FLORIN GEORGESCU – TENORUL CU VOCE DE AUR

FLORIN GEORGESCU
TENORUL CU VOCE DE AUR

Zilele trecute am avut onoarea şi plăcerea de a sta de vorbă cu maestrul Florin Gerogescu, tenorul cu voce de aur, care a avut amabilitatea de a acorda un interviu, în exclusivitate, pentru cititorii reviste noastre, pe care-l prezentăm integral, fără vreo cenzură sau intervenţie din partea cuiva.
Reporter: Vă rugăm să ne spuneţi fără rezerve tot ceea ce consideraţi că cititorii revistei Independenţa Română trebuie să ştie despre dumneavoastră.
Florin Georgescu: Am intrat în lumea muzicii în 1979, renunţând la meseria de tehnician metalurgist la Combinatul de Oţel Târgovişte şi, fascinat de muzica bună, am fugit cu un tren de noapte la Bucureşti pentru a da audiţie la Operă, unde am fost angajat în cor. Anul următor, am intrat la Conservator (pe care l-am urmat între 1980 şi 1985) şi, din acest moment, viaţa mea s-a schimbat complet. Student fiind, în 1982, am câştigat un concurs internaţional de canto la Budapesta, unde am luat premiul întâi, după care au urmat reprezentaţii în Iugoslavia, URSS (inclusiv la Teatrul Mare din Moscova) şi alte ţări. În martie 1983 am debutat la Opera Română în rolul Ducelui de Mantova din „Rigoletto” de Giuseppe Verdi. După absolvire, am fost repartizat la Opera din Bucureşti, unde am interpretat toate rolurile principale de tenor: Alfredo din „Traviata”, Edgar din „Lucia de Lammermoor”, Pinkerton din „Madame Butterfly” şi altele. Se juca cu sălile arhipline şi casele de bilete închise. În 1986, a venit la Bucureşti reputatul impresar Giovanni Lupetin de la Scala din Milano pentru a mă lua acolo, dar autorităţile române nu au permis asta, aşa că, până la Revoluţie, Securitatea nu mi-a mai dat voie să ies din ţară, cântând aici, alături de nume mari ale muzicii româneşti: Nicolae Herlea, Silvia Voinea, Elena Cernei, Eugenia Moldoveanu, Nicolae Florei, David Ohanesian, Pompei Hărăşteanu, Daniela Vlădescu şi mulţi alţii. Am cântat şi într-un spectacol omagial „Magda Ianculescu şi prietenii” acompaniat de mareas pianistă Cella Delavrancea. De la Magda Ianculescu, care era şi naşa mea, am reţinut o vorbă, care mi-a călăuzit întreaga carieră artistică: „Să fii generos cu tine şi cu ceilalţi. Să dai totul pe scenă!”. Toate astea până-n Revoluţie.
Reporter: Şi după Revoluţie, cum a fost?
F. G.: După Revoluţia din decembrie 1989, la scurt timp, am plecat în SUA cu contract de muncă, unde, timp de
3 ani (între 1990-1993) am cântat pe marile scene americane din Chicago, Los Angeles, Detroit, New York etc. Aici, am cântat alături de cele mai mari voci ale muzicii internaţionale, inclusiv Luciano Pavarotti.
R.: Vă întrerup puţin. Am auzit dintr-o sursă credibilă că marele Pavarotti v-ar fi spus că aveţi o voce extraordinară. Aşa-i?
F. G.: Da. Eram la Metropolitan Opera din New York, când, după un spectacol, marele tenor mi-a zis prieteneşte: „Mi-e teamă de tine, puştiule!” M-a copleşit…
R.: Dar cu Frank Sinatra şi apelativul „Maestro” cum a fost?
F. G.: O ştiţi şi pe asta?
R.: Eu da, dar cititorii mai puţin, aşa că povestiţi-ne dumneavoastră.
