ENERGIA VERDE – Diferenţa dintre concept şi implementare

ENERGIA VERDE
Diferenţa dintre concept şi implementare

Auzim zilnic cuvinte al căror sens concret nu îl prea înţelegem din cauza lipsei de comunicare a conţinutului mesajului. Ecologie, reciclare, dezvoltare durabilă, nişte concepte care până în prezent le sunt cunoscute doar persoanelor direct implicate în activităţi conexe, profesori, studenţi şi celor care fac din asta o afacere. Înainte de marea revoluţie industrială de la mijlocul secolului XIX, a reutiliza sau a recicla în gospodărie era un lucru cât se poate de normal. Plasticul era departe de a fi inventat, iar produsele
casnice erau predominant fabricate din materiale durabile, precum fier sau sticlă. Produsele de consum erau costisitoare şi, prin urmare, neaccesibile maselor. Odată cu descoperirile tehnologice şi implementarea tehnologiilor în industrie, am avut acces la produse precum PET, containere pentru produse din HDPE şi PPE. Mulţi dintre noi nu cunoaştem nici semnul de reciclare pe spatele produselor, cu atât mai puţin semnificaţia acestora. Astăzi plătim la orice market o sumă pentru o pungă de plastic subînţelegând că acesta este costul ei. Din preţul produselor pe care le cumpărăm o mică sumă este alocată ambalării, drept urmare costul pungilor pentru cumpărătorul final este 0. Totuşi, plătim în medie 50 de bani pentru fiecare pungă; motivul este legislaţia.
Pentru ca aceste pungi să fie reciclate, Statul Român şi Uniunea Europeană au creat pachete de stimulente, venind astfel în ajutorul firmelor ce colectează, sortează şi reciclează aceste materii refolosibile. În teorie, funcţionează perfect, în realitate, se creează o disfuncţionalitate între legislaţie şi realitatea comercială. Poate pentru cei care citesc acest articol, aceste lucruri sunt prea departe de ei şi consideră că nu îi afectează, dar sfătuiesc pe oricine care are timp măcar un minut să facă următorul exerciţiu. Mergeţi în baie şi număraţi produsele care conţin ambalaje de plastic sau sunt fabricate din plastic. Vă garantez că doar dintr-o singură baie putem strânge măcar un kilogram de materiale reciclabile. Preţul pentru sortarea pungilor de la supermaket acoperă doar costul colectării acestora şi costurile implicite reciclării, dar punga are o greutate de sub un gram, iar în baie avem diferenţa de 999 grame. Circuitul acestora este simplu: sac de gunoi, tomberon şi mai departe e treaba firmei de salubritate, care are aceeaşi mentalitate: încărcat în maşină, transportat la groapă şi mai departe e treaba firmei care administrează groapa sau a primăriei. Aici mentalitatea se schimbă, anume, de ce să ne intereseze, şi aşa nu pleacă nicăieri. Pe tot circuitul, toată lumea este fericită, corect? Producătorul a plătit taxa pentru ambalaj în preţul produsului, pe care a depus-o la Ministerul Mediului, supermarketul a taxat clientul cu 50 de bani pentru pungă, consumatorul, adică noi, plătim firma de salubritate, firma de salubritate plăteşte groapa, iar banii de acolo merg către administraţia locală pentru contractele de salubritate. În concluzie, totul funcţionează bine.
Adevărul pe care refuzăm să îl vedem este că anual doar în capitala României, Bucureşti, se colectează peste un milion, da, aţi citit bine, 1.000.000 de tone de gunoi, din care peste 60% reprezintă produse de ambalare, plastic, carton, aluminiu. Supraaglomerarea gropilor de gunoi nu este o chestiune pur „românească”.
Toate statele civilizate au aceeaşi problemă. Soluţia este îmbunătăţirea legislaţiei pentru stimularea dezvoltării de afaceri care să se ocupe de această problemă, dar unde nu sunt bani, nu este afacere, aşa că pentru moment doar ONG-urile şi câţiva cetăţeni cu simţ civic fac demersuri pentru aceste lucruri. Schimbând un pic tonul, nu totul este aşa de negru şi sumbru, capetele luminate care conduc lumea, mai exact liderii lumii sunt şi ei cetăţeni ca şi noi şi prin urmare au aceleaşi probleme ca şi noi, oricât de mult am vrea să credem că aceştia nu au nicio problemă.
