ELISEI DIN MEDGIDIA

ELISEI DIN MEDGIDIA
LEGENDA UNUI PRIMAR CARE A FOST…
CUM A MURIT PRIMUL ORAȘ-MUZEU DIN ROMÂNIA…

Da, este și azi o legendă. Primarul comunist Iftimie Elisei din Medgidia. „Cel cu muzeul…”.
Ce m-a împins după revoluție, la vremea când conduceam secția reportaj de la „Adevărul” lui Patriciu – împănat cu „acoperiții” lui Băse – a fost puterea acestei legende. Elisei. Am un prieten, întreprinzător originar din Medgidia. Colțatu Costică.Tatăl său fusese primar la vestita comună Oltina. Cea cu de toate, mai ales cu pește, azi un exemplu ca oază de sărăcie lucie dobrogeană…
Costică m-a luat de-o mână și m-a introdus. La tatăl său.
Care mi l-a conturat să zic din interior, din politicul de atunci, pe Elisei. Iftimie Elisei a decedat pe 19 mai 2004.
A lăsat o casă modestă în Orașul Nou, oraș tot de el făcut, și acareturile de rigoare fiicei sale care i-a supraviețuit. Mai mult, însă, Elisei a lăsat o legendă. Pe care, un aspect doar, o voi insera mai jos. O legendă care începe cu „a fost odată un primar…”. Orașul avea și un casino. Semilegal, semiilegal nu știu, dar era, tovarăși! Da, pe vremea lui Ceaușescu! Se spune că un mare jucător local a câștigat într-o noapte o sumă mare. Buhul s-a dus. Primarul l-a chemat la el și l-a felicitat pentru norocul avut, dar… ar fi bine ca măcar o mie de lei din câștig să-i dea văduvei cutare, care nu prea are ce mânca… De altfel, tot legenda spune că Muzeul, fixația și emblema lui Iftimie Elisei, era întreținut tot cu banii negri, vezi Doamne!, din Casino. Chestie deloc comunistă, dar eficientă și, mai ales, culturală și de tot… omenească.
Oricât de anti am fi noi azi, dacă te uiți la „realizărili” lui Elisei rămâi uluit. Un oraș cu trei stadioane, sală de sport, complex sportiv, turistic și alte bunuri, inclusiv opere de artă monumentală, câte or mai fi rămas.
Și, pentru el? O modestă casă și o înmormântare fastuoasă.
Doi matori esențiali mi se confesează despre cine a fost primarul Medgidiei, Iftimie Elisei.

L-AU CUNOSCUT PE IFTIMIE ELISEI…

Colţatu Ion – 71 de ani – din Medgidia
Ion Colțatu a fost primar al comunei Oltina după desfiinţarea raioanelor, în ‘67, şi până la pensionare. Și coleg de politichie cu Elisei.
– Ce trăsături avea Elisei?
– Munca, trăsătura principală era că făcea totul pentru oameni şi pentru oraş.
– Era căsătorit, avea copii?
– Doi copii, o fată şi un băiat. Copiii i-a crescut în bune condiţii. Unul este marinar, fata nu ştiu ce studii a făcut. În relaţiile cu oamenii stătea foarte bine. Se rezolvau problemele imediat, când oamenii aveau nevoi. Nu te amâna. Totul făcea pentru oraş şi pentru oameni.
– El era chiar aşa de convins comunist?
– Nu, era mai mult om. Făcea totul pentru oameni.
Într-un oraş modern.
– Era atunci Medgidia un oraş modern, era mai animat şi mai populat decât acum?
– Parcă era mai populat. Acum avem 47.000 de locuitori, atunci aveam 50.000.
– Unde erau locurile cele mai tari de muncă? Știu că erau mai multe industrii?
– Cimentul, prin fabrica Cimentul Medgidia. IMUM
– Întreprinderea Metalurgică Medgidia – făcea prese de balotat şi altele. Era de lucru. Apoi, cooperativa Înfrăţirea. Care făcea îmbrăcăminte.
– Elisei a fost activist de partid?
