloase de pe urma acestora. După declanşarea celor două războaie mondiale, SUA s-au implicat profund în problemele interne ale puterilor europene. Experienţa ca ofiţer de contrainformaţii militare (contraspionaj) mi-a facilitat înţelegerea faptului că succesul în politică este garantat de trei factori: ipocrizia, intriga şi trădarea.
Primul Război Mondial a fost un pas mare, dar nu decisiv pentru Statele Unite în marşul lor triumfal pentru cucerirea dominaţiei mondiale. Până la războiul ruso-japonez, popoarelor din colonii li se inoculase ideea invincibilităţii „omului alb”, mai ales de către englezi şi francezi, în ale căror ţări s-au născut teoriile rasiste. După înfrângerea Rusiei de către japonezi, popor asiatic, mitul invincibilităţii „rasei albe” s-a spulberat. Aşa s-a declanşat lupta de eliberare a popoarelor din colonii, care s-a încheiat cu victoria acestora, după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Reprezentând cea mai mare putere economică şi financiară a lumii, preşedintele american W. Wilson a venit la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920 cu planuri noi. Înarmat cu „Declaraţia în 14 puncte”, Wilson a încercat să pună bazele unei noi ordini politice mondiale.
Dar una este să vrei şi alta e să poţi. Retorica lui Wilson nu a convins pe nimeni.
Toate marile decizii privind noua configuraţie a lumii, la Conferinţa de Pace de la Paris, s-au luat în secret.
Analist politico-diplomatic şi militar genial, Titulescu a anticipat cursul pe care l-a urmat mişcarea nazistă şi a prezis matematic data izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. „Patria mamă” i-a fost „recunoscătoare”. În august 1936, regele Carol al II-lea l-a demis din guvern şi l-a surghiunit. A murit la Cannes, părăsit, bolnav şi zdrobit din punct de vedere moral. Nu trebuie să ne mire că nu şi-a găsit locul în istoria universală.

MAREA PRĂBUŞIRE EURO-ATLANTICĂ

Perioada interbelică 1919-1939 nu a fost nimic altceva decât o pauză între două războaie. Tratatul de pace dintre Puterile aliate şi asociate şi Germania, cunoscut mai mult sub numele de Tratatul de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919, a conţinut germenii războiului de la primul până la ultimul din cele 440 de articole pe care le-a conţinut.
Au trecut 70 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, dar dominaţia americană n-a trecut.
Dimpotrivă, de circa 25 de ani, aceasta este într-o continuă expansiune spre Est. Şi Rusia a fost umilită de către SUA/NATO după ce a pierdut Războiul Rece. Criza ucraineană este consecinţa acestei umiliri.
Reacţia Rusiei faţă de expansiunea fără măsură a Occidentului este una firească. Marea criză economică din 1929-1933 şi cel de-Al Doilea Război Mondial au schimbat din temelii cursul istoriei mondiale.
Inegalitatea încurajează promovarea curentelor populiste şi extremiste, lezează coeziunea socială, generează disfuncţionalitate administrativă şi, în final, poate genera tulburări sociale şi chiar revoluţie socială.
Forma principală de manifestare a instabilităţii sistemului capitalist o reprezintă crizele economice.
Aşa cum au existat pericolul nazist şi cel comunist, există şi pericolul american. Se speră că acesta din urmă se află în declin şi în viitorul nu prea îndepărtat nu va mai fi un pericol existenţial pentru nimeni. Drumul SUA de la statutul de putere militară neglijabilă (1923) la cel de cea mai mare putere militară a lumii (1944) a fost unul rapid.
Realitatea i-a servit o lecţie drastică lui Hitler, care ignorând legătura dintre potenţialul economic şi cel militar a făcut-o spre propria pierzanie, atunci când a pornit să cucerească lumea.
Secolul XX a fost dominat de trei mari personalităţi care s-au jucat cu soarta omenirii. Este vorba despre F.D. Roosvelt, I. V. Stalin şi A. Hitler.
Churchill n-a fost situat la acelaşi nivel, pentru că Marea Britanie îşi pierduse calităţile de mare putere.

FLORIAN GÂRZ