DIN ISTORIA VRĂJITORIEI… ORACOLELE ŞI ENIGMELE LOR

DIN ISTORIA VRĂJITORIEI…
ORACOLELE ŞI ENIGMELE LOR

„Dacă nu faci rău, poţi face orice vrei”. „Orice faci magic se va întoarce asupra ta de trei ori”. „Lumea este propria ta oglindire”.

Farmecele şi vrăjitoria au fascinat oamenii de-a lungul timpului, practicile oculte trezind sentimente şi reacţii puternice.
Despre prezenţa practicilor magice există documentaţie în toate civilizaţiile, acestea diversificându-se odată cu evoluţia populaţiilor umane, în funcţie de schimburile culturale, zonele geografice şi tradiţiile istorico-religioase, existând, astfel, magie cu specific naţional sau religios.
Vrăjile şi farmecele se fac pentru a interveni pe căi magice în viaţa, gândurile şi dorinţele cuiva, silindu-l să acţioneze după voia altuia! Cele mai vechi formule şi incantanţii oculte au fost descoperite atât în Vedele indiene, cât şi pe zidurile primelor piramide din Egipt, acestea fiind consolidate prin reţetele formulelor magice, obiectelor rituale, simbolurilor şi prin prezenţa protectoare a cercului magic care, prin rolul său de protecţie, oferă adăpost magicianului ce invocă spirite periculoase.
În ciuda reprimărilor oficiale, o mare parte a tehnicilor şi metodelor de magie şi vrăjitorie au supravieţuit până în zilele noastre, mii de oameni cred în vrăjitorie, descântece şi alte practici oculte. Prigoanele şi campaniile întreprinse de Biserica Catolică în decursul anilor întunecaţi ai Evului Mediu nu au reuşit să suprime, definitiv, fascinaţia oamenilor pentru vrăjitorie.
Agresiunea psihică, prin magie neagră, se aplică în mod direct sau indirect asupra oamenilor, folosindu-se ca armă principală emisia telepatică distructivă.
Acum, în plină epocă tehnologică, vrăjile pot încă despărţi doi tineri care se iubesc, pot destrăma cea mai solidă căsnicie, pot lua somnul şi liniştea copiilor, pot trimite boli şi nenorociri şi în ultimă instanţă pot chiar ucide, vrăjile nu sunt afectate de trecerea timpului.
În scopul de a ataca, de a distruge, vrăjitorul lucrează cu energii de vibraţii joase, pe termen scurt, astfel ca persoanele care apelează la practici vrăjitoreşti, mai devreme sau mai târziu, să apeleze iar şi iar la vrăjitor.
Magia îşi trage numele de la Magi, o castă de preoţi de rang înalt – zoroastrieni – a căror reputaţie o depăşea chiar pe cea a iniţiaţilor egipteni. Magia Înaltă lucrează cu Lumina, cu energii de vibraţie înaltă, cu entităţi de Lumină care apără Pământul de Răul manifestat în toate formele lui.

ORACOLELE ŞI ENIGMELE LOR…

Prezicătorii şi profeţii sondau „secretele viitorului”, prevestirile erau la grecii antici o parte integrantă din viaţa şi activitatea lor. Pe lângă marile temple au luat fiinţă locuri anume unde se practica ghicitul viitorului, după anumite reguli şi canoane, de către preoţi specializaţi în a da răspunsuri la întrebările celor ce îi solicitau.

Un loc aparte în categoria celor care practicau ghicitul viitorului îl ocupau sibilele, femei descrise în scrierile antice în mod cu totul fabulos, fiind înconjurate de enigmele unor tradiţii extrem de vechi. Sibilele trăiau într-o singurătate inaccesibilă, plină de mister. Se îmbrăcau şi vorbeau bizar, cu anumite modulaţii în glas, care le conferea farmec, fiind considerate a avea legături cu forţe malefice.
Cea mai vestită prezicătoare de acest fel a fost Sibylla, de la care s-ar fi tras denumirea meseriei. Această femeie, după tradiţia grecilor, ar fi trăit cu două-trei secole înainte de războiul troian. Răspunsurile pe care le dădeau sibilele celor care le solicitau erau întotdeauna întortocheate, obscure, putând fi interpretate în mai multe sensuri.
Cu timpul, arta divinaţiei sibilelor a evoluat sub o formă superioară ca ritual în oracole. Dodona este cel mai vechi oracol din Grecia şi a funcţionat în Epir, ca o relicvă a credinţelor magice străvechi.
Preoţii care se închinau lui Zeus, când făceau prevestiri, se culcau pe pământ, ca şi cum ar fi auzit din interior răspunsurile la întrebările ce li se puneau. Alături de preoţi, un rol de seamă îl aveau aici preotesele, un gen evoluat de sibile, grupate câte trei, care ghiceau la rădăcina unui stejar uriaş de unde pornea un izvor. Preotesele făceau oracole, pretinzând că aud voinţa lui Zeus, după modul în care foşneau frunzele arborelui şi după zborul porumbeilor.

Delphi a fost considerat locul cel mai sfânt al Greciei. Aici profetizau celebrele pythii. Peşterea din spatele templului, înălţat spre venerarea zeului luminii, Apollo, era centrul de atracţie al sanctuarului, aici profesându-
se oracolele. La Delphi, profeţiile se efectuau în numele lui Apollo prin mijlocirea unor femei numite pythii sau pythanise.
Oracolele aparţinând divinităţilor focului erau rare. Lui Helios i se atribuia facultatea proorocirilor, el fiind un profet călător, fără a avea un anume oracol al său. Oracolele olimpienilor existau lângă templele lui Zeus. Deschise tot timpul, semănau cu un fel de prăvălii, în care se vindea ghicitoria negustorilor, militarilor, femeilor necăjite sau îndrăgostite, atleţilor.
Oracolele egiptenilor au cunoscut divinaţia fastuoasă bine regizată, incluzând mijloace mecanice şi tehnici de iluzionism primitiv.

Cel mai adesea era consultat zeul Amenhotep, dar era consultat şi zeul Amon, mai precis statuile
ce-i reprezentau. „Chestionată”, statuia, care reprezenta divinitatea, „dădea răspunsuri” la întrebări prin cele mai felurite mişcări.
De pildă, dacă statuia se înclina, aceasta avea semnificaţia aprobării.
În cazul în care ea rămânea nemişcată, faptul era înţeles ca o negaţie.
În încheiere să reţinem: „Prostia de a lua un paradox drept o descoperire, o metaforă drept o dovadă, un torent de vorbe ca o sursă de adevăruri de bază şi pe noi înşine ca oracole este înnăscută în noi” (Paul Valery).

GEORGE CANACHE