GEO BOGZA (6 FEBRUARIE 1908 – 14 SEPTEMBRIE 1993)

GEO BOGZA
6 FEBRUARIE 1908 – 14 SEPTEMBRIE 1993

„Pământurile pe care trăieşte poporul român nu au nimic spectaculos pe scară continentală, dar sunt o îmbinare atât de armonioasă de munţi, dealuri, ape şi câmpii, încât alcătuiesc o ţară de sine stătătoare, menită a fi vatra neclintită a unei colectivităţi umane. Strămoşii românilor n-au rătăcit în căutarea unei patrii, ci, din cele mai vechi timpuri, de peste două mii de ani, de aici, de la Dunăre, de la Marea Neagră şi din Carpaţi au privit răsăritul soarelui” (GeoBogza, Tablou geografic – 1953)

Numele lui Geo Bogza va fi totdeauna rostit cu admiraţie şi preţuire de către iubitorii de frumos. Concretizat în cuvinte, căci poetul şi prozatorul ne-a dăruit o creaţie nemuritoare, „Cartea Oltului”, capodoperă intrată în zestrea literaturii naţionale. Geo Bogza s-a născut în 1908, 6 februarie, în oraşul Ploieşti, în familia antreprenorului Alexandru Bogza şi a Elenei Rhea Silvia, născută Georgescu, familie în care s-a născut şi Radu Tudoran, autorul cunoscutului roman de aventură „Toate pânzele sus”.
Născut în 1910, Nicolae Bogza şi-a schimbat numele în cel cunoscut astăzi, Radu Tudoran, spre a nu fi eclipsat de fratele său mai mare, Geo Bogza. La puţin timp după naşterea lui Geo Bogza, familia s-a mutat în comuna Blejoi, aflată la 4 km de Ploieşti.
Între 1915-1919 urmează cursurile şcolii primare din Ploieşti, zilnic făcând drumul la şcoală pe jos, sau cu trăsura, sau cu trenul (Blejoi fiind prima staţie de tren pe linia ferată Ploieşti-Vălenii de Munte). În acest tren l-a văzut pe Nicolae Iorga, „cel mai fantastic şi prestigios personaj al copilăriei mele”, după cum a afirmat mai târziu.
Între anii 1921-1925 este elev al unei şcoli de marină, la Galaţi şi la Constanţa. Din 1926 trăieşte în regiunea petroliferă a Prahovei, la Buştenari, până în 1933. În toamna anului 1927 iniţiază, la Câmpina, editarea unei reviste de avangardă pe care o tipăreşte în ianuarie 1928 sub titlul „Urmuz”. În această perioadă scrie o poezie violent ostentativă, al cărei vers trebuia să fie, fiecare, „un cumplit atentat la existenţa liniştită a lumii”.
Câteva luni mai târziu începe să publice versuri şi proză în revista liliput a lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal”. Simultan colaborează şi la revista „Unu”, editată de Saşa Pană, colaborare ce va dura până în 1933.
În 1929 publică placheta de versuri „Jurnalul de sex” (poeme) care, împreună cu „Poemul invectivă”, stârnesc indignarea multora, fiind, după aprecierea lui G. Călinescu, „nişte sfidări juvenile”. În 1937 şi 1939 este încarcerat la închisoarea Văcăreşti, suportând astfel rigorile legii pentru poeziile publicate în „Jurnal de sex”, „Poemul invectivă” – acea poezie a „exasperării” scrisă în perioada activităţii de avangardă la revista „Urmuz”, perioadă ce se încheie în 1933, an de răspântie în viaţa scriitorului, an în care vine la Bucureşti (este anul venirii lui Hitler la putere, anul evenimentelor de la uzinele Griviţa).
Se desparte definitiv de poezia de avangardă, pe care o consideră „egoistă şi falsă”, şi hotărăşte să scrie „o poezie care să poată fi citită de sute de mii de oameni”. Din 1934 începe să facă jurnalistică, publicând săptămânal în „Vremea” şi „Cuvântul liber” mari cicluri de reportaje care au avut un larg ecou în lumea literară, impunându-se apoi în conştiinţa literaturii române contemporane, căci „reportajul este o şcoală a vieţii adevărate”, după convingerea sa.
