FRANCMASONERIA DIN ROMÂNIA (IV)

FRANCMASONERIA DIN ROMÂNIA (IV)

Necunoaşterea creează confuzii şi aprecieri eronate ce de multe ori devin groteşti. Cu cât misterul este mai mare cu atât creşte şi reacţia violentă a societăţii. Încă din antichitate, la Crotona, genialul Pitagora întemeiază o şcoală de filosofie şi ştiinţă, numai pentru tinerii superdotaţi. Toţi studenţii trebuiau să păstreze secretul învăţăturii pitagoreice. Secretul a incitat curiozitatea cetăţii, care era convinsă că şcoala lucrează cu demoni şi i-a dat foc. Pentru a evita reacţiile violente şi demonizarea unor activităţi nobile şi utile societăţii voi încerca să prezint, succint şi pe înţelesul tuturor, Francmasoneria, cu istoria şi miturile ei, cu succese şi eşecuri ce au dat naştere la interpretări răutăcioase ce ţin de satanism sau de teoriile conspiraţiei. Sper că ridicarea vălului lui Isis va arunca lumina asupra misterului ce învăluie Francmasoneria.

Abdicarea lui Cuza a încheiat un lanț al domnitorilor masoni – Constantin Mavrocordat, Alexandru C. Moruzi, Scarlat Grigore Ghica, Mihai Șuțu, Alexandru Grigore Ghica, Gheorghe Dimitrie Bibescu și Barbu Dimitrie Știrbei. După Cuza vor urma regii României, care vor deveni „Patroni masoneriei române”. Noul rege care va urma trebuia, conform deciziei celor 7 puteri garante, să fie un principe străin (însăși unirea principatelor era în pericol – puterile garante au acceptat Unirea numai pe durata domniei lui Cuza).
Totuși Rusia, Austria și Turcia nu priveau cu bunăvoință aducerea pe tron a unui domn străin. Vasile Alecsandri, la ordinul lui Ion Ghica, președintele guvernului provizoriu, propune ca urmaș la tron pe principele Filip de Flandra (al doilea fiu al Regelui Belgiei ), dar acesta refuză politicos pentru că nu dorea să domnească peste o țară supusă turcilor. Atunci Ion Ghica îl însărcinează pe Ion Bălăceanu (mason, mare om politic și diplomat) să-i ceară lui Napoleon al III-lea, Împăratul Franței, să ne ofere un principe străin (Bălăceanu îl cunoștea personal pe Napoleon al III-lea de pe câmpul de bătălie de la Solverino – 1859). Napoleon a solicitat doi dintre mareșalii săi, dar și aceştia refuză. Și cum de multe ori Dumnezeu lucrează nevăzut, un ziarist italian – Ubicini – iubitor al Poporului Român, roagă pe fata unei foste cameriste a Împăratului – Madame Cornu, care copilărise cu Napoleon în timpul exilului – să-l propună pe Carol de Hohenzollern, nepotul lui Napoleon pe linie maternă și rudă îndepărtată cu Regele Prusiei, viitor Împărat, Wilhem de Hohenzollern. Familia Hohenzollern era o veche familie nobiliară germană care a dat mulți regi capabili (versiunea care circulă, cum că erau evrei – evrei la conducerea Germaniei??? – este o aberație cu scopuri malefice).

