DIMITRIE CANTEMIR – PRINŢ AL CULTURII ROMÂNEŞTI ÎN FURTUNA ISTORIEI

DIMITRIE CANTEMIR – PRINŢ AL CULTURII ROMÂNEŞTI

ÎN FURTUNA ISTORIEI

Fiu de domn, frate de domn, domnitor el însuşi, Dimitrie Cantemir a fost o personalitate complexă în frământata epocă de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui de XVIII-lea. D. Cantemir, cel care deschide seria celor patru personalităţi enciclopedice din cultura românească (fiind urmat de B.P. Hasdeu, N. Iorga şi G. Călinescu), a avut o viaţă zbuciumată şi dramatică.
Copilul Dimitrie s-a născut la 26 octombrie 1673 la Iaşi (sau Galaţi), fiind al doilea băiat, după Antioh, al unei familii de boieri moldoveni. Tatăl său, Constantin Cantemir (dintr-o familie de răzeşi din ţinutul Falciului), după ce a slujit în armata poloneză 17 ani, ajunge serdar şi domnitor al Moldovei (1685-1693). Mama, Ana, născută Bantaş, nepoată a doamnei Anastasia, soţia Ducăi-Vodă, este o femeie cultă, spre deosebire de tată, care, deşi bun militar, nu avea ştiinţă de carte, căci, după cum ne spune cronicarul I. Neculce, „abia ştia să se iscălească”.
Simţind probabil lipsa propriei instrucţii, bătrânul Cantemir s-a preocupat să dea copiilor săi, Antioh şi Dimitrie, o educaţie aleasă. El a chemat pentru pregătirea fiilor dascăli din ţară şi din străinătate, între care şi pe renumitul învăţat grec Ieremia Cacavelas, teolog poliglot, filosof şi predicator, ce studiase la vestitele universităţi din Veneţia, Leipzig şi Viena.
Astfel, Dimitrie capătă, până la plecarea sa din ţară, în afară de citit, scris, socotit, elemente de religie creştin ortodoxă, variate şi temeinice cunoştinţe. Studiiază şi principalele limbi de cultură din epocă – slavă, greacă şi latină. Viaţa îl va oferi multe surprize, punându-l deseori în faţa unor situaţii neobişnuite, neaşteptate, dramatice şi chiar aventuroase.

