FANARIOȚII

FANARIOȚII

Mai 1453. Constantinopolul este cucerit de oştenii lui Mehmed al II-lea Cuceritorul (1451-1481). Sultanul porunceşte ca prizonierii săi greci (sultanul avea dreptul la o parte din prăzi: oameni, animale, bunuri) să fie instalaţi în mahalaua Fanar (Fenér), să populeze zona pustiită şi să fie temporar scutiţi de biruri.
Cu timpul, influenţa grecilor din Fanar, abili diplomaţi cu averi mari, a crescut, aceştia ajungând în dregătoriile importante ale Imperiului Otoman. Conform Coranului, activităţile unui bun musulman sunt două: cariera armelor şi negoţul. Un bun musulman nu are obligaţia să ştie graiurile păgânilor. Şi atunci, sultanul şi vizirii au ales pe grecii din Fanar să le reprezinte interesele în relaţiile diplomatice cu diferite ţări.
Şi aşa, fanarioţii (grecii din Fanar) au avut acces la secretele sultanale.
Ei erau dragomanii sau terzimanii (interpreţi, tălmaci, traducători, translatori). Puterea şi importanţa lor a crescut. Domnii pământeni erau prea independenţi şi atunci otomanii au hotărât să-i înlocuiască cu oameni docili, credincioşi lor. Turcii erau hotărâţi să permanentizeze sistemul de numire a Domnilor direct de Înalta Poartă prin lichidarea armatelor pământene, desfiinţarea relaţiilor Ţărilor Române cu alte state (realizate numai prin intermediul otoman), includerea acestora în sistemul economic turcesc prin acapararea cvasi-totală a comerţului românesc, subordonat aproape exclusiv. Ca început al domniilor fanariote este considerată data de 7 octombrie 1711, când Nicolae Mavrocordat a fost numit de sultan Domn al Moldovei (cu toate că mai avusese o domnie tot în Moldova, un an, 1709-1710, după care a urmat domnia lui Dimitrie Cantemir care, aliat cu ruşii lui Petru I, găseşte adăpost în Rusia, după înfrângerea aliaţilor moldo-ruşi de către turci la Stănileşti, în iulie 1711).
În Ţara Românească, acelaşi Nicolae Mavrocordat fusese cel care începuse şirul domniilor greceşti în ianuarie 1716, după arestarea şi executarea fostului Domn pământean, Ştefan Cantacuzino, ucis împreună cu tatăl său, renumitul om de cultură, stolnicul Constantin Cantacuzino.
Mavrocordat contribuise nemijlocit la soarta predecesorului său, plătind lacomului vizir Ali paşa 1000 pungi pentru a scăpa de contracandidat. Acest Nicolae Mavrocordat era fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, marele dragoman şi consilierul de taină al sultanului. Nicolae venise cu dorinţa de a sprijini pe ţărani contra boierilor pe care i-a asuprit. Ţăranul avea câştig de cauză la judecată până ce Domnul a fost alungat. În a doua domnie şi-a schimbat atitudinea. Era căsătorit cu o Cantacuzină dintr-o ramură neromânizată. Domnul nu ştia niciun cuvânt românesc la luarea domniei.
Aşadar, în Ţările Române, prin voinţă străină, fără niciun drept, a fost instaurat regimul domniilor fanariote. Însă Ţările Române nu erau provincii otomane, ci state de sine stătătoare vasale Înaltei Porţi. Autonomia nu le era desfiinţată, ci serios diminuată (când în 1718, după pacea de la Passarowitz, turcii au cedat habsburgilor Oltenia, Domnul Mihail Racoviţă a iscălit tratatul prin care „se obliga” să renunţe la Oltenia în favoarea imperialilor. Curat autonomie! Cum zis-a Caragiale).
Până la pacea de la Kuciuk Kainargi (1774) durata medie a domniilor fanariote a fost de doi ani, însă birurile, peşcheşurile şi celelalte dări au sporit continuu. Negustorii greci, favorizaţi de Domn în detrimentul celor pământeni, au practicat un jaf cumplit, „convingându-şi” concurenţii români prin silnicii, torturi şi chiar asasinate.
Primii Domni fanarioţi făceau parte din familiile Mavrocordat, Racoviţă şi Ghica, care erau schimbaţi dintr-o ţară românească în alta. În 110 ani au fost Domni din 11 familii bogate din Fanar sau greco-române fanariotizate: Callimachi (din familia moldoveană Călmaşul), Caragea, Ghica, Hangerli, Ipsilanti, Mavrocordat, Mavrogheni, Moruzi, Racoviţă, Giani-Ruset, Suţu. Mai toate erau foarte bogate şi deţinuseră dregătorii importante: dragomani sau adjuncţi ai miniştrilor de Externe (reis-efendi). Erau experţi în politica externă, aveau multe relaţii diplomatice şi cunoşteau multe secrete de Stat care le permiteau să facă jocuri obscure conform intereselor lor (familia Moruzi a contribuit decisiv la înstrăinarea unei mari părţi a Moldovei răpită de ruşi prin nelegiuita pace de la Bucureşti din 16/28 mai 1812).
Printre Domnii fanarioţi, a reuşit să ia scaunul Ţării Româneşti şi un intrus: Nicolae Mavrogheni (1786-1790). Nu era originar din Fanar acest „pui de cuc”. Era din Arhipelag (insulele Mării Egee), de condiţie umilă, cu mare lăcomie de bani, iar contemporanul său, poetul Enăchiţă Văcărescu, afirma că-i din insula Paros, nu ştia bine nici greceşte, nici turceşte, nicidecum româneşte şi era o poznă a firii. Lua partea ţărănimii împotriva boierilor şi lua hotărâri sub influenţa crizelor de epilepsie. Numit de kapudan paşa (amiral), dragoman al flotei, cu toate că nu ştia bine nici limba turcă, nici greacă sau italiană, este numit în curând Domn în Ţara Românească. Era un personaj insolit, care ieşea la plimbare cu careta trasă de patru cerbi cu coarne aurite, înconjurat de o gardă de galeongii (marinari de pe galeră). A executat boieri şi negustori cărora le-a luat averile. Avea o fizionomie hirsută, drăcească, care îngrozea. A hotărât ca bisericile să fie deschise permanent şi s-a îngrijit ca iarna să aibă lemne de foc. A murit executat de turci în sudul Dunării. În ianuarie 1819, Poarta a stabilit printrun regulament accesul fanarioților la tronurile Moldovei și Țării Românești.