Tânărul Carol avea 26 de ani și era locotenent în armata prusacă. Cu insistență și diplomație, Bălăceanu ia acordul Primului Ministru al Prusiei, Bismark, și al familiei lui Carol. În țară avusese loc deja un plebiscit favorabil. Venirea în țară a lui Carol a fost o adevărată aventură. Între Prusia și Austria exista o tensiune care va duce la război. În cazul în care Carol trecea prin Austria, risca arestarea. Cu nume fals și cu pașaport elvețian, însoțit de nepotul lui Bălăceanu (stagiar la o școală militară franceză) se urcă pe o navă fluvială, unde îl aștepta Ion Brătianu. Coborând pe Dunăre în jos ajunge în România pe ziua de 10 mai 1866, zi ce va deveni sărbătoare națională.
Carol I – rudă Împăratului Wilhelm și al lui Napoleon al III lea – va deschide o nouă eră în istoria României. Carol va avea o lungă domnie, benefică pentru țara noastră – a domnit 48 de ani. În toți acești ani România face un uriaș salt înainte. Deși nu ajunsesem încă la nivelul țărilor europene, totuși, într-o singură generație, am trecut de la o țara înapoiată, eminamente agrară la o țară incipient capitalistă. Se dezvoltă o mare rețea de căi ferate, în exploatarea petrolului ocupăm locul secund, după SUA, se construiesc șosele și apar primele uzine. Capitalul străin contribuie la dezvoltarea industrială a României. Carol echilibrează balanța puterii în politică prin alternarea partidelor la conducere – nu mai mult de 4 ani pentru fiecare partid. Partidul Liberal reușește totuși să stea la putere sub conducerea lui Ion Brătianu (fratele lui Dumitru Brătianu). Ca și în vremea guvernării lui Kogălniceanu, când în România au început primele reforme, Ion Brătianu a continuat reformele în sistemul bancar, agrar și industrial, devenind cea mai mare personalitate politică a secolului al XIX-lea. În 1881, Carol devine, din Principe, Rege. Titlul de Rege, ce transformă România din Principat în Regat, face țara noastră egala celorlalte monarhii, din punct de vedere diplomatic. Statutul internațional al României se schimbă fundamental. Cele două mari partide politice, Conservator și Liberal, au politicieni valoroşi, cu intelectuali de primă mărime. La Conservatori, majoritar din mari moșieri, activează George Cantacuzino- Nababul, Lascăr Catargiu, Petre Carp, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Tache Ionescu. Liberalii, conduși de Ion Brătianu, cu C. A. Rosetti și Sturza, pun accentul pe economia burgheză și doresc modernizarea României.
Cu o industrie tânără, se dezvoltă populația urbană și muncitorimea.
Deși puțin numeroasă, aceasta face să pătrundă la noi și ideile socialiste, propagate în special de exilați ruși – vezi Dobrogeanu Gherea. Tot acum, în urma dezvoltării economiei şi a echilibrului politic, ia avânt și cultura. În numai o generație, Cultura Românească va da scriitori de valoare europeană – Alecsandri, Grigore Alecsandrescu, Negruzzi – ce vor domina prima jumătate a secolului al XIX-lea și clasici precum Coșbuc, Creangă, Vlahuță, Odobescu, Caragiale, Slavici, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, culminând cu geniul poeziei, Mihail Eminescu, căruia îi datorăm însăși limba literară.
În pictură apar artiști de valoarea celor francezi – Grigorescu și Andreescu – în arhitectură și urbanism apar marile bulevarde – Elisabeta, Calea Victoriei, Lascăr Catargiu, Ana Ipătescu, Dacia etc. Tot în București se construiesc majestoase clădiri administrative precum Poșta Mare, CEC-ul, Ministerul Agriculturii, Universitatea, Palatul Justiției, Parlamentul, Banca Marmorosh-Blank, ce împodobesc aceste mari bulevarde. Bogatașii își construiesc palate asemănătoare celor de la Paris și Viena – de aici și denumirea gingașă de „Micul Paris” a Capitalei României. Această a doua jumătate a secolului al XIX-lea va pune bazele înfloririi marii culturi Românești a secolului al XX-lea.
În cultura noastră au fost două mari influențe – cea germană în poezie și filosofie, reprezentată strălucit de Eminescu, Maiorescu și Caragiale, având ca precursori Școala Ardeleană, și cea franceză, manifestată mai ales în pictură, arhitectură și urbanism.
Dar nimic din toate acestea nu se putea realiza fără Independența României. Încă din 1876 în Balcani încep mari frământuri ale popoarelor creștine împotriva stăpânirii turcești.
După reprimarea sângeroasă a muntenegrenilor, sârbilor, marea putere Rusia are pretextul de a trece Dunărea în Bulgaria, dar pentru asta trebuia traversat teritoriul României. Carol, Domnitor şi viitor Rege, Ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu, Prim-Ministrul Ion Brătianu propun ca armata română să fie aliată rușilor în schimbul independenței. Rușii refuză cu dispreț şi trec Dunărea. Şi… cum făloșenia nu aduce nimic bun, disprețuind şi puterea oștirii turce conduse de talentatul general Osman Paşa, cu pierderi mari, acceptă ajutorul şi condițiile României. 30.000 de ostași români, cu educație militară încă din timpul lui Cuza, sub comanda directă a lui Carol (fost ofițer prusac) trec Dunărea în ajutorul rușilor. Armata Română cucerește cele mai bine apărate redute turcești – Grivița, Plevna și Smârdan – facilitând drumul rușilor spre Constantinopol.

