FALANGA O INTROSPECȚIE NECESARĂ

FALANGA
O INTROSPECȚIE NECESARĂ

O emisiune cu totul neinteresantă la TV, cum sunt aproape majoritatea dintre ele, mă determină să-mi împing cele două palme spre ecranul televizorului, ca un fel de lehamite
asupra productelor prezentate.
Cum n-am ceva mai bun de făcut, mă uit atent la mâinile mele, în reflexul catodic al ecranului. Conţin fix paisprezece falange, la o mână opt oase carpiene, legate prin intermediul unor ligamente şi cinci metacarpiene. La ambele mâini se adună douăzeci şi opt de falange, cam aşa ar fi calculul meu.
Luna are o rotaţie completă în jurul Pământului tot de douăzeci şi opt de zile, de data aceasta terestre. Pe lună, fiecare punct de pe ea rămâne luminat de Soare timp de paisprezece zile pământeşti şi apoi nu mai este luminată tot în atâtea zile.
Probabil că aşa s-a ajuns de către filozofii antici chinezi la acele concepte religioase, precum şi metafizica acestora la Yin şi Yang, două forţe primordiale care compun Universul. Yin ar fi un loc întunecos, trist, pasiv, sobru, introvertit, feminin, corespunzător nopţii (Vai! Noaptea ce satisfacţii îţi oferă!) şi Yang, loc însorit, elementul luminos, plin de vitalitate, cel de forţă, discretă ori brută. Dacă în ceea ce priveşte conceptele ele rămân de domeniul filozofiei, concret este că fiecare pământean are atât la mâini cât şi la picioare, pentru a prinde ori pentru a păşi, douăzeci şi opt de oscioare, în total fiecare parte anatomică, fie superioară fie cea inferioară, cam tot atâtea câte perioade sunt pe Lună, concluzionând că în acest fel ne-a determinat ea, Luna, configuraţia osoasă.
Tot cam atâtea zile durează şi succesiunea eumenoreei, care, într-o măsură covârşitoare, determină şi perpetuarea speciei umane.
Suntem oare lunatici?
Locuitorii, foşti pe Marte, care apar în filme S. F. aveau câte cinci tarsiene şi carpiene per entitate, în total cincizeci la fiecare nivel. Dar locuitorii altor planete, Epsilon din Alpha Centauri de exemplu, precum cei prezentaţi în filmul „Avatar” al lui James Cameron, aveau câte şase segmente per deget la o mână, în total şaizeci de elemente la ambele.
Cu cât cresc elementele primare, până la un anumit nivel, oare cresc şi abilităţile? Acesta ar putea fi un exerciţiu kinetico-evoluţional, dar oare cresc şi elementele mentale? Este posibil, atâta timp cât cel puţin tactilul prinderii, pentru vieţuitoarele asemănătoare oamenilor, are valenţe superior dovedite. Aserţiunile de mai sus sunt doar un exerciţiu de imaginaţie.
Ce pot face oamenii cu carpienele lor? O multitudine de îndeletniciri mai mult sau mai puţin ortodoxe. Cu arătătorul ar putea indica o direcţie sau poate fi încordat pe un trăgaci spre a curma cu arma aferentă viaţa unui animal, a unui om sau a unor comunităţi întregi. Ba prin ISIS au fost deja distruse vestigii de mii de ani, intrate în Patrimoniul Universal. Precum în prezent e la modă în „State” de a secera la greu, din senin, zeci şi zeci de tineri nevinovaţi din campusurile universitare, ori din şcoli, că e „cool“ să fii dur. Degetul cel mare proţăpit în jos în Roma Antică însemna trecerea în nefiinţă a învinsului. Spartacus nu ar fi condus niciodată o incursiune armată împotriva Romei, dacă nobilii spectatori nu ar fi întors degetul mare în jos. Poziţia în sus ar fi reprezentat reuşita cuiva, sau salvarea de la o iminentă dispariţie, ar fi salvat Roma Antică de un război iar Scipio Africanul nu ar fi existat.
