DESPRE DREPTATEA LUI DUMNEZEU ȘI JUDECATA OMULUI…

DESPRE DREPTATEA LUI DUMNEZEU
ȘI JUDECATA OMULUI…

Cu fiecare Sfântă Evanghelie pe care noi o auzim la Sfânta Liturghie, Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă pe toţi la bunătate unii cu alţii. Cu cât suntem noi mai buni cu cei din jurul nostru, cu atât mai mult şi Dumnezeu îşi arată bunătatea Sa covârşitoare faţă de noi. Dumnezeu ne copleşeşte cu iubirea Sa de fiecare dată. Lumina soarelui care ne-nconjoară, aerul care ne însoţeşte din abundenţă şi toate câte avem şi de care ne folosim zi de zi pentru existenţa noastră sunt darurile lui Dumnezeu, pe care ni le oferă fără ca noi să le merităm datorită vredniciei şi a unei jertfe deosebite din partea noastră.
Prin toate aceste binecuvîntări şi daruri Dumnezeu ne cheamă la bunătate, iertare şi comunicare între noi. Aşa cum Dumnezeu este mereu bun cu noi, la fel trebuie să fim şi noi cu cei din jurul nostru. Păcatele pe care noi le facem mereu cu ştiinţă sau din neştiinţă sunt ca nişte datorii, credite pe care noi le facem în faţa lui Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu este fără de păcate. Avem mai puţine sau mai multe, mai mici sau mai mari, dar important că avem şi, de multe ori, abia le mai ducem în sufletul nostru împovărat.

Cu fiecare spovedanie sinceră, Dumnezeu, prin pocăinţa noastră sinceră, adică regretul şi părerea de rău pentru ele, (po) căinţa, şi rugăciunea înlăcrimată, aduce de fiecare dată iertarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de noi. La această bunătate a Lui Dumnezeu trebuie să răspundem şi noi tot cu bunătate faţă de cei de lângă noi.
Dacă noi nu reuşim să facem acest lucru, Dumnezeu ne va judeca cu asprime, va face dreptate cu noi şi ne va pune să plătim tot ceea ce suntem datori în faţa Lui. Acesta este de fapt mesajul din Evanghelia care se citeşte în fiecare an, în Duminica a 11 a după Rusalii (Matei cap. 18, 23 – 25).
Evanghelia este plină de învăţături foarte folositoare şi de mare actualitate: În primul rând învăţăm că această viaţă pământească este o şcoală în care noi ne pregătim pentru marele examen de la finalul vieţii noastre pe care-l prezidează Însuşi Dumnezeu. Judecata lui Dumnezeu este şi personală, dar şi colectivă sau publică. Odată cu moartea omului are loc judecata particulară în care sunt cercetate toate faptele noastre săvârşite, atât cele bune, cât şi cele rele, dar, în acelaşi timp, vom fi examinaţi şi pentru prilejurile şi ocaziile când puteam să facem un bine cuiva şi nu l-am făcut. Aceste ocazii de săvârşire a unui bine sunt socotite ca fiind mari păcate înaintea lui Dumnezeu. Ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu în ceruri avem nevoie de această evaluare de care nimeni nu poate scăpa. Dacă în această viaţă pământească noi am avut milă faţă de cei din jurul nostru şi Dumnezeu va avea multă milă cu noi. Dar dacă am fost severi şi aspri, poate chiar nedrepţi, cu cei care ne-au greşit într-un fel sau altul şi Dumnezeu va avea cu noi aceeaşi severitate. Această învăţătură o desprindem tocmai din această Evanghelie citită la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Spune aşa Evanghelia: ,,De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi (un fel de monede din aur sau argint masiv). Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său (adică Dumnezeu) a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari (o monedă foarte mică şi fără valoare mare). Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti toată datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.” (Matei 18, 23 – 35).
Din relatarea acestei Evanghelii ne impresionează foarte mult atitudinea şi bunătatea lui Dumnezeu care iartă totul, oricât de multe şi mari ar fi păcatele noastre. Acelui datornic cu zece mii de talanţi (şi să nu uităm că un talant, ca monedă, cântărea 50 kg de aur sau de argint; era o mare valoare) Dumnezeu îi iartă toată datoria. Nu-i eşalonează restanţele sau datoriile, ci, pur şi simplu, le şterge cu totul. Să ne punem în locul acelui datornic care era adus cu mare frică şi groază în faţa stăpânului care a cerut să fie arestat, iar întreaga lui familie să fie vândută pentru a achita o parte din datorii. Ce zbucium în sufletul lui, câtă durere la gândul că toată familia lui va fi dezmembrată şi risipită şi că s-a terminat definitiv cu libertatea! Ce bine era în libertate şi ce greu îi va fi acum la temniţă! Deşi nu era sigur că stăpânul îi va da o şansă de amânare a plăţii, totuşi încearcă să-L înduplece ca să-i permită doar o perioadă de timp, ca să strângă bani pentru a plăti imensa datorie. Încercarea lui a avut mare succes.
Oricât de păcătoşi am fi, şi noi să încercăm cu încredere să cerem iertare de la Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i trebuie nimic material de la noi, nu are nevoie de banii noştri ca să plătim păcatele noastre. La Dumnezeu să venim doar cu lacrimi şi cu ,,inima înfrântă şi smerită”; să avem hotărârea fermă de a nu mai greşi, dar, în acelaşi timp, să fim şi noi îngăduitori cu cei din jurul nostru. Dumnezeu nu-i amână restanţele mari, ci le iartă pe loc şi, totodată, îi dăruieşte, pe deasupra, şi libertatea.
Iertarea şi libertatea nu pot fi preţuite, deoarece sunt cele mai valoroase, ca şi viaţa, ca şi veşnicia în rai. După această iertare şi bucurie a libertăţii, acel om, ca recunoştinţă, manifestă faţă de cel de lângă el ură şi dispreţ. Dumnezeu nu doarme, El vede, aude şi ştie totul despre noi. Dumnezeu este bun, dar poate fi şi drept dacă noi îl supărăm. Dumnezeu i-a dat o mare şansă: iertarea totală ca el să poată intra în raiul libertăţii.

Dr. STELIAN GOMBOŞ