DE ZIUA TA, FEMEIE – VIAŢĂ, OMAGIU ŞI ÎNCHINARE – (chipul femeii în literatura română)

DE ZIUA TA, FEMEIE
– VIAŢĂ, OMAGIU ŞI ÎNCHINARE –
(chipul femeii în literatura română)

Există, cel puţin, zece perspective din care putem reliefa condiţia femeii în literatură, fie admirând-o pentru impresionanta ei personalitate, fie compătimind- o pentru nefericitul ei destin.
Vom începe cu tipul femeii puternice, ambiţioase, orgolioase, care a avut un rol excepţional în istorie, rămas în paginile unor mari creaţii literare.
Vidra – personajul dramei istorice „Răzvan şi Vidra” de B. P. Hasdeu – este cea care, prin iubire şi voinţă, îl ridică pe Răzvan, ţiganul ştiutor de carte, milos şi generos, la rangul de voievod, cultivându-i calităţile şi slujindu-l cu devotament.
Doamna Clara – eroina lui Alexandru Davila – în cunoscuta dramă „Vlaicu-Vodă” este unealta extraordinar de puternică a Papalităţii în încercarea de a catoliciza Ţările Române. Va fi înfrântă de Vlaicu, domn din Marea Familie a Basarabilor făuritori de ţară.
Doamna Elisabeta Movilă este cea care şi-a însoţit armatele în lupta împotriva turcilor pentru apărarea tronului Movileştilor, cea pângărită de turci: „Oşteni, Doamna voastră a fost necinstită de…”. Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareş, nepoată a Marelui Ştefan cel Sfânt, era o fire aprigă, aşa cum o prezintă Alexandru Odobescu în nuvela sa arhicunoscută. Ea a fost capabilă să-şi călugărească fiica şi să-l ucidă pe logodnicul şi iubitul acesteia, pentru că nu s-a supus voinţei de a se căsători cu un turc pentru a asigura liniştea ţării. Iată cum ştiau ele însele să se sacrifice pentru ţară şi să-şi sacrifice fecioarele. „E a ţării şi pe dânsa n-o mărită decât ţara”, spunea Vlaicu-Vodă, referindu-se la Anca, sora sa după tată, gând/convingere pe care le trăia şi Doamna Chiajna, crunta femeie care, la sfârşitul unui ospăţ, a aruncat pe masă capul celui care îndrăznise să jinduiască tronul ţării: „Aşa vor păţi toţi care vor mai cuteza…”.

Amintim cu admiraţie tipul femeii devotată bărbatului ei, care a înţeles să-i stea alături la bine şi la greu, precum Maria, a treia soţie a lui Ştefan cel Mare, pe care l-a îngrijit până la plecarea sufletului în lumea sfinţilor, aşa cum vedem şi astăzi cu emoţie în drama lui B. St. Delavrancea, Apus de Soare, „din trilogia Muşatinilor”.
Ana – eroina baladei legendare „Meşterul Manole – este simbolul celei care se jertfeşte pentru a da creaţiei marelui ziditor durată în lungul secolelor, devenind femeia-biserică. Ruxandra – soţia lui Alexandru Lăpuşneanu, cealaltă nepoată a lui Ştefan cel Mare, era la fel de cruntă ca sora ei, Chiajna. Costache Negruzzi, paşoptistul romantic, o creează, prin prisma antitezei acestui curent, ca fiind bună, blândă, sfioasă şi victimă marilor prelaţi ai bisericii.
Mitropolitul Teofan reuşeşte s-o determine să-l otrăvească pe cruntul domn, cel care a ucis, se zice, peste 50 de boieri în timpul domniei, pentru lăcomia şi urzelile ce puneau în pericol chiar existenţa statului. Înalta faţă bisericească o înspăimântă şi o împinge la crimă spunându-i că ea însăşi şi copilul ei vor fi ucişi de Lăpuşneanu, dacă acesta se va însănătoşi.
Ştia că voievodul ameninţase: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!”.
Fără să fie doamnă sau domniţă, Ilisafta este teribila femeie ce a crescut cinci flăcăi zdraveni pe care i-a dăruit lui Ştefan – domnul care se bucura de bucatele gătite de ea şi de ospitalitatea specifică acestui neam – cum o prezintă M. Sadoveanu în monumentalul său roman „Fraţii Jderi”. Ilisafta era soţia unuia dintre dregătorii domnului – Comisul Manole Jder Păr-Negru, care răspundea de grajdurile hergheliei domneşti.
Comisoaia ne-o aminteşte pe Vrâncioaia care i-a dăruit lui Ştefan şapte falnici luptători şi fii. Şi, pentru că am pătruns în lumea creată de Sadoveanu, amintim pe Vitoria Lipan, eroina romanului „Baltagul”, care nu concepe să iasă din tradiţia pământului, respectând astfel cu sfinţenie toată zestrea spirituală ancestrală a zonei Tarcăului, în ritualurile de înmormântare, nuntă, botez, precum şi portul moştenit de la străbuni.