Arătătorul putea însemna o acuză în sistemul dictatorial comunist, puterea lui trimiţând în eternitate o mare de oameni (precum a făcut Stalin). Arătătorul şi inelarul, şi numai ele, acele degete ridicate simultan puteau conduce într-o furie extremă un tânăr italian, însemnând „cornuti” (bărbatul căruia consoarta i-a pus „coarne”); să intre în transe de furie nebănuite. „Mijlociul”, acel deget manevrat în fel şi chip, poate orândui reflexe obscene, întâlnite îndeosebi la conducătorii auto. Mâinile pot exprima o infinitate de atitudini, trăiri, exprimări de tot felul şi chiar sentinţe. Introspecţia vizează însă eul fiecăruia. Trebuie să spunem arătând cu degetul mare spre tine să poţi argumenta în felul tău cam ce ai făcut pentru ca atât viaţa ta cât şi a celor care te înconjoară să fie mai uşoară, mai aproape de modelul pe care ţi l-ai imaginat că ar reprezenta idealul spre care visezi. În diviziunea mentală a muncii a fiecăruia dintre semeni, există, aproape în totalitatea cazurilor, suficientismul: „Eu am făcut destul în viaţa mea, să văd ce faceţi voi ca succesori?”. Dacă îmbeţi un individ, plasat pe o oricare treaptă socială, îţi va răspunde, în mod neîndoios, fără a se gândi, pe nerăsuflate, că este campionul virtuţilor, a succesului şi că a lăsat în urma sa suficiente elemente spre a fi pomenit pe veşnicie.
De la alcoolic ori drogat şi până la cei situaţi în vârfurile politicului, ale ştiinţei ori culturii (e vorba de cei actuali) îţi vor arbora strădania lor de a fi preamăriţi pentru realizările lor. Dar în Parlamentul nostru postdecembrist, pe ruinarea ţării oare cu ce deget au votat „aleşii”? Evident, pe segmentul preaîndestulării lor şi nu în folosul alegătorilor.
Modul de agregare al carpienelor pe pix ori calculator, fie pian ori alt instrument, pe daltă ori penel, face indiscutabil diferenţierea între semeni. Prin mişcarea voluntară ori nu a degetelor, sunt stabilite sentinţe, sub a căror oblăduire se pot petrece fel de fel de lucruri excedând realului palpabil. Bunăoară, Hamlet, prinţul Danemarcei, aşa cum l-a încadrat Shakespeare pe la 1600, cu tirada celebră „A fi sau a nu fi” nu avea cum să nu lase o uriaşă dâră pe ecranul mental uman al acţiunii podicelului.
Dar împreunarea lor, cu privirea adulatoare spre cele sfinte, nu lasă niciun loc de îndoială că posesorul acestui gest fie crede cu adevărat, fie se preface mimând supuşenia faţă de cel Sfânt. Cele trei degete, urmând Treimea cea Sfântă, prin care zilnic noi, ortodocşii, ne închinăm, cu supuşenie faţă de Dumnezeul cel Drept şi Atotiertător, împlinesc un ritual prin care ne apropriem de divinitate, în egală măsură şi închinarea cu cele patru degete în surata noastră religie catolică, invocând aceeaşi divinitate comună.
Iată că, acum, într-o unanimă vâltoare de delaţiuni reciproce – benefică DNA-ului şi, de ce nu, justiţiei noastre – sunt devoalate mârşavele maşinaţiuni pecuniare în care s-au îndestulat unii politicieni. Vine şi ’89, cu cele două degete (arătător şi mijlociu) ridicate în V, ca victorie asupra unei epoci trecute. În prezent semnul aceloraşi degete în V ar trebui să fie mai degrabă în jos. Ar mai fi şi pumnul, prin constrângerea tuturor degetelor într-un gest de solidaritate, nervos, ori revendicativ.
Oricum pumnul este la modă acum prin ridicarea lui la rang de lege supremă spre a face dreptate.
Pumnul poate bate în masă, ca semn al unei atitudini intransigente, de pildă ale Sindicatelor, ca o asociere într-o organizaţie independentă, având ca sarcină de bază protejarea şi promovarea drepturilor şi intereselor profesionale ori economice; cel mai ades legate de muncă, de protecţie socială, de soluţionarea unor probleme sociale, de interes colectiv ori individual ale salariaţilor; şi cam atât. Că implicarea foştilor ori actualilor lideri spre a accede spre putere au făcut ca aceste organizaţii să fie percepute de „mase” ca fiind împotriva lor, este o altă poveste.