– A fost prim-secretar la Raion. Pe urmă a trecut dincolo, primar. A fost vreo doi ani şi preşedinte la Cooperativa Meşteşugărească din Constanţa. Când a întrebat Ceauşescu cine a făcut stadionul a spus să fie sancţionat. Când l-a scos din primar tot el a zis: „eu nu v-am spus să-l daţi afară; sancţionaţi-l și lăsaţi-l pe post”. L-a scos din funcţia de prim-secretar oraș şi l-a dat la cooperativă.
– Dar ce a făcut cu stadionul?
– Au spus că a luat copii de la școală, oameni din întreprinderi, muncă voluntară. Stadionul era o bijuterie. Lucrat cu cimentul de la IMUM.
– L-aţi mai văzut după revoluţie?
– Cum nu. Se plângea că l-a uitat lumea. Așa e. Elisei a fost un om adevărat.

Doina Păuleanu, directoarea Muzeului de Artă din Constanţa
„Pe Eftimie Elisei l-am cunoscut în anul 1974, tânăr muzeograf fiind eu pe atunci, şi el era primul secretar al municipiului, când am fost desemnată cu organizarea muzeului din Medgidia. Unde exista un muzeu mic. Muzeul Constanța avea mai multe secţii în muzeul din Medgidia. Un muzeu mic şi nesemnificativ. Când am văzut spaţiul alocat acestei instituţii am fost impresionată. Fusese liceul oraşului şi sigur că a face un muzeul acolo era un lucru angajat. Iniţiativa, Elisei a luat-o când un pictor originar din Medgidia – Spiru Chintilă – i-a dat sugestia. Elisei era foarte impresionat de părerile lui Spiru Chintilă, de altfel un foarte bun organizator. Spiru se ocupase mulţi ani de sălile de expoziţii ale ţării. Era un om meticulos, atent la detalii, cu un simţ estetic foarte bine dezvoltat.
Și îi plăceau problemele organizatorice. De Medgidia era teribil de legat pentru că era originar de aici. Având această relaţie specială cu Elisei, a dorit să facă împreună muzeul”.
– E adevărat că … lua bani la negru din zona jocurilor de noroc si îi redirija pentru muzeu?
– Eram un foarte tânăr muzeograf şi mă preocupau problemele de fond. Nu ştiam administraţie, nu bănuiam că voi face administraţie şi habar nu aveam ce se petrecea.
Ce era surprinzător era că într-o ţară în care lucrurile se organizau destul de greu, instituţii culturale aproape nu se înfiinţau, Elisei găsea soluţii. Pentru orice. Dacă Chintilă spunea „domnule, ar trebui să am o scară de marmură neagră”, marmură neagră i-a adus. A face un muzeu în 1975 – aţi văzut ce dotări are – era o idee foarte nouă. Pe-atunci când interioarele noastre erau searbăde.
– Cum aţi decorat muzeul, cum l-aţi umplut cu tablouri?
– Problema mea nu era asta, muzeul ăsta din Constanţa are un patrimoniu deosebit, dar trebuia să-i găseşti o structură acelui muzeu. Muzeele din oraşele mai mici nu trebuie să reproducă în mic structura muzeelor mari. Sau pe cea a muzeelor cronologice monografice. La Medgidia se impunea un muzeu al artei şi al artiştilor dobrogeni. Asta este structura şi aşa a rămas de atunci. Demonstrăm prin lucrări din perioada modernă că Dobrogea a atras pictorii moderni. Care au venit să picteze aici, mai ales vara.
Facem o sală specială Lucian Grigorescu, pentru că Lucian Grigorescu s-a născut la Medgidia, el este un fel de stemă a oraşului. Foarte bine, pentru că rar se întâmplă ca un oraş din România să trăiască sub specia unui artist plastic. Cum este Anversul în Belgia şi care trăieşte prin Rubens.
– Sau cum e Salzburgul cu Mozart.
– Ideea că un oraş trăieşte prin numele unui pictor e stranie la noi, în alte ţări este normal. Deci Lucian Grigorescu e confiscat de medgidinieni într-un fel, dar foarte frumos. În plus, sigur am luat lucrări de la artiştii de origine dobrogeană. Vanda Sachelarie Vladimirescu, care este unul din artiştii noştri importanţi, Spiru Chintilă, Ion Pacea, Ion Nicodin, vorbesc de artiştii mari care sunt, Ion Jalea ca sculptor, Alexandru Ciucurencu. Am scos la vremea respectivă şi un catalog al artiştilor dobrogeni.