Trimis de tată, în 1688, ca ostatic la curtea sultanului, adolescentul are prilejul să-şi continue studiile, la Constantinopol, la un nivel superior, la Înalta şcoală a Patriarhiei de aici, dar şi cu diverşi profesori particulari de formaţie culturală europeană şi orientală. Cu o capacitate intelectuală deosebită şi o excepţională dorinţă de cunoaştere, în acest mediu prielnic, tânărul studiază şi-şi însuşeşte, în aproximativ 20 de ani, cât a stat aici, bogate cunoştinţe din domeniul teologiei, istoriei, filosofiei, logicii, geografiei, arhitecturii, muzicii, folclorului, limbilor occidentale şi orientale (turca, persana, araba). S-a îndreptat cu predilecţie asupra istoriei, culturii şi civilizaţiei orientale, în special cea turco-otomană. I se oferă posibilitatea, fiind printre puţinii străini, să studieze în Biblioteca secretă a sultanului, de unde obţine informaţii de valoare excepţională. Cunoştinţele vaste asimilate, capacitatea de a interpreta logic şi filosofic evenimentele, spiritul creator i-au permis să realizeze lucrări în domeniul istoriei, civilizaţiei şi culturii, într-o viziune originală. Curând devine apreciat de personalităţile clericale ortodoxe, dar şi ştiinţifice de la Constantinopl ca un tânăr cu o excepţională înzestrare şi pregătire intelectuală. În acelaşi timp, stabileşte legături cu reprezentanţi diplomatici ai diferitor ţări europene ca Franţa, Rusia, Olanda.
În timpul primei domnii a fratelui său, Antioh (1695-1700), Dimitrie Cantemir este trimis în calitate de reprezentant al domnului (capuchehaie) la Constantinopol. Frecventând cercurile politice şi diplomatice de aici, va avea direct informaţii despre relaţii internaţionale şi politica în imperiu, în ţările europene şi în ţările române.
Mai mult, în 1697, participă în tabăra otomană, la luptele de la Petrovaradin şi Zenta, unde austriecii înfrâng oştile sultanului Mustafa al II-lea (1695-1703), faptul confirmându-i concluzia politico-istorică formată deja prin cercetare privind iminenta cădere a puternicului Imperiu Otoman.
Căsătorindu-se în 1699 cu fiica domnului muntean Şerban Cantacuzino, Casandra, se va considera îndreptăţit să devină domn al Ţării Româneşti, fapt ce-l va aduce în conflict cu domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) pentru mulţi ani. Văzând în D. Cantemir un rival puternic, Brâncoveanu, prin intrigi la Înalta Poartă, obţine chiar surghiunirea lui, dar, datorită ambasadorului Franţei la Istanbul, devine liber, fapte prezentate şi în Istoria ieroglifică. Europa epocii trece prin mari confruntări armate, împlicând Rusia şi Suedia. În condiţiile în care sultanul acordă sprijin regelui suedez, Carol al XII-lea, înfrânt la Poltava de armatele lui Petru cel Mare, se conturează un conflict armat între Rusia şi Imperiul Otoman. În aceasă situaţie, vrând să aibă asigurată subordonarea Moldovei, Poarta va numi la tron, la 14 noiembrie 1710, pe Dimitrie Cantemir, personalitate considerată loială turcilor.
În timpul scurtei domnii (8 luni), ia, pe plan intern, măsuri de întărire a statului. Se preocupă insistent de unirea diferitelor grupări boiereşi, dezbinate prin intrigi, caută să obţină sprijinul bisericii prin danii oferite acesteia şi mănăstirilor şi acordă facilităţi micilor boieri, mazililor, breslaşilor şi târgoveţilor. A prezidat în mod curent divanele de judecată, urmărind printr-o atitudine nepărtinitoare să facă dreptate. Având convingerea, pe baza cercetării documentelor, că Imperiul Otoman este în „descreştere”, că Rusia este o mare putere creştină în ascensiune şi că existau, astfel, condiţii favorabile împlinirii unui vechi „vis” naţional – eliberarea de sub stăpânirea otomană – primul act major de politică externă al domnitorului D. Cantemir va fi alianţa secretă cu Petru I (Tratatul de la Luţk) din 13 aprilie 1711. S-a spus că în cele 17 puncte ale lui, redactate de Cantemir şi acceptate de ţar, se vădeşte abilitatea diplomatică a domnitorului, căci se obţinea independenţa şi integritatea teritorială a Moldovei; dar problema transformării domniei în monarhie absolută şi ereditară pentru dinastia Cantemireştilor a nemulţumit pe boieri, care îşi vedeau periclitată influenţa tradiţională asupra voievodului.
Bătălia dată la Stănileşti din 8-9 iulie 1711 va fi pierdută de alianţa moldo-rusă: cei 40.000 de ostaşi vor fi înconjuraţi de uriaşa oaste turco-tătară (cca. 200.000 de oameni) şi la 12 iulie se va încheia un tratat de pace, prin care armata rusă trebuie să părăsească Moldova.
Ţara, apoi, va fi crunt jefuită iar turcii impun pentru mai bine de un veac domnii fanariote, obediente lor.
De acum începe o nouă etapă în viaţa lui D. Cantemir. Primeşte de la ţar câteva moşii lângă Moscova, întemeind apoi un sat, Dimitrievka. Îşi reia preocupările ştiinţifice.