În 1935, Geo Bogza intră în presa cotidiană, la ziarul de mare tiraj „Tempo”. Pe măsură ce fascismul câştigă teren pe plan european şi pe cel intern, poziţia antifascistă a ziaristului devine tot mai categorică. În 1936, trimite în Franţa şi în Spania dări de seamă despre evenimentele legate de venirea la putere a Frontului Popular (în 1937 apare în ziarul „Tempo” şi „17 poeme”). Din acest an începe şi colaborarea la cotidianul „Lumea românească”, ai cărui directori au fost Zaharia Stancu şi Constantin Clonaru. Aici publică ciclul de confesiuni „Tragedia poporului basc”.
În paginile acestui ziar semnează săptămânal, cu numele de Kronkan, o pagină de umor.
Între 1938-1940 colaborează la săptămânalul condus de Z. Stancu, „Azi”. În aceşti ani semnează cu pseudonimul T. U. Z., André Far sau Radu Malcoci.
În 1939 apare volumul „Ţări de piatră, de foc şi de pământ”, editat de Fundaţia pentru literatură şi artă; este prima carte de anvergură a lui Geo Bogza, fiind o suită de reportaje din provinciile româneşti. G. Călinescu afirma atunci: „Talentul său în acest gen e mare”.
În 1940 publică în „Viaţa românească” scrierile antologice: „Un ţigaret special”, „O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil”, „Înmormântări”. Între anii 1940-1944, Geo Bogza întrerupe activitatea publicistică, în semn de protest faţă de venirea la putere a legionarilor. În aceşti ani scrie monumentala „Cartea Oltului”, un admirabil poem în proză, povestire alegorică despre vitalitatea şi statornicia poporului român, reportaj al unei călătorii de la izvoare la vărsarea Oltului în Dunăre.
Această operă se caracterizează prin remarcabila omogenitate stilistică, născută dintr-o capacitate unică de a privi amănuntul, terestrul în perspectiva devenirii lui dramatice, de a integra particularul în universal. Autorul împleteşte magistral descrierea realităţii geografice, povesteşte evenimente din trecut, relatează viaţa oamenilor cu detaliile semnificative, astfel că opera este, deopotrivă, o împletire de file de istorie, de cercetări sociologice şi etnografice, un grandios reportaj al geologicului. Este o carte fascinantă, scrisă într-o splendidă limbă românească, ea însăşi fiind odă minunii ce se numeşte spaţiul carpato-danubiano-pontic. La apariţia acestei capodopere, Pompiliu Constantinescu afirma: „Salutăm în d. Bogza un viguros poet al marilor energii cosmice”; Şerban Cioculescu constata: „Numeroase sunt frumuseţile de viziune din «Cartea Oltului», care consacră, dacă mai era nevoie, după «Ţări de piatră, de foc şi de pământ», un prozator dotat cu cea mai surprinzătoare imaginaţie fantastică şi geologică din literatura noastră”.
În 1946 apare în revista „Lumea” impresionanta povestire „Moartea lui Iacob Onisia”, apărută şi sub un alt titlu: „Sfârşitul lui Iacob Onisia”, personajul care sfârşeşte prăbuşindu-se în hăul de sub funicularul în care rămăsese suspendat o noapte pe un ger năprasnic. Încercând să coboare pe cablul funicularului, carnea îi rămâne, din cauza îngheţului, pe sârmă şi, nemaiputând să mişte braţele, se desprinde dramatic, ajungând în valea morţii. Era ziua de Crăciun!
În 1947 scrie şi publică sub titlul „Ţara de piatră” partea închinată Munţilor Apuseni din volumul „Ţări de piatră, de foc şi de pământ”. În acelaşi an apare „Oameni şi cărbuni în Valea Jiului”, în care raportează planul real la cel simbolic, încercând să „absoarbă contingentul în ficţiune, să descopere un sens mai adânc evenimentului”, după cum precizează Al. Piru. Din 1948 devine membru corespondent al Academiei Române şi din 1955 este membru activ.