Impresionant este momentul în care îşi ceartă fiica (Minodora), care aruncă gunoiul în lumina soarelui, gestul necugetat al fetei însemnând macularea luminii lui Dumnezeu. Severitatea mamei grăieşte despre respectul şi dragostea ţăranului faţă de natură: „N-ai mai învăţat rânduiala?…”.
Este o bucurie să-ţi răsfeţi sufletul cu aceste chipuri curajoase, puternice, tenace. Opera lui M. Sadoveanu omagiază sute de tipuri feminine, de la doamne şi domniţe, la ciobăniţe, hangiţe (arhicunoscutele Ancuţe – iscoade ale domnitorilor), fecioare de mari boieri, dar şi delicate femei sau fete din târguri sau mahalaua marilor oraşe. Fie că erau de viţă aleasă, sau ţărăncuţe, sau ţigăncuşe, erau isteţe, harnice, drăgălaşe, gata să se sacrifice pentru dragoste.

În romane, nuvele, povestiri, drame apar toate vârstele feminine, de la delicatele şi gingaşele fetiţe din romanele lui Ionel Teodoreanu „La Medeleni”, la bunicuţele care spuneau poveşti la gura sobei dând drept model pe harnica şi frumoasa Ileana Cosânzeana, educându-le pe nepoate să ajungă la fel cu admirabila eroină a poveştii. Au rămas în amintirea tuturor cititorilor superba Şasa Comăneşteanu creată de Duiliu Zamfirescu, Adela, personajul romanului cu acelaşi titlu de Garabet Ibrăileanu, Donna Alba a lui Gib Mihăescu, personaje instruite, sensibile, delicate, uneori sacrificate pentru interesele familiei, precum Tincuţa Murguleţ.
Există în literatura română şi o condiţie tragică a femeii. Dintre destinele dramatice l-aş aminti pe cel care a impresionat cel mai mult, al Anei – fata bogătaşului Vasile Baciu – a cărei nefericită viaţă este prezentată de L. Rebreanu în romanul „Ion”. Ana este jinduită pentru pământurile şi averea tatălui ei de sărăntocul satului, Ion, care, după ce o seduce, o părăseşte şi, după căsătorie, se întoarce la iubirea vieţii lui, Florica, fiinţa frumoasă, dar săracă, devenită între timp nevasta lui George, fostul logodnic al Anei. Întotdeauna a existat femeia înjosită/redusă doar la cele două braţe de muncă, la a fi născătoare de copii şi cea care aduce zestre în căsătorie. Ana sfârşeşte prin sinucidere: se spânzură, gest care exprimă condamnarea tuturor celor care o chinuiseră: tatăl care o ura pentru că la naşterea copilei îi murise nevasta şi pentru că era fată, ceea ce presupunea că la măritişul ei părintele să se despartă de pământ şi alte bunuri date drept zestre. Ana îşi curmă viaţa pentru că n-a avut nicio bucurie, mai ales n-a cunoscut mult jinduita iubire (nici de la soţ, nici de la tată şi nici de la mama pe care n-o cunoscuse). Un cuvânt de admiraţie se cuvine femeii create de Ioan Slavici în nuvelele şi romanul său „Mara”.

Persida şi Mara sunt harnice, puternice, tenace şi reprezintă pe toate semenele noastre din zona Banatului şi Ardealului. Şi în impresionanta lui nuvelă socială şi psihologică „Moara cu Noroc” există o femeie cu destin tragic – Ana – nevasta lui Ghiţă Cizmarul, devenit hangiu. Numele acesta semnifică „milă” şi „îndurare” şi totuşi… Multe femei ce au purtat acest nume, regine sau ţărăncuţe, au sfârşit tragic.
În final amintim femeia-înger şi femeia-mamă, cele fără nume ştiut sau menţionat în creaţia lirică a unor mari poeţi – M. Eminescu, T. Arghezi, L. Blaga – care, prin bogăţia lor sufletească, prin gingăşie şi dăruire în iubire, au inspirat pe toţi poeţii români şi universali.
Mulţi şi rodnici ani, femeie-viaţă!

FLOAREA NECŞOIU