GEO DUMITRESCU (17 MAI 1920 – 28 SEPTEMBRIE 2004)

GEO DUMITRESCU
17 MAI 1920 – 28 SEPTEMBRIE 2004

„Slav aş fi fost, de nu eram latin,
Latin aş fi , de n-aş fi fost şi dac,
Dar a ieşit aşa: să fi u român,
Şi cu soarta asta mă împac!”
(Inscripţie pe piatra de hotar)

Prima strofă din poezia „Inscripţie pe piatra de hotar” este una dintre cele mai tulburătoare şi sincere expresii ale demnităţii de a aparţine neamului descendent din cel mai viteaz, curajos, harnic şi vechi neam de pe Terra – neamul getodacilor, confesiune ce aparţine unuia dintre remarcabilii poeţi români ce s-au afirmat plenar după al Doilea Război Mondial – Geo Dumitrescu.
Reprezentarea poeziei româneşti postbelice nu se poate realiza în afara unui necesar principiu al periodizării, la care se adaugă acela al interferenţelor dintre diferitele direcţii lirice, dar şi între fenomenul poetic şi cel social-politic. În anii războiului şi cei imediat următori, se înregistrează trei orientări poetice care nu au determinat reverberaţii majore şi prelungite în dezvoltarea ulterioară a poeziei.
Una este reprezentată de poeţii grupaţi în jurul revistei „Albatros” (apărută în 1941) sau formaţi în spiritul acesteia. Poeţi ca Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Ion Caraion, Constant Tonegaru reprezintă o orientare poetică destul de unitară, având următoarele trăsături definitorii: nonconformismul, contestarea poeziei lascive şi a celei de „goarnă şi cădelniţă”, ruperea cu tradiţia melancolizantă şi suav lirică. Formula lirică propusă de ei este cea a depoetizării, a refuzului formelor patetice, ostentativ grave şi metafizice, a umorului negru, a nevrozei sublimate în ironie. Boemi cu aură aproape legendară şi purtători ai unui spirit contestatar înăbuşit în perioada de efeverscenţă şi după război, poeţii „generaţiei pierdute” nu au exercitat o influenţă decisivă imediată.
Geo Dumitrescu s-a născut la 17 mai 1920, în Bucureşti, în familia lui Vasile Dumitru (la rându-i fiul olarului Dumitru Oprea, originar dintr-un sat din preajma Ploieştilor) şi a Aureliei – fiica lui State Buiculescu, grefier din Piteşti. Vasile Dumitru s-a stabilit în Bucureşti în anii Primului Război Mondial, fiind ucenic într-un atelier de cizmărie. Devine Vasile Dumitrescu la magazinul de încălţăminte „La Ploieşteanu” (care avea şi atelier propriu de cizmărie) de pe Calea Griviţei, între Podul Grant şi Podul Basarab. Geo (Gheorghe) Dumitrescu a mai avut un frate (Mircea).
În 1927 începe studiile la Şcoala primară italiană „Regina Margherita” de pe strada Luigi Cazzavillan, pe care le continuă la „Şcoala primară Numărul 28” de pe Calea Griviţei. Face liceul (şi studiile gimnaziale) la „Liceul Marele Voievod Mihai” (astăzi Ion Neculce), Bucureşti. Studiile superioare le urmează la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filologie (cunoscută şi cu numele Facultatea de Litere).
În 1939 debutează cu poezia „Cântec”, semnată Vladimir Ierunca, în revista „Cadran”. Volumul de debut s-a intitulat „Aritmetică”, o plachetă semnată cu numele Felix Anadam, cuprinzând 14 poeme. În 1941 iniţiază revista „Albatros”, care va fi suprimată după câteva numere. Câteva dintre poeziile din volumul „Aritmetică” sunt reluate şi în volumul „Libertatea de a trage cu puşca”, apărut în 1946, prin care Geo Dumitrescu s-a impus în lirica românească a timpului. Poemele din aceste două volume sunt modele ale anticalofiliei (atitudinea de respingere a scrisului frumos – încărcat stilistic), antifilistinismului (împotriva făţărniciei) şi a anarhismului individualist, care-şi găseşte unica posibilitate de a se manifesta onest în activitatea de demistificare.
Există, însă, în substrat, un sentimentalism rănit şi o tristeţe reprimată prin frondă (termenul frondă vine din limba franceză şi semnifică atitudinea de respingere a ceea ce îţi afectează sentimentele sau ideile. „Fronda franceză” a denumit o mişcare a celor mai bogate familii din Franţa, cinci la număr, „mai bogate ca regii”, ce s-au ridicat împotriva despotismului regilor în secolul al XVII-lea.) La începutul secolului al XX-lea, s-a manifestat în literatura noastră acest spirit de frondă în cadrul curentelor avangardiste (dadaismul, constructivismul, suprarealismul, futurismul, urmuzismul) din care ecouri mai largi au avut impresionismul (în pictură), suprarealismul (prin câţiva creatori de geniu – Dali, Gaudi). Toate aceste curente au constituit modernismul, din care s-a impus prin mari creatori simbolismul – care a avut fericita inspiraţie de a-şi altoi estetica sa pe romantism, ceea ce i-a dat consistenţă şi l-a impus faţă de contestatarii dadaişti care negau tot ce s-a creat până la ei. Erau anti a tot şi toate, ceea ce a dus la dispariţia lor după doar cinci ani de existenţă.