Atunci aceştia trăiau şi am luat lucrări de la ei, m-am dus prin toate atelierele, am luat lucrări şi sigur s-au găsit şi bani pentru ele. Iniţial ei dăduseră lucrările în custodie.
– Tu ai spus frumos evaziv. Bref! Se făceau deturnări efective de fonduri! Pentru un scop nobil. Nu personal, s-a văzut după…
– Asta am auzit, dacă s-a procedat așa habar nu am. Eu venisem din sfere înalte, din istoria artei. Ce mă interesa pe mine ce făcea Elisei la Medgidia! Și, am spus la început, nici nu îmi plăcea personajul. A fost primul activist pe care l-am cunoscut. Mi se părea distant, arogant, rece. Dar încet-încet am învăţat să-l cunosc şi mi-am dat seama că nu este așa. Dar pe mine m-a zguduit. Șoc. Nu mă întâlnisem cu secretari de partid. A fost primul în carne şi oase. Eu nu le aveam cu partidul şi m-am speriat.
– Erați angajată la muzeul din Constanţa şi cât ați stat detașată la Medgidia?
– Un an şi jumătate.Toată perioada eu am făcut muzeul. Făceam naveta. Locuiam la liceu, lângă muzeu, mai puteam dormi şi la muzeu.
– Ce s-a ales din muzeu?
– Clădirea mare e aceea care a fost liceu. Eu eu am început cu muzeul mare. Ăsta, muzeul mic exista din ’68. Muzeul mare pe care l-a organizat Elisei s-a făcut într-un an. În 1975 s-a deschis. Să fie clar: exista un muzeiaşnucleu. Le-a venit amândurora – lui Elisei şi lui Chintilă – ideea de a dota oraşul cu un asemenea muzeu. S-a făcut, totuşi, în legătură cu acel mic nucleu muzeal existent. La început, pe mine mă speria. Spiru Chintilă avea și el o asprime care disimula o bunătate extraordinară. M-am împrietenit şi cu el şi am rămas chiar prieteni…
– Chintilă ce calitate avea?
– Consultantul lui Elisei. El este cel care a hotărât.
Nu m-a întrebat nimeni ce marmură să pună, ce orgă de lumini, cum să fie clădirea. Nici nu ştiam pe vremea aceea. În toate a fost consultat Chintilă. Care făcuse o mulţime de săli de expoziţii. Eram foarte tânără pe vremea când am definit conceptul de artă regională, recte Dobrogea. Şi am făcut structura muzeului. Era muzeu de artă modernă şi artă contemporană…
– Mai ţii minte cine venea în tabere, că ştiu că se organizau şi tabere?
– După aceea s-au organizat taberele de ceramică, mai târziu. Iniţial, relaţia cu Chintilă şi transformarea oraşului în oraş-muzeu a început pe linia muzeului. După care s-a mers mai departe şi au început taberele de creaţie pentru ceramica monumentală. Aici, se pare că tot Chintilă i-a sugerat lui Elisei această legătură cu Hamangia, cu cultura neolitică şi ideea de a găsi o specificitate oraşului. În momentul în care aceste lucrări de ceramică monumentală au fost amplasate, Medgidia arăta foarte special. Pe urmă, tot în ideea de a face un oraş al artelor la Medgidia, Elisei îi poftea pe profesori şi pe toţi studenţii din anii terminali şi le oferea ce suprafeţe, ce ziduri, ce spaţii doreau ca ei să-şi facă lucrările pentru licenţă sau lucrări curente.