Sacul de gunoi este o constantă în viaţa fiecăruia.
Atunci când în cursul unui summit în New York toţi liderii lumii s-au adunat, groapa de gunoi din Nordul Statului New York a avut o scurgere de gaze şi s-a oprit colectarea gunoiului. Imaginaţi-vă liderii lumii mergând în limuzine pe 5th Avenue New York şi pe trotuar stăteau munţi întregi de gunoi necolectaţi. Scurgerea de gaze cu efect de seră a fost analizată în laboratoare şi s-a constatat că poluarea rezultată este egală cu cea a funcţionării unui furnal pe cărbune pentru 5 ani în condiţii de exploatare maximă. De aici şi până la schimbarea legislaţiei de mediu în Statele Unite a fost doar un pas.
Dorind să dea un exemplu pentru schimbare, liderii lumii s-au reunit pentru a iniţia negocierile pentru iniţiativa 2020. Reducerea emisiilor de CO2 până în anul 2020, iar până în anul 2050 să avem 50% din energie produsă prin metode regenerabile.
Din păcate, summit-ul ce a avut loc la Paris în data de 9 decembrie, unde s-a adoptat rezoluţia COP21 ce abordează exact acest lucru, a fost eclipsat de atentatele teroriste, acest subiect fiind puţin dezbătut. În cadrul acestei rezoluţii, controversată totuşi pentru că statele cu resurse financiare mai scăzute sunt din start discriminate, neputând fără ajutor să îşi atingă aceste ţeluri, s-a adoptat un set de măsuri pentru reglementarea legislaţiei de mediu în toate ţările participante. Poate sună un pic cam pompos, dar efectele simţite de cetăţeni sunt directe şi rapide. Prin legislaţie se pot stimula marii producători să aloce fonduri direct pentru recuperarea materialelor reciclate, refolosire, precum şi reintegrarea acestor materii, în fond prime, în fluxul de producţie. În acord cu vechiul principiu economic, Principiul „Poluatorul Plăteşte“ şi identificarea unei soluţii pentru ca aceste materiale să nu îşi găsească sfârşitul în groapa de gunoi, se speră ca prin rezoluţia adoptată să se atingă scopul limitării creşterii temperaturii globale cu maximum 2 grade.
Corelarea directă în unităţile de producţie şi viaţa noastră cotidiană este foarte strânsă pentru simplul fapt că pentru fiecare kilogram de materie primă nouă, produsă de la 0, din resurse epuizabile, sunt folosite consumuri de energie care implicit produc efecte de seră. I se spune reciclare sau recirculare deoarece este un ciclu care momentan este disfuncţional; imaginaţi-vă un sac plin cu grâu care are o gaură jos şi tot alimentăm sacul, dar acesta nu se umple. Acţiunea de alimentare a sacului creează poluare şi grâul scăpat pe jos prin gaură este inutilizabil.
Planurile şi ambiţiile pentru rezolvarea acestor probleme sunt mari, dar neputând beneficia de un set de reguli pentru reglementarea acestor situaţii, este aproape imposibil. Setul de reguli este legislaţia care în prezent nu pune prea mare accent pe coaserea sacului, ci mai mult pe eficientizarea alimentării acestuia.
Ca un studiu de caz sau un exemplu clar al acestei disfuncţionalităţi, voi rezuma un raport întocmit de o firmă de consultanţă românească în domeniul reciclării şi ecologiei. Materialul prezentat în continuare a primit acordul de publicare tocmai pentru a încerca să aducă în opinia publică problemele cu care se confruntă în încercarea rezolvării acestor situaţii de mediu din punct de vedere legislativ sau mai exact din necorelarea sau armonizarea legislaţiei în domeniu.

A avea o lege care funcţionează nu este suficient, pentru a realiza orice proiect de orice natură este necesară implicarea mai multor instituţii şi mai multor legi care, funcţionând împreună, să ducă la realizarea acestuia.