În primele volume, poetul vizează prejudecăţile literare şi artistice, politice şi religioase, ba chiar şi primele forme ale americanizării vieţii postbelice. Iconoclast, mizantrop agresiv şi ironist, bazat pe cunoscuta viziune persiflantă bucureşteană, poetul pare însetat de certitudini pe care nu le află niciunde. După o lungă perioadă de gestaţie, întreruptă doar rareori de poeme publicate prin revistele vremii, reapare în 1963 cu volumul „Aventuri lirice”. Acum îşi asumă sarcina de a explora realităţile cotidiene, din care extrage evenimentele potrivite unor generalizări filosofice. Poemele sunt lungi, retorice, refuzând în acelaşi timp literaturizarea. Acest volum a derutat, în mare măsură, critica literară. Evident, „temele” sunt altele, cele ale istoriei contemporane, ale universului socialist. Sunt dezbătute problemele creaţiei, ale construcţiei noii societăţi sau ale moralei, ceea ce constituie materia însăşi. La nivelul structurilor lirice, sensibilitatea rămâne, esenţial, ironică.
Lirismul este încă o dată compromis, însă nu la modul iconoclast din plachetele de debut, ci printr-o inadecvare a discursului la formele literare propuse: oda, imnul, oraţia solemnă. Atitudinea aceasta nu se manifestă pentru a submina „literalizarea”, „poetizarea” ei, pentru a nu cădea în convenţionalism (este perioada în care poetul – ca toţi sau aproape toţi contemporanii lui – este atras de noul miracol omenesc în expansiune). Tot în 1963 publică volumul de reportaje „Bicazul ieri, azi, mâine”, urmat în 1966 de „Nevoia de cercuri” şi în 1975 de „Jurnalul de campanie”. Geo Dumitrescu a tradus din creaţia autorilor: Rafael Alberti, Demian Bednîi, Romain Gary, Curzio Malaparte, Eduard Mejelaitis, Irving Stone ş.a.
A fost redactor la „Timpul” (1942 – 1944), inspector în Direcţia Teatrelor, redactor la „Victoria” lui N. Dumitrescu Cocea, redactor-şef adjunct la „Flacăra” (1948 – 1950), redactor la „Almanahul literar” (1950 – 1952), la „Gazeta literară”, redactor-şef al revistei „România literară” (1968 – 1970). Din 1966 a deţinut funcţia de secretar al PEN-clubului. De asemenea, a colaborat la „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Steaua”, „Tribuna”, „Viaţa românească”.
S-a stins din viaţă în 28 septembrie 2004.
Despre activitatea şi creaţia lui Geo Dumitrescu au scris: Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, Vladimir Streinu, Aurel Martin, Cornel Regman, Marian Popa, Gheorghe Grigurcu, Petru Poantă, Eugen Simion, Mircea Zaciu, Alexandru Piru. Începând cu volumul „Aventuri lirice”, din 1963, poetul îşi asumă sarcina de a explora realităţile cotidiene din care extrage evenimentele apte pentru generalizări filosofice.
Direcţiile explorate sunt: notaţia strict prozaică pe de o parte, hiperbola şi alegoria pe de altă parte. Sunt luate ad literam metafore, obţinându-se efecte surprinzătoare, după cum sistemul său metaforic, întemeiat îndeobşte pe asociaţiile violent contrastante, este deosebit de bogat. În esenţă ocazională, tematica este importantă numai ca punct de plecare al adeziunii pentru realităţile societăţii timpului, căci poezia sa trăieşte, mai ales, ca discurs şi badinaj (glumă, şagă). Tehnica este aceea a acumulării digresive. Terminologia lirică nu respinge limbajul economiei politice sau acela politic – administrativ ca în idilismul futurist. Poet paradoxal, cultivând cu plăcere ironia lucidă sub care palpita nestăvilit lirismul cel mai pur, Geo Dumitrescu este/a fost un temperament romantic şi fantast (aidoma lui Marin Sorescu – lângă care stă în categoria poeţilor ironişti şi fantaşti) controlat de o acută cerebralitate. În lungile sale poeme, Geo Dumitrescu realizează un fel de complicitate cu cititorul, prin forma dialogal-orală a poemului, autorul pregăteşte minuţios, ritualic parcă, „mesajul” pe care îl comunică, însă, în răspăr, dacă nu chiar îl suspendă.
Înscenează mereu dialoguri, aglomerează argumente, „decupează” la modul prozaic fragmente de realitate, urmează solemnităţi oratorice, complică, aşadar, discursul, nelăsându-le să se fixeze într-o structură anume, să devină „literatură”. Poezia se reduce la o introducere „în mecanismele ei”, nefiind decât înscenarea unei sensibilităţi ironice.
Celebre rămân „Problema spinoasă a nopţilor” şi „Câinele de lângă pod”. Primul poem este un soi de artă poetică desfăşurată sub forma unei „şedinţe”, o dezbatere spirituală a delicatelor probleme ale inspiraţiei, ale condiţiei şi timpului de lucru al scriitorului.
Pentru scriitori nopţile sunt prea mici şi, de aceea, soluţia salutară este ca poeţii înşişi să mărească dimensiunea interioară a nopţilor (adică a creaţiei lor) prin salt calitativ pe chiar coordonatele artei. „Să lucrăm cu cerneală fierbinte”, mod metaforic de a-şi îndemna confraţii la trăiri artistice cât mai autentice, mai ample, pentru că „flacăra”, „dogoarea sincerităţii şi a talentului, imponderabila relaţie a ficţiunii cu viaţa fac opera de artă să dăinuie în timp”.
Celălalt poem, „Câinele de lângă pod”, este o dezbatere etică în care surprinzătoare este atmosfera de mister a celei mai derizorii realităţi, a banalului cotidian.