Turcia capitulează şi recunoaşte „de facto“ Independenţa României pe 9 mai 1877. Trupele române, după mai bine de două secole, sunt recunoscute pe plan european pentru vitejia lor. Pacea de la Berlin din 1878 recunoaşte „de jure“ Independenţa Principatelor Române şi i se stabilesc frontierele. Ruşii insistă să ia Basarabia, oferindu-ne în schimb Dobrogea. Cu toată indignarea lui Kogalniceanu şi Ion Brătianu, sudul Basarabiei devine al ruşilor, iar două judeţe din Dobrogea, inclusiv portul Constanţa, revine României. Imediat după Războiul de Independenţă ia naştere prima structură masonică naţională. În România, în 1880, funcţionau regulat 32 de Loji. Se impunea constituirea unei Federaţii Masonice. Această iniţiativă este preluată de Constantin Moroiu (căpitan în Garda Regală) care înfiinţează Marea Lojă Naţională a României, iar Constantin Moroiu devine Primul Venerabil Mare – Maiestru. Marea Lojă Naţională a României devine astfel şi pe plan spiritual independentă şi suverană faţă de puterile masonice străine – Franţa, Italia, Germania şi Portugalia. Un an mai târziu, în 1881, tot Constantin Moroiu va fonda Supremul Consiliu al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România. Tot el, la bătrâneţe, spune despre suveranitatea şi integritatea Romaniei următoarele: „Fraţii au jurat să moară sau să facă în România o Masonerie Românească – cine este contra Masoneriei Române este trădător de patrie”.
C. Moroiu a întreţinut o vie corespondenţă cu Albert Pike, Părintele Masoneriei Scoţiene Americane. Dovada ecoului şi prestigiului internaţional de care se bucura Marea Lojă Naţională a României este că mari personalităţi ale Lumii Masonice Mondiale, Regi şi Împăraţi – Eduard al VII-lea al Marii Britani, Kalaku, Regele din Hawaii, Oscar al II-lea al Suediei, Wilhelm I al Prusiei şi Germaniei – devin membri de onoare. Regele Carol I al Suediei va vizita Templul Marii Loji din Bucureşti. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XXlea are loc schimbul de generaţii între „bătrânii masoni“, care au facut atât de mult pentru ţară şi tineretul care-i urmează. Din păcate, aceștia din urmă nu se ridică la valoarea înaintaşilor.
Ca şi azi, mulţi fraţi aşteptau de la Masonerie îmbogăţire şi ascensiune politico-socială, lucruri care nu intră în obiectul Masoneriei. Masonii aflați în funcţii înalte au ajuns, după cum am văzut, prin merite proprii şi nu pentru că sunt masoni. La fel şi cu îmbogăţirea. Sub C. Moroiu a avut loc o dezvoltare rapidă, poate prea rapidă a masoneriei, generând critica Marilor Loji Masonice Europene. Spre apropierea Primului Război Mondial, mare parte din Loji vor intra în adormire.
Deşi reformele în agricultură au fost promulgate de Cuza, punerea lor în practică tărăgăna. Populaţia în schimb creştea – aveam una dintre cele mai mari creşteri a natalităţii (dar şi a mortalităţii) din Europa.
Ţăranii reprezentau încă 80% din populaţie. Disproporţia dintre marii latifundiari şi ţărani era îngrijorătoare – 6500 de proprietari deţineau peste 3 mililoane de hectare, iar 1 mililon de ţărani proprietari aveau 3.300.000 de hectare şi mulţi alţii nimic. Această disproporţie, precum şi trecerea la monoculturi (grâu şi rapiţă) duce la apariţia arendăşiei.
Boierii pământeni se mutaseră la oraş sau în străinătate. Arendaşii, în mare parte străini, căutau câştiguri rapide.
Se purtau crud cu ţăranii, mult mai rău ca vechii boieri (vezi în literatură „Tănase Scatiu” şi „Ciocoii vechi şi noi”). Duşmănia dintre ţăranii jefuiţi şi înfometaţi și arendași duce la Marea Răscoală Ţărănească din 1907 (vezi romanele lui Rebreanu şi Panait Istrati). Răscoala se întinde ca focul din Moldova până-n Oltenia.
Însăşi unitatea Statului Român era în mare pericol. Partidul Conservator al latifundiarilor trrecea „castanele fierbinţi” în mâna liberalilor: le cedează guvernarea! Aceştia fac un lucru incalificabil politic: opresc marşul ţăranilor spre capitală, mobilizând armata. Artileria şi batalioanele de pușcaşi deschid focul – 11.000 de ţărani „mor cu dreptatea în braţe”. O aşa acţiune sângeroasă, România nu mai cunoscuse. Întreaga societate a fost îngrozită. Efectul imediat a fost
împroprietărirea ţăranilor şi limitarea arendășiei. Regele Carol I, profund afectat, moare în 1914, la începutul războiului. Înainte de moarte va ceda coroana nepotului său Ferdinand.

MIHAI ȘURUBARU