În 1951 îi apare la Editura de stat pentru literatură şi artă volumul „Porţile măreţiei”, despre care Paul Georgescu afirma: „E aici o cântare a României socialiste care, scăldată în lumini, pătrunde prin «porţile măreţiei» într-un nou ev”. Din 1952 devine deputat în Marea Adunare Naţională în mai multe legislaturi: 1952 în circumscripţia electorală Babadag; 1957 – Gura Humorului; 1965 – Suceava şi 1969 – cartierul Ferentari, Bucureşti.
În 1953 publică în volumul „Meridiane sovietice” impresii de călătorie; în acelaşi an scoate volumul „Anii împotrivirii”, antologie a reportajelor, articolelor şi pamfletelor scrise între 1934-1939 în diferite ziare şi reviste.
În 1954 publică volumul „Tablou geografic”, urmat de „Scrieri în proză I-V”: „Lumea petrolului”; „Tăbăcării”; „Periferie”; „Ţara de piatră”; „Tragedia poporului basc”; „Pe urmele războiului în Moldova”, alcătuind volumul I de reportaje. Volumul al II-lea cuprinde: „Dezlănţuirea primăverii”; „Fişe de copilărie”; „Fişe de închisoare”; „Fişe de război”; „Fişe de provincie”; „Moartea lui Iacob Onisia”; „Lauda toamnei”. Volumul al III-lea este „Cartea Oltului”, al IV-lea cuprinde „Pamflete”; „Timpuri întunecate”; „Condeie în lanţuri”; „Pagini de presă”; „Pagini literare”, iar ultimul conţine: „Oameni şi cărbuni în Valea Jiului”, „Porţile măreţiei”; „Meridiane sovietice”; „Tablou geografic”; „În faţa atomului”; „Pagini solemne”. În 1957 publică „Pagini contemporane”, care cuprinde scrierile dintre 1944-1956 revizuite de autor.
Din 1958 a fost membru în Consiliul Mondial al Păcii, calitate care îi facilitează călătorii în URSS, China, Japonia, Ţările Scandinave, Cehoslovacia, Iugoslavia, Elveţia, SUA, Franţa, Anglia, Germania, Cuba.
În 1966 începe colaborarea la revista „Contemporanul” în care publică săptămânal o tabletă în care surprinde un peisaj, o întâmplare, o impresie fugară, un om oarecare, realităţi cotidiene care „intră prin darul lui Geo Bogza în circuitul universal”, după cum aprecia D. Botez.
În 1968 îi apare volumul de fişe literare, povestiri, pamflete „O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil”, cu o prefaţă semnată de G. Dimisianu. În 1971 apare „Poemul Munţilor Apuseni, poem de adevăr şi frumuseţe”, „Ţara de piatră” elogiată de Al. Philippide.
Din acelaşi an a fost distins cu titlul de „Erou al Muncii Socialiste”.
În 1972, N. Manolescu, referindu-se la volumul „Privelişti şi sentimente”, constata: „Cu Geo Bogza călătoreşti de fiecare dată în tărâmuri imaginare, coborând în sufletul lor tainic şi ciudat.
El este reporterul unor ţări fabuloase, cu mitologie şi relief nemaivăzut, pe care hărţile nu le înscriu şi tratatele de geografie le ignoră!”.
A murit pe 14 septembrie 1993, lăsând în urmă cea mai bogată şi impresionantă ţinută literară a reportajului pe care l-a impus pentru totdeauna ca specie literară epicolirică în care ilustrează realităţile româneşti de-a lungul mai multor decenii. Concepând reportajul ca un „mijloc vast şi generos de a nu te mai ocupa până la paroxism de tine însuţi, ci de viaţa din afara ta”, scriitorul i s-a dăruit cu pasiune, cu întregul talent de poet liric, de pamfletar, de gânditor.
Prin Geo Bogza, reportajul depăşeşte relatarea nulă şi nesemnificatică a faptelor, fotografierea consemnativă a realului înălţându-se în sfera literaturii artistice. Scriitorul-reporter, unul dintre cei mai pasionaţi călători români, pătrunde iscoditor în miezul fierbinte al faptelor, le luminează pe dinăuntru pentru a le proiecta pe dimensiunile generalizatoare ale unor simboluri.

FLOAREA NECŞOIU