Atunci Medgidia s-a umplut cu mozaicuri, cu fresce, cu lucrări monumentale, în general făcute de studenţi în ani terminali care veneau cu profesorii lor vara. Treaba asta a durat ani de zile. Medgidia şi ceramica monumentală i s-a datorat, după aceea, și lui Costel Badea. Care era un ceramist foarte important, cadru didactic şi care s-a împrietenit cu Elisei. Tabăra de ceramică Medgidia luase un avânt extraordinar. Din păcate, noul traseu al Canalului a schimbat configuraţia urbană. Artefactele fiind foarte fiabile, în momentul în care s-au mutat, o mare parte s-a deterioriat. Medgidia arăta superb. Era foarte frumos. Avea altă intrare. Prin gară… şi apoi dădeai în centru. Nu se ocolea ca azi, pe pod. În fine, orașul s-a configurat destul de frumos şi în jurul podului. Se trecea peste canal când nu era canalul acolo şi ajungea direct la bauling în centru.
– Acum e sediul PSD-ului…
– De acolo până la muzeu era altă sută de metri, acolo era şi biblioteca, acolo era tot centrul. Ăla era centrul. Canalul a descentrat tot. Orașul „a alunecat” spre dreapta. Aceea e şi zona nouă. Care, până s-a construit, era destul de sălbatică.
– Cum de primarul Elisei a făcut peste toate ȘI astea: stadion, sală de sport, bază sportivă complexă?
– Era un om cu o energie extraordinară şi cu o dorinţă teribilă de a face. Lucru care acum se întâlneşte greu, indiferent în ce soi de structură socială te afli. Dărâma şi zidurile. Și, dacă ideea pe care o prindea din zbor o făcea el, era ascultat și de alţii care se pricepeau. Avea arta să-şi ia consilieri de foarte bună calitate în materie de artă şi să-i asculte. Spiru Chintilă era un om greu de suportat, era un om inteligent şi sarcastic. Ei bine, Elisei îl asculta. Chintilă lucra și el în interesul oraşului. Ce-i lega pe ei? Erau oameni deosebiţi, dar destul de pasionaţi în ceea ce făceau. Și să pui laolaltă două spirite pasionate e greu, fiindcă în general sunt şi exclusivişti. Dar au făcut un cuplu extraordinar. Că scopul lor era acelaşi. Se înţelegeau. Până ce au ajuns să mă accepte şi pe mine, că eram foarte tânără, nu ştiau ce pot, se uitau destul de cruciş. Când şi-au dat seama că vreau şi eu să fac, că sunt la fel de energică şi îmi place să fac lucruri clare, palpabile, am făcut echipă cu ei. Am ajuns să ne cunoaştem.
– Conviețuire, se zice…
– Elisei m-a întrebat odată cu ce vin zilnic. Îmi trimitea maşina. Ne aranjase să mâncăm acolo. Altfel mâncam piersici şi parfeuri. Deschiderea muzeului a fost un moment absolut fastuos. 1975. S-a muncit pe brânci. Ca să faci dintr-o şcoală muzeu este greu şi a fost foarte bine transformată. Cu materiale alese de Chintilă. Şi nu era uşor să le procuri, nici să găseşti banii pentru ele. Atunci spunea Chintilă: vreau asta! Se făcea şi în timp, şi la calitatea şi cantitatea pe care o voia. Elisei se dădea peste cap să facă rost de toate. Nu se găsea nimic, să ne aducem aminte.
Muzeul arăta de-a dreptul foarte occidental când s-a deschis.
Lucrările erau spendide. A fost o deschidere fastuoasă. Un eveniment mare al oraşului. Muzeul era unul din locurile cele mai importante ale urbei. Elisei, cumva dând atâta importanţă muzeului, i-a determinat şi pe oameni să vină către el. Pentru că nu era chiar o formă de manifestare normală, tradițională, iaca: să te duci la muzeu…
Muzeul acesta, și nu numai, a creat ulterior legende despre Elisei. Păi, ce facem noi evocându-l e tot construcția unei legende…
Să trăiești obsedat de ideea unui oraș-muzeu, să-ți faci din ea un ideal, mi se pare o splendidă idee antică.
Grecească. Romană. Și asta a fost posibil, or, forțând limba română, „a putut să fie posibil”… Elisei a fost. S-a dus. Cu comunismul odată.
Comunismul s-a dus. Elisei rămâne.Tot pe primul loc.
Exact, primul la intrarea în cimitirul din deal. Pe stânga…

GEORGE STANCA