EXPOZIȚIA LUI NICĂPETRE – NU DE IERARHIE E VORBA CÂND NE REFERIM LA VALORI

EXPOZIȚIA LUI NICĂPETRE

NU DE IERARHIE E VORBA CÂND NE REFERIM LA VALORI

Nicăpetre, unul dintre cei mai cunoscuți artiști plastici români, a trăit peste 20 de ani în Toronto, Canada. Despre domnia sa au scris și scriu ziarele de peste ocean, mai puțin cele din țara în care s-a născut. Am mai spus-o eu în cartea mea „Vacanţe, vacanţe…Românie plai de dor” că , românii, avem ceva al nostru: nu știm să ne prețuim artiștii, iar când o facem, de cele mai multe ori o facem după ce s-au mutat între stele.
La 125 de ani de la întemeierea Muzeului Brăilei, artistul Nicăpetre își adăuga propria sărbătoare – împlinirea a 70 de ani de viață și a peste jumătate de veac de creație.
Omagiind vârsta muzeului brăilean și creația marelui artist, instituția din Brăila a organizat atunci la Biblioteca Centrală Universitară din București o expoziție Nicăpetre si tot cei din Brăila au întemeiat Muzeul „Centrul Cultural Nicăpetre”, iar la București au fost aduse operele artistului ca să le vadă și cei din Capitală, opere minunate pe care mai întâi le-au admirat canadienii, japonezii, europenii și alți, care i-au recunoscut artistului valoarea și stilul inconfundabil.
Dar cine nu știe oare că numai legătura cu izvorul, cu sămânța, îi dă unui artist autenticitate și pecete inconfundabile. Arta este unitate și continuitate. Or, continuitatea presupune și replică, și polemică. Faptul că Brâncuși e primul, asta ține și de cronologie, că s-a născut înaintea lui Nicăpetre sau alți mari sculptori români. În rest, e o chestiune de… sămânță! Și chiar dacă faimoasele statui a lui Nicăpetre de la Câmpul românesc din Hamilton, cu acel inegalabil Eminescu, sunt o replică la dalta pionierului sculpturii românești, indiscutabil, Nicăpetre poate fi pus alături de marii sculptori ai lumii.
Nu de ierarhie e vorba când ne referim la valori, ci dacă ele se revendică de la o tradiție, și e în afară de orice îndoială că și tăietura lui Nicăpetre se revendică de la barda țăranului român. Și să ne gândim numai la cariatidele sale, care par niște poetice arhitecturi țărănești. Sculptura lui Nicăpetre este profund românească și este o sculptură de întemeiere, ca însuși simbolul ei, sămânța. „Sămânță” înseamnă origine, izvor, înseamnă geneză, înseamnă zămislire, înseamnă orgă, adică rugă, acea rugăciune neîntreruptă prin care artistul vindecă lumea de boala ei. Dacă la nivelul acesta, al coerenței lăuntrice și al consecvenței cu sine, sculptorul nu are nici o problemă la o privire retrospectivă, și la nivelul celălalt, al compatibilității cu dinamica sculpturii românești, în cadrul propriei generații și în ansamblul fenomenului, lucrurile sunt perfect așezate.
Nicăpetre se înscrie natural în posteritatea brâncușiană, deopotrivă prin fascinația cioplirii directe și prin interesul definitiv pentru autonomia formei, pentru nonfigurativ, pentru energia lăuntrică a materiei. În contextul mare al acestei generații, Nicăpetre acoperă segmentul stilistic al vitalității, al neliniștii și al visului baroc.
Eram în Canada, și iată ce am citit acolo, departe, peste Ocean, în revista pe care cu dragoste de țară și de neam o editează Dumitru Puiu Popescu și în a cărei redacție și membru al cenaclului a fost și Nicăpetre. Articolul intitulat „Nicăpetre: Sculptura mea nu este o meserie frumoasă și bănoasă” spune multe: „Mă simt român, cu toate că eu am decis să îmi schimb locul. Tot sarmale mănânc, tot românește vorbesc și rugăciunile le fac tot în românește. Desenez, pictez și cioplesc cu gândul acolo. Și îmi scot ideile din zestrea acumulată în locul unde m-am născut, lângă balta aia mică. Acum trăiesc lângă o baltă mai mare și nu mă prea împac cu ea. Am complexe și nu îmi convine, nu cred că sunt așa de mare cum mă consideră românii, dar numai eu știu cât am tras aici, printre străini, să scot din nou capul deasupra”. Nicăpetre mărturisea că a obținut cu greu o recunoaștere din partea canadienilor: „Este o problemă de etnie. Dacă te-ai născut aici și te cunoaște lumea, ești pe cai mari, te cumpără guvernul, te vând galeriile și ai bani să îți plătești hangaralele. Eu nu sunt în poziția de a avea pretenții, ei sunt în poziția de a avea pretenții asupra mea. Am încercat să mă fac văzut, dar mi s-a spus că stilul meu este european și că aici trebuie să facem altceva. Galeriștii de aici nu acceptă decât canadieni neaoşi”. „Am realizat un număr impresionant de sculpturi și desene, risipite aiurea prin lume. N-am fost capabil să am locul meu unde să le păstrez laolaltă, cum mi-ar fi plăcut, cum ar fi trebuit. Criticul Comarnescu intuia încă din 1969 că folosesc sursele de esențializare a formei, care sunt de factură brâncuşiană. Comarnescu a fost la obiect cu afirmațiile despre mine, dar spusa lui Brâncuși către Rodin: «În umbra marilor stejari nu crește nimic» se întoarce împotriva lui, în cazul meu. Aștept vremea când voi fi comparat cu mine însumi. Diferența dintre mine și Brîncuși este că el a avut bafta să trăiască în «la belle epoque», iar eu am trăit o jumătate de viață în «labele poc!»”.