F. G.: Tot în America l-am cunoscut şi pe marele Sinatra. Într-o seară, m-a invitat în cabina dumnealui, iar eu m-am adresat cu formula „Maestro”. Acesta mi-a replicat pe un ton amical, dar cât se poate de serios: „Nu, nu eu, tu eşti maestrul!”. Am avut satisfacţii imense. Am cântat în 1992 într-un spectacol la care a asistat şi Preşedintele Statelor Unite, George Bush (senior). Mi s-a oferit şi cetăţenia americană, dar am refuzat-o politicos şi, mistuit de dorul de ţară, m-am reîntors acasă, pentru a cânta aici. Am făcut şi numeroase turnee în Israel, unde, de asemenea, am avut succes, fiind apreciată muzica pe care o interpretez. Căci eu nu cânt doar operă, ci şi operetă, şi canţonete, şi prelucrări populare, şi romanţe, acest gen muzical românesc, unic în lume, care face pasajul dintre folclor şi muzica cultă şi care evocă acest simţământ intim extraordinar, care nu există nicăieri pe faţa Pământului şi care nu poate fi tradus în nicio limbă de pe Mapamond: dorul – sentiment pe care l-am încercat şi eu adesea fiind pe meleaguri străine.
R.: Şi acum, în prezent, ce mai faceţi?
F. G.: În ultimul timp (de câţiva ani), nemaisuportând vacarmul capitalei, m-am retras în Pietroşiţa mea natală, în căutarea liniştii şi inspiraţiei creatoare. Nu, nu m-am retras şi din muzică, nici n-aş putea-o face. Doar m-am îndepărtat de viaţa infernală din Bucureşti. Aici, în Dâmboviţa, sunt consilier judeţean de probleme de cultură şi artă şi profesor la Liceul de Artă „Bălaşa Doamna” din Târgovişte, unde lucrez cu elevii mei folclor şi canto clasic. Încerc să le insuflu pasiunea pentru muzică, profesorul trebuind să le fie şi prieten şi părinte. Şi, totodată, cânt. Anul trecut am participat la Târgovişte la un concert omagial în memoria regretatului Ion Dolănescu, de care m-a legat o mare prietenie. De Ziua Europei, în mai 2017, am cântat la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte, acompaniat de Orchestra Simfonică „Muntenia”, dirijată de maestrul Daniel Jinga, ocazie cu care mi-am sărbătorit şi 40 de ani de carieră artistică. Tot de curând, am susţinut în ţară un turneu de 7 spectacole de varieté alături de prietenul meu Alexandru Jula şi alţi îndrăgiţi artişti români, oferind spectatorilor o muzică frumoasă, melodioasă, cântată live, pe gustul romanticilor. Iar acum mă pregătesc intens pentru cea de-a 50-a ediţie a Festivalului de Romanţe „Crizantema de aur” ce se desfăşoară neîntrerupt din 1967, devenind un „brand” al Târgoviştei la fel ca şi Turnul Chindiei. Anul acesta va avea loc în perioada 19-21 octombrie şi, fiind an jubiliar, cu siguranţă va fi deosebit.
R.: Şi noi, spectatorii, dorim să vă revedem pe scena Operetei interpretând cu vocea dumneavoastră inconfundabilă „Te voi răpi la noapte”, minunata arie din piesa „Secretul lui Marco Polo” de Fancisc Lopez. Şi nu doar aceasta. Şi „Ole, Torero” şi „O, sole mio” şi câte şi mai câte. Oricum, în numele cititorilor noştri, iubitori de muzică bună, care în anii ’80, la propriu, rupeau uşile şi spărgeau geamurile Operei pentru a vă vedea şi asculta, vă doresc multă sănătate şi succes în ceea ce faceţi şi vă aşteptăm cu noi creaţii şi evoluţii de excepţie.
F. G.: Vă mulţumesc mult şi vă asigur că nu-mi voi dezamăgi publicul spectator, supremul meu judecător. Pe curând…

HORAŢIU MĂNDĂŞESCU