EMINESCU ȘI CARAGIALE O AMICALĂ ARMONIE A CONTRARIILOR

EMINESCU ȘI CARAGIALE
O AMICALĂ ARMONIE A CONTRARIILOR

„Antitezele sunt viaţa”, afirma mereu Mihai Eminescu, făcând profesiune de credinţă romantică, în prelungirea celebrei dileme heraclitiene. Lezând logica imediatului, existenţa poetului confirmă, ea însăşi, validitatea principiului antic coincidentia oppositorum, implicit în privinţa legăturilor prieteneşti pe care le-a păstrat vii, în pofida deselor fracturi biografice.
Este şi cazul relaţiei lui cu Caragiale – sublimă întâlnire în lumea ideilor şi a imaginarului, înfruntând, deopotrivă, omenescul imperfect şi eroziunea timpului.
Firi cu ritmuri vitale diferite, dar şi cu divergente racorduri la realitate, Eminescu şi Caragiale converg spiritual însă, aderând la aceleaşi valori şi dispreţuind aceleaşi tare ale vremii lor. Deosebirile vin din formă şi expresie, din trăire şi perspectivă – pentru fiecare dintre ei altfel – asupra lumii.
Întâlnirea primă, pe la 1867, dintre foarte tinerii Eminescu şi Caragiale stă deopotrivă sub semnul magicului şi al Thaliei. Impresionat de chipul angelic adolescentin al poetului, proaspăt angajat sufleur în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiali, viitorul dramaturg îi va schiţa poetului cunoscutul (mai apoi) portret, echivalent, în vorbe, al celebrei imagini „luciferice” de la 19 ani, surprinsă de fotograful praghez Jan Tomás: „Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare” (În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989).

Avea să fie începutul unui trainice prietenii întru idei, care va dura până la moartea lui Eminescu, chiar şi după ciocnirea de orgolii pricinuită de trădarea lui Caragiale, apropiat prea mult de Veronica Micle, muza poetului. Totuşi, glonţul promis de acesta prietenului infidel, după dezvăluirile lui Titu Maiorescu, s-a dovedit a fi doar din arsenalul cuvântului („Canalia !”), rănindu-l însă mai adânc pe trădător: „Dispreţul lui [Eminescu] se dedea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă”, cum nota mai târziu Ioan Slavici (Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, Editura Humanitas, 2013)
Reîntâlnirea, peste ani, în redacţia ziarului bucureştean Timpul, a celor doi a însemnat, totuşi, o fertilă conlucrare prietenească şi profesională, o completare umană şi intelectuală reciprocă, având ca rod îmbogăţirea spirituală a amândurora, aşa cum observa tot Slavici, un alt mare prieten şi coleg de redacţie al poetului: „Caragiale, adevărat mare maestru în ale citirii, citea atât cele scrise de noi şi ceea ce scria el însuşi. Urmau discuţii generale, care se întindeau departe, pătrunzând în politică, în economia naţională, în etică şi în estetică, în scrutarea firii particulare a poporului român, a istoriei lui şi a stărilor în care se află ţara, discuţii vii şi variate care nu se mai puteau sfârşi.
Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminoasă, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândiri ademenitoare, iar Caragiale care puţin învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea deschisă şi pe toate era în stare să le înţeleagă din puţine vorbe, era încântat şi stătea în faţa lui cu ochii pătrunzători, hâtru nesăţios, care vrea să afle orice” (Ioan Slavici, în Mărturii despre Eminescu). Perioada discuţiilor nesfârşite de la Timpul între Eminescu, Caragiale şi Slavici, mutate din sediul redacţional, în odăiţa poetului din casa prozatorului transilvănean, ori în vreum mic local de mahala, avea să fie una dintre etapele cele mai bogate în roade sufleteşti şi spirituale pentru cei trei prieteni. E, poate, vremea care l-a inspirat pe Caragiale să scrie vibrantele rânduri despre Eminescu, după dispariţia marelui său tovarăş de idei: „Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic…” (Caragiale, Ironie, în Ei l-au văzut pe Eminescu).
Structuri omeneşti şi temperamente diferite, cuplul Eminescu – Caragiale a generat, ulterior, mitul critic al complementarităţii, argumentat prin aderenţa fiecăruia la alt mod de a cerceta lumea – idealismul eminescian opus realismului caragialian, rafinamentul limbii poetice versus limbajul frust al eroilor comici, apologia poetică şi eseistică a dacismului contra histrionismului locuitorului unei „republici de la Ploieşti” şi altele. Deşi cei doi par să se întâlnească în practica pamfletului, poetul e virulent, înfăţişând realul în nuanţe de cărbune, dramaturgul e ludic, multicolor, nu deplângând, ci râzând de diformităţile lumii. Unul exultă tragicul, cultivând sensibilitatea, altul melodramaticul, ironizând sensibleria. În pofida acestor perechi de opoziţii, cele două spirite se reunesc „într-un loc luminos”, cum ar spune Ion Barbu, poezia lui Eminescu se întâlneşte cu geometria realului caragialian, două forme posibile de existenţă, ilustrând sublima armonie a contrariilor.

„Omul [care] a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni”, cum nota amar Caragiale (În Nirvana) la moartea poetului, şi-a dăruit adesea valori sufleteşti, însă cei care i-au fost aproape, în viaţă şi suferinţă, ca Maiorescu, Creangă, Caragiale ori Slavici, i-au primit şi i-au întors apoi darul prieteniei, veghindu-i până la capăt existenţa.
Armonie perfectă a contrariilor temperamental-umane şi de viziune asupra lumii, Marii Clasici Eminescu şi Caragiale rămân în memoria istoriei noastre literare şi ca mari prieteni şi tovarăşi de idei, portrete în oglindă, ilustrând fiecare un amalgam de contrarietăţi.
Putem spune astfel, împreună cu Caragiale, despre oricare dintre ei, cu bucurie pentru genii şi mâhnire pentru oamenii, mereu neîndeajuns preţuiţi antum, care au fost: „vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” (Caragiale, În Nirvana).

CORINA POPESCU