Domnii trebuiau să fie membri din patru familii: Alexandru Suţu, Mihail Suţu, Dimitrie Moruzi şi Scarlat Callimachi. Abuzurile fanarioţilor au ajuns de la exacerbare la aberaţie. Ioan Caragea (1812-1818) a dăruit fiului său (care jefuise tot ce reuşise, inclusiv mănăstirea Cotroceni) oraşul Ploieşti cu moşiile din jur. În timpul domniei sale au fost atinse limitele maxime ale jafului fanariot. A fugit în septembrie 1818 cu 18 milioane piaştri (jefuise ţara de 93 de milioane, cheltuise 5-6 milioane şi dăduse sultanului 70 de milioane).
Ultimul Domn fanariot, Alexandru Suţu (1806, 1818-1821) ar fi adunat în doi ani de domnie 28 de milioane piaştri (venise în ţară cu datorie de 4-5 milioane, un alai de vreo 800 de persoane, dintre care 9 copii şi vreo 80 de rubedenii care trebuiau îmbogăţiţi). A murit în ianuarie 1821 cu diagnosticul erizipel flegmonar, însă se pare că a fost otrăvit de medicul său. Văduva sa a plătit 13 milioane ca fiul său, Nicolae, să obţină tronul, însă fără succes. Vremea domniilor fanariote trecuse. Erau obosiţi şi contrariaţi şi Românii, şi Poarta. În septembrie 1822, sultanul a hotărât ca Domn să fie impozantul boier (acesta a fost criteriul eligibil) Ghica, care a domnit până în aprilie 1828 sub numele de Grigore al IV-lea Ghica. Aşa au fost restabilite domniile pământene.
Totuşi, regimul fanariot a avut şi aspecte benefice: reformele lui Constantin Mavrocordat (care a domnit de 6 ori în Ţara Românească şi de 4 ori în Moldova, iar în august 1746 a desfiinţat rumânia (dependenţa personală) şi ale lui Alexandru Ipsilanti (două domnii în Ţara Românească).
Mai trebuie remarcată şi apreciată înflorirea culturală. Primul teatru în Ţara Românească a fost înfiinţat de domniţa Raluca Caragea în 1818, la Cişmeaua Roşie, în care Gheorghe Lazăr, dascăl la Academia Sfântul Sava, şi poetul Iancu Văcărescu au prezentat piese româneşti în 1819.

VIOREL GH. SPETEANU