În romanul „Pumnul şi palma” a lui Popescu „Dumnezeu” – condiţia efemerului reduce răul la zero. Prin ce? Prin efemeritatea organizărilor sociale, ce au în spatele lor o vârstă istorică, cu ascensiunea aferentă şi inevitabila ei cădere în neant (mai întâi în derizoriu – n.a.). Ca o concluzie trasă de comentatori asupra conceptelor acestei scrieri, în sensul că „efemerul reduce răul la zero”; da, dar lasă urme adânci pe generaţii umane, acele traume nu se şterg niciodată.
Pumnul ori/şi palma nu pot constitui nicicând elemente de referinţă ale democraţiei, ci sunt repere de netăgăduit ale tiranocraţiei. Că tot au întors condeiul spre unul dintre exegeţii sistemului Ceauşist, un intelectual de excepţie (Dumitru Popescu – „Dumnezeu”), fără a-i face o favoare anume, decât aceea că a încercat să îl determine pe „Defunct” spre alte orizonturi de dezvoltare a României (poate apropiate Chinei actuale); fără succes, iar aceasta mă duce cu gândul că atât „pumnul” cât şi „palma” ar fi trebuit să funcţioneze simultan, iar palma să mângâie, nu să lovească. Probabil că şi acest concept a dus la prăbuşirea sistemului. Dar nu peste tot a dus şi la „căderea” liderilor comunişti. Ba dimpotrivă, mulţi dintre ei au atins vârste înaintate, adunând sub cloşca aripilor lor mase de naivi ori slabi pregătiţi ideologic: Eugénie Cotton – Secretar General al Partidului Comunist Francez, 86 de ani; Dolores Ibarruri Goméz (la spanioli, 93 ani), urmaşa lui Santiago Carrillo (97 ani); Luigi Longo (Italia), 80 de ani; Manolis Glezos (Grecia), 93 de ani, chiar şi în prezent mentor discret al Syriza. Iar Manolis a „exportat” mii de grecili, iar el a rămas bine mersi acasă să predice în continuare „Internaţionala”.
Mergând după ideologia lui Bulă al nostru autohton, putem trage concluzia că sistemul comunist făcea măcar ca elitele sale să fie longevive, dacă nu le răpuneau vreun glonţ, vreo „iradiere”, ori felurite „boli” cu manifestare galopantă. La 14 iulie 1789 – Revoluţia franceză punea la pământ toate aranjamentele istoriei. Familia regală (a lui Ludovic al XVI-lea) a fost executată, mai târziu şi Regalitatea rusă.
Ca orice Revoluţie, trebuia să aibă şi zona adresată prostimii (precum la noi, în decembrie ’89) care nu a înţeles punctul 8 de la Timişoara, că poate reprezintă o cotitură radicală în evoluţia noastră viitoare.
Iată cum, din corelarea diverselor componente istorice, poate lua naştere un fel de idiosincrazie, ducând, potrivit marelui Caragiale, în fandaxie. Da, dar componentele digitale prestabilite pentru specia umană rămân, produc efecte. După părerea mea, din paroxismul falangelor umane, concentrate în cele ale lui Beria (Lavrentiy Beria) când premier era Malenkov (mititelul?!) ca şef suprem al Serviciilor Secrete ale URSS, avea să fie eliminat unul din cei mai mari criminali ai planetei, I. V. Stalin. Şi tot cu degetul arătător, alt mare criminal, Adolf Hitler, a trimis la moarte milioane de semeni.
Falangele în istorie, nu numai cele anatomice, au rămas vestite; falangele lui Filip al II-lea al Macedoniei ca precursoare ale constituirii celui mai mare imperiu antic sub Alexandru Macedon. Acum, falangele mâinilor unor îndoctrinaţi încă de la vârsta copilăriei detonează încărcături explozive înspre mase de oameni nevinovate. Ba trupurile unor „fecioare” sunt „înconjurate” de sisteme explozive care seceră zeci, sute şi în timp mii de oameni. Se vede treaba că mâna omului, din constructoare, a devenit distructivă, din conducătoare a devenit represivă, din cea care adoră şi imploră Divinitatea a devenit distrugătoarea speciei umane.
Din Vergiliu, Eneida – „Tu ne cede malis!” (lat – Nu ceda în faţa răului).
Aşa ar trebui să fie călăuza noastră cotidiană spre adevăr, prosperitate şi fericire.

FLORIAN LAURENŢIU STOICA