EMIL RACOVIŢĂ (1868-1947)

EMIL RACOVIŢĂ (1868-1947)

SAVANT, EXPLORATOR ȘI DESCHIZĂTOR

DE DRUMURI ÎN CERCETAREA BIOLOGICĂ

ȘI SPEOLOGICĂ

În anii studenţiei mele la Facultatea de Biologie a Universităţii Bucureşti (1962-1967) am avut marea şansă şi fericitul prilej să audiez cursuri excelente, ţinute de o pleiadă de profesori de certă valoare şi de o ţinută cu adevărat academică. Printre aceşti mari profesori l-aş menţiona în primul rând pe acad. Radu Codreanu, care, în anul I, ne-a predat zoologia nevertebratelor, un curs foarte vast şi deosebit de interesant.
M-am îndrăgostit de această disciplină ştiinţifică, şi nu neg că aceasta s-a datorat, în cea mai mare măsură, eminentului profesor Radu Codreanu, care avea un farmec deosebit şi era un adevărat gentleman. La terminarea facultăţii (1967) mi-am ales ca lucrare de diplomă (examenul de stat, cum se numea pe-atunci) tema „Fauna de nevertebrate acvatice din Delta Dunării”, sub conducerea dragului nostru profesor Radu Codreanu. Domnia sa ne vorbea, adeseori, la cursuri despre marele nostru savant Emil Racoviţă, cu care colaborase în tinereţe la Institutul de Speologie al Universităţii din Cluj-Napoca (înfiinţat de acesta în 1920, fiind primul institut din lume cu acest profil). Profesorul Codreanu a lucrat alături de Emil Racoviţă între anii 1930 1945, perioadă în care a devenit un prieten apropiat al acestuia. Din povestirile de la curs mi-a trezit şi mie dorinţa de a cunoaşte mai bine viaţa şi activitatea acestui mare savant român. După ce am studiat o vastă bibliografie, am întocmit o lucrare intitulată „Viaţa şi opera ştiinţifică a lui Emil Racoviţă”, pe care am prezentat-o la un simpozion studenţesc şi care s-a bucurat de apreciere, atât din partea colegilor, cât şi a cadrelor didactice. Pe atunci eram student în anul I şi aveam 19 ani (1963).
Acum, după atâţia ani, îmi amintesc cu drag şi nostalgie de această lucrare şi de iubitul nostru profesor Radu Codreanu.

SCURTE NOTE BIOGRAFICE

Emil Racoviță s-a născut la Iaşi (15 noiembrie 1868) într-o familie înstărită de cărturari ieşeni. Tatăl său, Gheorghe Racoviţă, avocat, magistrat şi, în trei legislaturi, deputat, era, cum spun cronicarii, „os domnesc”. Familia sa de vechi boieri a dat mai mulţi domnitori moldoveni, cel mai însemnat fiind Constantin Racoviţă, care a domnit atât în Moldova (1749-1753 şi 1756-1757) cât şi în Ţara Românească (1753-1756 şi 1763-1764). Mama sa, Eufrosina (născută Stamatopol), distinsă intelectuală, a avut legături directe cu „Junimea”. Crescut în acest mediu intelectual, având la dispoziţie şi o impresionantă bibliotecă a familiei, micuţul Emil a beneficiat de o educaţie aleasă, manifestând, încă de mic copil, o mare dragoste şi sete de învăţătură. Şcoala primară a făcut-o la Iaşi, ca elev al lui Ion Creangă, iar studiile liceale le-a făcut la Liceul Naţional din Iaşi, unde a avut profesori renumiţi, printre care Petru Poni, Grigore Cobălcescu şi Aristide Lambrior. În perioada aceea Emil Racoviţă s-a dovedit a fi un elev eminent, cu o inteligenţă sclipitoare şi cu o mare pasiune pentru ştiinţele naturale.
A urmat apoi Facultatea de Drept de la Paris (la dorinţa tatălui), dar a audiat în paralel şi cursurile Şcolii de Antropologie. După obţinerea licenţei în Drept, se înscrie la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona, iar după absolvire (1891) lucrează o vreme la Staţiunea de Biologie marină de la Banyuls-sur-Mer. În 1896 îşi prezintă teza de doctorat. Încă din 1893 fusese ales ca membru al prestigioasei Societăţi Zoologice a Franţei.