O zi frumoasă de octombrie mă face să-mi îndrept pașii spre centrul capitalei României, acolo unde sunt nerăbdătoare să văd expoziția de sculptură, și nu una oarecare, ci expoziția brăileanului-canadian Nicăpetre, cu un nume atât de ingenuu, amintind de Nică a Petrei din Humulești. Sculptorul, care a văzut lumina zilei în orașul de pe malul bătrânului fluviu, poate și datorită originii sale dunărene, tot aici a descifrat întâia oară formele acvatice ale universului.
Ceea ce Nicăpetre a creat aici, la Biblioteca Centrală Universitară, este un minunat spectacol al semințelor care înmuguresc în lemn și piatră, în alb-negrul pământului, al naturii aflate în cărbunele ei matern. O amplă retrospectivă de sculptură și desen ne-a prezentat Nicăpetre, pe numele lui adevărat Petre Bălănică, în acel octombrie, iar expoziția sa a avut o importanță cu totul specială.
Pe lângă faptul că a marcat un moment important în biografia artistului, anume împlinirea vârstei de 70 de ani, ea a reprezentat atât prima confrunare a sculptorului cu mediul artistic bucureștean și, prin extensie, național, cât și o provocare deschisă lansată istoriei recente, și nu numai, a sculpturii românești. Deși sculptor român în esență, Nicăpetre este în primul rând cunoscut ca un sculptor canadian prin participarea nemijlocită la evoluția sculpturii la scară mondială. Faptul că Nicăpetre nu și-a uitat țara în care s-a născut a fost chiar această expoziție de la Biblioteca Centrală Universitară. Indiferent dacă lucrările expuse fac parte din perioada românească a sculptorului, adică de acum câteva zeci de ani sau dacă sunt mai recente, între acestea există o legătură puternică și profundă care privește deopotrivă materialul (lemnul, piatra), tehnica (cioplirea directă) și stilistica așezată pe intervalul marcat, pe de o parte, de un postbizantinism vag și, pe de alta, de un baroc arhaic, oarecum consubstanțial materiei înseși.
Scopul operelor de artă monumentală, indiferent în ce tehnici sunt realizate, țin de crearea unei unități compoziţionale între opera propriu-zisă și mediul înconjurător. Operele de sculptură sau pictură monumentală sunt adesea integrate direct în ansamblurile arhitecturale.
Din punct de vedere al mesajului plastic pe care îl transmit, operele de artă monumentală pot aparține diferitelor genuri și specii: ele pot fi cu caracter funerar și comemorativ, pot avea o importanță decorativă sau cognitivă, pot jalona momente istorice importante. Ceea ce este caracteristic pentru toate aceste opere este noțiunea de „monumentalitate”, pe care dicționarele de artă o definesc prin calitatea de „impresionare a spectatorului datorită măreției, forței, grandorii sau masei operei de artă plastică sau decorativă”.

RODICA ELENA LUPU