FLOAREA NECȘOIU

INSCRIPŢIE PE PIATRA DE HOTAR

„Cin’ se ia cu mine bine,
îi dau haina de pe mine…”
(Cântec popular)

Slav aş fi fost, de nu eram latin,
latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac –
dar a ieşit aşa: să fiu român,
şi eu cu soarta asta mă împac!

Mi-au dat şi alţii sînge şi cuvinte –
nisipuri galbene trecură-n zbor,
purtate-n vîntul Asiei, fierbinte,
să-ngraşe primitorul meu ogor.

Şi din Apus, din Miazăzi, veniră
umane pulberi, umbre şi lumini,
cu bine şi cu rău mă vremuiră –
pe toate le-am sorbit în rădăcini.

Şi nu-i nimic străin – a’ mele-s toate,
dator nu sînt: plătit-am cu prisos! –
că tot plătind uitucilor la rate,
cuţitul mi-ajunsese pîn’ la os!

Dar am rămas aşa cum scrie-n carte –
priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor
că nu-s asemeni nimănui în parte,
deşi, -ntr-un fel, vă semăn tuturor.

Sînt bucuros de oaspeţi şi prieteni;
deschisă-i poarta, inima şi ea;
binevenit vei fi sub mîndre cetini,
în munţii mei, la caldă marea mea.

Îmi dai un sfat? Te-ascult cu luare-aminte.
O mînă de-ajutor îmi dai? Mulţam!
Dar nu cumva să-ţi bîiguie prin minte
că asta-i ţara cailor de ham!

Poftiţi, deci, staţi la masă, staţi la soare! –
un loc prielnic va păstrez, amici;
v-aştept cu mintea plină, gîndu-n floare
(că nu-i de lipsă fosforul pe-aici !…)

Întind spre toată zarea poduri bune:
primesc şi dau întregului Pămînt;
nu-i gînd viclean în mine să răsune,
dar nici stapîn nu caut: eu îmi sînt!

Învăţ, cîntînd sau nu, şi limbi străine,
mi-or folosi – în mintea mea socot –
dar mă gîndesc de-asemeni că e bine
să mă pricep întîi şi-ntîi să-not!…

Şi, iată, simt aşa cum scrie-n carte –
priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor
că nu-s asemeni nimănui, în parte,
deşi, -ntr-un fel, vă semăn tuturor.

Că slav eram, de n-aş fi fost latin,
latin aş fi, de nu mi-ar zice dac –
dar a ieşit aşa: să fiu român –
şi vreau cu toată lumea să mă-mpac!