„EMINESCU SĂ NE JUDECE“

„EMINESCU SĂ NE JUDECE“

În fiecare an, la 15 ianuarie, românii sărbătoresc ziua de naştere a poetului nostru naţional, Mihai Eminescu. Manifestările au loc în ţară dar şi dincolo de hotarele ei, în instituţii de stat, culturale, în şcoli, biserici etc.
În biserica Miron Patriarhul din Bucureşti, ctitorită de regina Maria, duminică, 14 ianuarie, prin râvna continuă a preotului slujitor aici, Gheorghe Neagoe, și a colegilor lui, s-a înfăptuit o slujbă întru aducere aminte a vieţii şi operei lui Mihai Eminescu, precedată de pericopa părintelui despre vindecarea celor zece leproşi. „Iar Iisus răspunzând a zis: – Au nu zece s-au curăţit, dar cei nouă unde sunt!” (Ev. Luca, cap. 17, v. 17). Părintele a spus că purtarea celor nouă leproşi din Sf. Evanghelie de astăzi e revoltătoare. Aceştia au primit vindecarea lor în dar de la Mântuitorul şi Binefăcătorul într-o clipă, şi din cei zece numai unul s-a întors să-i mulţumească.
Lepra era o boală foarte grea, cei ce o aveau erau plini pe tot corpul de bube, iar când se spărgeau aveau un miros groaznic; ea era o boală contagioasă. Toţi aceştia erau izolaţi de restul comunităţii, se vindecau foarte greu şi după mulţi ani de suferinţă. Deci recunoştinţa lor s-a transformat în nepăsare, neglijenţă şi chiar nesimţire.
Părintele a spus că, pe lângă această boală trupească, există şi o altă boală sufletească mai grea decât lepra, aceasta fiind invidia şi ura omului asupra aproapelui său. Ne-a rugat, spunându-ne: cei ce vă fac rău să nu-i respingeţi şi să vă rugaţi cu dragoste, dându-le şansa pocăinţei prin Taina Sfintei Spovedanii, căci Iisus i-a iubit pe toţi, adică şi pe cei buni, dar mai ales pe cei păcătoşi.
Ca întotdeauna, predicile sfinţiei sale sunt pline de înţelepciune, trezind în sufletele noastre dragostea faţă de Dumnezeu, de aproapele nostru şi, mai ales, de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.
Data de 15 ianuarie a fost declarată de către Parlamentul României Ziua Culturii Naţionale, astfel încât evocarea poetului nostru emblematic s-a împletit cu incursiuni în literatura şi cultura noastră, într-o amplă prezentare susţinută emoţionant de poeta şi traducătoarea Paula Romanescu, în care versurile eminesciene au rezonat cu versurile altor mari poeţi ca Lucian Blaga, Ştefan Augustin Doinaş etc. Mihai Eminescu a ridicat la maximă expresivitate limba lăsată ca moştenire de înaintaşi, dar a şi premers celor ce i-au urmat, venind cu contribuţia lor de suflet şi gândire la îmbogăţirea patrimoniului spiritual românesc. Eminescu s-a născut în 1850, la Botoşani, s-a şcolit în ţară dar şi în străinătate, slujindu-şi poporul cu întreaga sa capacitate intelectuală. A fost poet, prozator, jurnalist, traducător. Ca poet, debutează la 16 ani, cu poezia „De-aş avea”, în revista „Vatra”a lui Iosif Vulcan din Pesta, acesta fiind cel care îi schimbă numele din Mihail Eminovici în Mihai Eminescu, adoptat de poet, în toate scrierile sale. Între 1869-1872, este student la Viena, la Facultatea de Filozofie şi Drept. Aici se împrieteneşte cu Ioan Slavici şi o cunoaşte pe Veronica Micle, cea care îi va inspira cele mai multe şi mai frumoase poezii de dragoste. Între 1872-1874, Eminescu este student la Berlin, citeşte enorm, divers şi scrie, fiind remarcat de criticii vremii sale.