Devine cunoscut în mediile academice germane prin lucările despre istoria românilor, precum şi despre civilizaţia orientală turco-arabo-persană. Este ales în 1714 membru al Academiei din Berlin, fiind primul şi printre puţinii români care au primit acest titlu.
Formula folosită în Diplomă pentru a-l caracteriza este grăitoare: „filosof între regi, dar şi rege între filosofi”. Cantemir a păstrat până la sfârşitul vieţii legături cu ţara, fie direct, fie prin lucrările elaborate având ca obiectiv Moldova. În Rusia îşi continuă planurile privind Moldova. Face demersuri pe lângă împărat în dese rânduri pentru a porni un război împotriva turcilor, prilej cu care s-ar obţine şi eliberarea Moldovei, acţionează pe cale diplomatică pentru realizarea idealurilor în care crede până la sfârşitul vieţii, dar condiţiile n-au fost favorabile, Rusia neangajându-se acum într-o acţiune directă împotriva turcilor.
Devine în 1719 senator şi consilier al lui Petru I. Între 1722-1723 participă la campania „persană” a ambiţiosului ţar ca şef al Cancelariei de campanie şi consilier pe probleme orientale. Diabetul de care suferea se agravează în timpul campaniei şi, nu peste mult timp de la întoarce, va muri la 21 august 1723 la moşia Dimitrievka şi va fi înmormântat în biserica ridicată de el la Moscova.
În urma demersurilor lui Nicolae Iorga în 1935, rămăşiţele omului Dimitrie Cantemir vor fi aduse, în sfârşit, în ţară şi el va fi reînmormântat, aşa unde era firesc să-i fie locul de veci, la biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Deşi a trăit puţin (50 de ani), opera lui este vastă şi complexă, căci a început să scrie de timpuriu, din adolescenţă, dovedind o inteligenţă şi o capacitate creatoare ieşite din comun. Redactează la 15 ani (în 1698) un eseu profund (Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul) pe tema moral-filosofică a contradicţiei dintre spirit şi materie, mult dezbătută în vreme. În 1700 scrie la Constantinopol, în latineşte, o complexă lucrare filosofică, Imaginea ştiinţei sacre, unde dezbate probleme de metafizică şi etică, pornind de la dogmele bisericii ortodoxe.
Pentru a susţine drepturile moldovenilor, realizează diferite lucrări cu o bogată informaţie de factură ştiinţifică la nivelul epocii. Geneza românilor (susţinând însă greşit originea romană a poporului) şi continuitatea lor este prezentată în Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, autorul dovedind, prin numeroasele surse folosite, vasta-i erudiţie. Ţara, formele de relief, bogăţiile şi frumuseţile patriei, locuitorii, limba şi tradiţiile naţionale le găsim înfăţişate în Descriptio Moldaviae (1916), scrisă la cererea Academiei din Berlin.
Două lucrări despre Imperiul Otoman atrag atenţia. În Incrementa atque decrementa Aulae Othomannicae (Creşterea şi descreştera Curţii Otomane) – 1716, pe baza informaţiilor, în primul rând, din Biblioteca secretă a sultanului şi folosind o viziune evoluţionistă în istorie, modernă pentru timpul său, ajunge la concluzia „decăderii” imperiului, idei conturate cu ani în urmă şi care au stat la baza hotărârii ca domn de a se alia cu Rusia ortodoxă pentru a obţine eliberarea Moldovei. Cartea sistemei sau starea religiei mahomedane, tipărită în ruseşte în 1722, scrisă la cererea ţarului, dovedeşte aceeaşi profundă erudiţie şi cunoaştere a realităţilor turceşti.
Acţiunile lui D. Cantemir pentru libertate şi independenţa Moldovei răzbat şi în lucrarea literară Istoria ieroglifică (redactată în 1705), primul nostru roman medieval de tip alegoric. Autorul creează un vast tablou al societăţii feudale din Moldova şi Ţara Românească anilor 1703-1705, în centru afându-se lupta dintre Cantemireşti şi Brâncoveneşti. Naraţiune alegorică şi pamflet politic, proza excelează prin portretele groteşti caricaturizate ale adversarilor, prin elementele de elegie şi bocet introduse pentru prima dată la noi într-un text cult, prin limbajul popular suculent folosit în multe secvenţe.
Poliglot (cunoscător a zece limbi), erudit, cărturar enciclopedic, istoric, primul nostru filosof, geograf, orientalist, muzician (creator al unui sisem de note pe baza alfabetului arab), scriitor, cărturar enciclopedic, Dimitrie Cantemir îşi depăşeşte contemporanii. Pentru epoca sa, el este unul dintre cei mai valoroşi creatori din cultura universală, impunându-se ca ultimul mare umanist european.
În celebra sa Istorie a literaturii române, G. Călinescu îi face o subtilă caracterizare omului cu o fizionomie complexă şi neobişnuită: „Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, cântăreţ în tambură ţarigrădean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru”.
Dimitrie Cantemir rămâne în istoria noastră ca om politic şi domnitor animat de idealul libertăţii naţionale, dar şi ca un remarcabil cărturar. El a fost, în adevăratul sens al cuvântului, un prinţ al culturii româneşti în furtuna unei istorii zbuciumate naţionale şi europene de la graniţa veacurilor XVII şi XVIII.

Profesor GHEORGHE BUCUR