O etapă deosebit de importantă în viaţa lui Emil Racoviţă o reprezintă participarea sa ca biolog la expediţia de cercetare ştiinţifică a regiunilor polare sudice, pe vasul Belgica, sub conducerea locotenentului de marină Adrien de Gerlache, ofiţer secund fiind renumitul explorator polar norvegian Roald Amundsen, şi având o echipă internaţională de tineri cercetători din varii domenii ale ştiinţei. Printre ei, alături de românul Racoviţă (biolog) s-au aflat medicul american Frederick Cook, meteorologul polonez Antoine Dobrowolski, geologul polonez Henryk Arktovski şi fizicianul ceh Emile Danco, care, din nefericire a decedat în timpul acestei extraordinare expediţii.
Expediţia s-a desfăşurat pe durata a doi ani şi jumătate (16 aug. 1897 – 18 nov. 1899). Ajungând la extremul sud al Americii de Sud (Ţara de Foc), o regiune puţin cunoscută la vremea aceea, după traversarea strâmtorii Magellan (Chile) expediţionarii fac unele descoperiri geografice – o strâmtoare, căreia i-au dat numele corăbiei, Belgica – şi câteva insule, una dintre ele botezată de Emil Racoviţă Insula Cobălcescu.
Ca biolog, Racoviţă desfăşoară o intensă activitate de cercetare, colectare şi clasificare asupra florei şi faunei din regiune.
O perioadă deosebit de dificilă a fost atunci când nava Belgica a fost „prizoniera gheţurilor”, fiind prinsă de îngheţ şi imobilizată în grosimea banchizei antarctice în lunga noapte polară (martie 1898 – februarie 1899), întreg echipajul cât şi echipa ştiinţifică îmbolnăvindu-se de avitaminoze şi alte boli specifice frigului şi privării de lumină solară, inclusiv stări de anxietate şi de depresie psihică. În tot acest interval, Emil Racoviţă a contribuit din plin la ridicarea moralului membrilor expediţiei, povestindu-le, cu umorul lui moldav, hâtru şi poznaş, tot felul de întâmplări din copilăria şi adolescenţa sa, îndeosebi din vremea când a fost elevul lui Ion Creangă. În paralel, nu şi-a neglijat nici activitatea ştiinţifică, studiind la microscop câteva ore pe „zi”, făcând desene şi clasificări ale materialelor colectate. Şi toate acestea se petreceau când temperatura de afară era de -40, -500 C, iar vântul atingea viteze de peste 100 km/h, când însăşi existenţa navei Belgica era pusă sub semnul întrebării.
La revenirea din expediţie (1899) a început să publice lucrări ştiinţifice deosebit de interesante şi a ţinut un ciclu de conferinţe în mai multe ţări. Aprecierile au fost pe măsură, profesorul Henry Lacaze-Duthier, renumitul savant în domeniul biologiei marine, l-a numit director adjunct al Laboratorului Arago din Banyuls-sur-Mer. Următoarea perioadă a vieţii şi activităţii ştiinţifice a lui Emil Racoviţă am putea s-o denumim etapa biospeologică.
Pasionat încă din fragedă tinereţe de explorarea peşterilor şi îndeosebi de studiul faunei cavernicole, se dedică cercetării acestor vieţuitoare, atât de deosebite. Un eveniment foarte important care a contribuit la această nouă orientare ştiinţifică a fost explorarea peşterii Cueva del Drach (Peştera Diavolului) din insula Majorca (Arhipeleagul Balearelor), unde a descoperit o extraordinar de bogată faună cavernicolă. Studiază cu asiduitate aceste vieţuitoare, îndeosebi Crustaceele Izopode, cărora le va dedica o amplă lucrare, o adevărată monografie a acestor organisme.
În 1907 publică lucrarea „Essai sur les problems biospeologiques”, considerată un act de naştere al acestei noi ştiinţe. Iniţiază un program internaţional de cercetare numit „Biospeologica”.
Revenit în ţară în 1920, înfiinţează la Cluj primul institut speologic din lume. Aici elaborează o serie de lucrări de mare importanţă în domeniu. Va aduce la Cluj binecunoscuţi savanţi, precum francezii Jules Guiart şi René Jeannel şi elveţianul Alfred Chappuis.
În anul 1940, când, în urma Dictatului de la Viena, Clujul a devenit parte a Ungariei, Racoviţă s-a mutat la Timişoara, iar Institutul din Cluj l-a lăsat sub conducerea prietenului său Alfred Chappuis, care, fiind elveţian (ţară neutră) a fost acceptat de ocupanţii maghiari.
În 1945, după revenirea la România a nordului Ardealului, Emil Racoviţă s-a întors la Cluj, preluând directoratul Institutului Speologic, pe care l-a condus până la moartea sa (17 noiembrie 1947). În prestigioasa sa carieră Emil Racoviţă a mai ocupat importante funcţii didactice şi administrative. A fost rector al Universităţii Cluj (1929-1930). Din 1920 a fost membru al Academiei Române, între 1926 şi 1929 având funcţia de preşedinte al acestui înalt for ştiinţific al României.