Cel care l-a impus cu autoritate, aşezându-l imediat după Vasile Alecsandri, ca poet, este Titu Maiorescu, criticul literar, care i-a impus în conştiinţa publicului şi pe: Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, Duiliu Zamfirescu etc. Acelaşi critic aprecia în cel mai înalt grad altitudinea intelectuală a lui Eminescu, ca om al timpului său: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruință de a ceti, de a studia, de a cunoaște, el își înzestra fără preget memoria cu operile însemnate din literatura antică și modernă. Cunoscător al filozofiei, în special a lui Platon, Kant și Schopenhauer, și nu mai puțin al credințelor religioase, mai ales al celei creștine și budiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând știința celor publicate până astăzi din istoria și limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-și formeze înalta abstracțiune care în poeziile lui ne deschide așa de des orizontul fără margini al gândirii omenești”. În creaţia sa, Eminescu valorifică folclorul românesc dar şi ideile filozofilor germani, în special ale lui Schopenhauer privind destinul omului de geniu, neînţeles de omul obişnuit, ce stă la baza capodoperei sale „Luceafărul”, care apare în aprilie 1883, în „Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună” din Viena, reprodus apoi în revista „Convorbiri literare” şi ulterior în volumul Poesii îngrijit de Titu Maiorescu.
Revenind în ţară, Eminescu a fost director al Bibliotecii din Iaşi, care acum îi poartă numele, a fost revizor şcolar pentru Iaşi şi Vaslui, perioadă în care l-a cunoscut pe marele său prieten, Ion Creangă, introducându-l în cercul societăţii literare Junimea, unde şi-a citit nemuritoarele sale poveşti. Criticii apreciază poezia lui Eminescu ca aparţinând romantismului târziu, însă publicistica sa din diverse ziare, în special din ziarul „Timpul”, al Partidului Conservator, unde a scris pe teme politice, economice, sociale, este deosebit de actuală şi azi. În timpul vieţii, Eminescu a avut parte de recunoaştere, fiind preţuit chiar de regina poetă Carmen Sylva, dar şi de critici vehemente, stârnind, ca orice fiinţă de excepţie, pasiuni pro şi contra.
Boala sa a fost interpretată în fel şi chip, fiind internat în ţară şi în străinătate. Ultimul loc unde a fost tratat marele poet a fost sanatoriul doctorului Şuţu, unde Eminescu se stinge din viaţă în dimineaţa zilei de 15 iunie 1889. A fost înmormântat la 17 iunie, în Cimitirul Bellu, având la cap „teiul sfânt”, arborele atât de iubit de des întâlnit în poeziile sale. Versurile sale s-au auzit şi sub bolta bisericii din Bucureşti recitate de: Doina Ghiţescu, Vasilica Ilie, Rodica Subţirelu, Ion Raţiu, Florian Grigoriu etc, la care s-a adăugat vocea excepţională a sopranei Dana-Irina Gîju cântând „Sara pe deal” şi încă două melodii.
Despre viaţa şi opera eminesciană au vorbit prof. Floarea Necşoiu şi Miron Manega, directorul ziarului „Certitudinea”,
reproducând, între altele, un citat al lui G. Călinescu, ilustrând dimensiunea uriaşă, de neatins poate vreodată a unui geniu zămislit de pământul românesc: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Şi după trecerea sa în eternitate, marele nostru poet continuă să fascineze, descoperindu-i-se noi aspecte, stârnind noi teorii. Opera sa a fost tipărită în milioane de exemplare, în ediţie definitivă, versurile sale au fost puse pe muzică, i s-au ridicat statui şi busturi, chipul său a fost pictat ca emblemă tutelară, i s-au închinat poeme şi cântece. Unul dintre cele mai frumoase cântece care i-au fost dedicate este cel compus de regretaţii Doina şi Aldea Teodorovici, în care se spune: „De avem sau nu dreptate/ De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece”. Aşadar, Eminescu, instanţă supremă literară, ne judecă alături de Dumnezeu faptele, lucrarea asupra limbii române şi sufletului românesc.
Noi, oamenii de cultură, în acest an 2018, dorim din suflet Preafericitului Părinte Daniel mulţi şi sănătoşi ani şi ne vom ruga la Bunul Dumnezeu pentru împlinirea şi realizarea proiectelor Preafericirii Sale.

VICTORIA MILESCU,
poet. traducător și membru USR