Pe lângă greaua moştenire lăsată de Statul Comunist Român, se numără şi un activ minier bogat care pentru moment este în conservare. Poate acest lucru este pe lângă latura socială, distrugerea întregului sector minier şi disponibilizarea a câtorva sute de mii de oameni ce lucrau în industria directă sau conexă a reprezentat şi un fel de păstrare a resurselor naturale pentru generaţii viitoare. Contrar credinţei populare, nu toate resursele au fost vândute, doar cele mai importante; gaz, petrol, aur. Imaginându-ne o ţară fără aceste resurse, România, chiar şi fără ele, este tot unul dintre cele mai bogate state din UE şi din lume din acest punct de vedere. Resurse precum cupru, fier, cobalt etc sunt încă în administrarea Statului Român şi potrivit legii resurselor naturale nu pot fi vândute, decât cesionate. Problema de mediu apare când analizăm modul în care acestea au fost dezafectate, sigilate galeriile de mină fără o securizare a acestora şi îngroparea iazurilor de decantare fără a mai avea grijă de efectele ulterioare; galeriile şi iazurile se infiltrează cu apă, iar aceasta îşi face loc în pânza freatică potabilă, implicit în izvoarele captate de companiile de îmbuteliere de apă şi mai departe vă las pe dvs. să trageţi concluziile. Nu este atât de alarmant precum sună, deoarece sunt firme autorizate – private – de monitorizare a acestor sit-uri de arheologie industrială, dar aceste monitorizări costă iar banii pentru acest segment sunt puţini. Firma de consultanţă de care vă ziceam a găsit o soluţie pentru realizarea acestor monitorizări gratis şi cu costuri acoperite în proporţie de 100%. Concepul lor nu este unul vechi, ci unul implementat deja în UE şi în USA, acela că toate iazurile de decantare sunt situate în zone de luminozitate maximă, cu perimetre securizate prin garduri şi în vecinătatea fostelor zone de exploatare ce au staţii de transformare de mare putere. Poate pentru cei care nu sunt în domeniu, întrebarea logică este „şi la ce bun”? Bun pentru că aceste locuri întrunesc criteriile maxime pentru amplasarea parcurilor de energie solară – fotovoltaică. Pe scurt, investiţia pentru nivelarea terenului, împrejmuirea acestuia şi accesul la o reţea de tensiune este deja realizată, mai trebuie doar panourile. Simplu, nu? Nu, nu este atât de simplu, pentru că acestea sunt totodată în administrarea, şi pe bună dreptate, a statului, pentru că sunt obiective strategice, deci cum rezolvăm problema? Această problemă a fost rezolvată deja de britanici în anii ’80 şi de noi începând cu 2010, aceea fiind utilizarea unei legi ce se numeşte PPP, Parteneriatul Public Privat. Legea în esenţă lasă un stat să se asocieze cu o firmă privată, dar statul nu poate veni cu bani. Pentru România, această lege ar debloca nenumărate proiecte, precum spitale, aeroporturi şi, bineînțeles, acesta. Se formeză o companie în care statul nu poate fi majoritar şi nu poate veni decât cu bunuri, terenuri, clădiri, infrastructură etc. Iar investitorul privat vine cu banii şi administrează pentru obţinerea unui profit. Din acest profit trebuie să întreţină bunul dat iar statului să îi dea profitul. Adică Statul Român ar face bani fără bani, interesant concept, păcat că legea PPP este blocată de 5 ani şi nu se poate folosi pentru simplul motiv că, după ce a fost negociată cu Bruxelles şi adoptată în Parlament, aceasta a suferit o modificare cu care UE nu este de acord, deci este blocată.
Proiectul de panouri solare pe iazuri de decantare ar fi rezolvat problema costurilor de monitorizare a iazurilor şi ar fi adus şi profit atât statului, cât şi firmei private, intrând în acord cu norma pentru producere de energie Eco tocmai adoptată la Paris. Să nu mai menţionăm faptul că astfel de proiecte pot fi finanţate prin fonduri europene şi atunci chiar şi firme mai mici pot avea acces la ele. Idei măreţe cu costuri minime, dar… unde-i lege nu-i tocmeală.

DRAGOȘ STOICA