OPERA ŞTIINŢIFICĂ A LUI EMIL RACOVIŢĂ

În tumultoasa şi, aş putea spune, aventuroasa sa viaţă, Emil Racoviţă şi-a dedicat cea mai mare parte elaborării unei vaste opere ştiinţifice, atât ca zoolog, oceanograf şi etolog, cât şi ca speolog.
Voi încerca să respect, pe cât se poate, cronologia apariţiei acestor lucrări. De remarcat că în marea lor majoritate ele au fost scrise în limba franceză sau germană, apărând în publicaţii de specialitate din Franţa, Belgia, Elveţia, Germania şi Austria. Aş începe prin menţionarea lucrării de doctorat, intitulată „Lobul cefalic şi encefalul Anelidelor Polichete”, apărută în 1896, în limba franceză, în prestigioasa revistă „Archives de Zoologie expérimentale et générale”. Lucrarea a avut un mare răsunet în rândul specialiştilor din întreaga lume. O altă lucrare mult apreciată este „Pterospora maldaneorum n.g., n.sp. (nou gen, nouă specie). Gregarină nou descoperită, parazită a maldanienilor”, apărută în limba franceză în revista „Bulletin de la Soc. Zoologique de France” în 1897.
În 1900, revenit din expediţia antarctică, susţine la Societatea Belgiană de Geografie conferinţa cu titlul „Expedition Antarctique Belge. La vie des Animaux et Plantes dans l’Antarctique”, publicată în buletinul acestei societăţi. În acelaşi an ţine aceeaşi conferinţă la şedinţa jubileului Societăţii Geografice Române, publicată în anuarul acestei societăţi. De asemenea, susţine un ciclu de conferinţe la Londra şi Paris, publicate în periodicele acelor foruri ştiinţifice. În 1901 publică „La faune de Pôle Sud” (conferinţă ţinută la Sorbona) şi „Lupta pentru trai la polul Antarctic” – „România ilustrată“ – Bucureşti, ianuarie 1901 şi „Vers le Pôle Sud” – conferinţă la Sorbonne, Paris. În 1903 îi apare „Cétacés in Voyage S. Y. Belgica – Rezultats scientifiques. Zoologie” – Anvers, Belgia şi tot în acelaşi an publică în Buletinul Societăţii Franceze de Zoologie o lucrare deosebit de interesantă, intitulată „Note sur le Grand Serpent de Mer, Megophias meghopias (Rafinesque). A propós d’une observation de M. Lagrésille, faite en 1898 dans les mers du Tonkin”.

Din perioada activităţii speologice am selectat câteva titluri mai importante. În 1907 publică în „Archives de Zoologie expérimentale et générale” (Paris) lucrarea „Essai sur les probléms biospeologique”, în care pune bazele teoretice şi practice, stabilind obiectul şi metoda de lucru a acestei noi ştiinţe. În acelaşi an, în aceeaşi revistă, publică, în colaborare cu R. Jeannel, „Enumeration des grottes visitées (1904-1906)”, titlu sub care vor apărea articole şi în anii următori, pe măsură ce vor explora şi alte peşteri (1905-1909; 1909-1911; 1911-1913; 1913- 1917).
Ca patriot şi om cu o vastă cultură participă şi la viaţa cetăţii, susţinând conferinţe, uneori pe teme total deosebite de domeniul său de activitate. Citez doar: „Etnografia, o ramură a ştiinţelor naturale”, publicată la Sibiu în revista „Transilvania” (1928), sau „Echilibrul biologic. Omul şi pădurea” (1940), publicată în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Naturii“ – Timişoara; 1941 o lucrare de sinteză, intitulată „Index des esèces et de groups superieur dècrits ou nouveaux (Copepoda, Coleoptera)“ – „Lucrările Institutului de Speologie din Cluj” (1929) – periodic ce apărea în limba română şi în limba franceză.
Am spicuit aici doar o mică parte din titlurile mai reprezentative ale lucrărilor marelui savant.
Emil Racoviţă a primit, de-a lungul vieţii sale, o serie de importante distincţii, fiind ales membru corespondent al mai multor foruri academice româneşti şi internaţionale, precum: Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi (1900), Societatea Regală de Geografie din Anvers (1900), Societatea de Speologie din Paris (1910), Societatea Zoologică din Londra (1910), Junta de Ciencias Naturales din Barcelona, Societatea Zoologică a Franţei, Academia de Medicină din Bucureşti, Societatea de Geografie şi Geologie din Bucureşti etc.
În încheiere doresc să aduc omagiul meu respectuos acestor doi eminenţi oameni de ştiinţă români – Emil Racoviţă şi Radu Codreanu, care, prin activitatea lor, şi-au dobândit un binemeritat loc în panteonul ştiinţei româneşti şi universale.
Dumnezeu să-i odihnească în pace!