HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU (8 DECEMBRIE 1876 – 5 MARTIE 1955)

HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
(8 DECEMBRIE 1876 – 5 MARTIE 1955)

„Se poate spune, cu drept cuvânt, că a dus arta naraţiunii şi analizei nu numai până la un punct foarte înaintat al progresului ei, dar şi până la forme şi procedee de care au trebuit să ţină seama toţi câţi au scris după ea”(Tudor Vianu)

Hortensia Papadat-Bengescu a rămas în literatura română cea mai apreciată prozatoare, creatoare de schiţe, nuvele şi romane, despre care Garabet Ibrăileanu scria: „Nu există un alt scriitor care să epuizeze cu atâta necontenită noutate materia unui subiect… Opera doamnei Hortensia Papadat-Bengescu este un repertoriu infinit de senzaţii fine, variate, nuanţate, greu de prins fără o mare putere şi deprindere de introspecţie şi greu de redat fără o sigură invenţie verbală”.
Hortensia Bengescu s-a născut la 8 decembrie 1876 în târgul Iveşti (reşedinţă de plasă cu garnizoană), în familia ofiţerului Dimitrie Bengescu şi a Zoei Bengescu (născută Ştefănescu), fiind unicul copil al familiei. A avut o copilărie fericită, lipsită de griji, ocrotită de părinţi şi de mama Tica şi Ion de la Blebea (ordonanţa tatălui), ani pe care îi va evoca în scrieri cu caracter autobiografic (tatăl era fratele dramaturgului G. Bengescu Dabija).
Între 1887-1894 este elevă internă la Institutul de Domnişoare „Bolintineanu” de pe Şoseaua Jianu, condus de Maria Anghelescu (născută Bolintineanu), perioadă denumită astfel: „Cei şapte ani de paradis ai institutului de studii liceale”, în care s-a remarcat la limba română, franceză şi germană. Hortensia Bengescu şi-a dorit să-şi continue studiile la Paris. Supărată că familia nu i-a îndeplinit acest vis, s-a măritat, la 20 de ani (1896), cu magistratul Nicolae Papadat. În 1898 se naşte cel dintâi copil al Hortensiei Papadat-Bengescu, urmat de alţi trei. Atunci locuia în Turnu-Măgurele, unde profesa soţul, pe care îl urmează la Buzău (1905), unde se naşte cel de-al patrulea copil al familiei. A rămas în acest oraş şase ani (până în 1911), apoi se mută succesiv în Focşani, Constanţa, Galaţi.
În 1912 îi apare în ziarul conservator „La politique” primul său articol, pe care îl semnează cu pseudonimul Lys (crin, în franceză), „Asupra morţii lui Pierre Liciu” (necrolog în franceză), urmat de altele pe teme diverse: modă, concerte, impresii din natură, reflecţii asupra cărţilor. Semnează cu numele adevărat foiletonul despre „Teatrul lui Bataille” .
În 1913 debutează la „Viaţa românească” cu lucrarea intitulată „Viziune”, pe care n-o include în volumul de debut din 1919, în care a cuprins lucrările publicate în „Viaţa românească” între anii 1913-1916: „Dorinţa”, „Vis de femeie”, ciclul „Marea” (Din scrisorile unei necunoscute), „Sephora”, „Femei între ele”.
În 1915 scrie prima piesă de teatru, „A căzut o stea”, care este prezentată Comitetului de lectură al Teatrului Naţional care a aprobat-o, dar n-a fost niciodată jucată.
În 1916 revista „Viaţa românească” publică scrisorile Biancăi Porporata „Lui Don Juan în eternitate”, manuscrisul fiind dăruit de autoare lui G. Topârceanu, prieten şi admirator al Hortensiei Papadat-Bengescu. În acelaşi an, revista a publicat un fragment din „Femeia în faţa oglinzii”. În redacţia revistei are mulţi prieteni şi admiratori: G. Ibrăileanu, D. D. Pătrăşcanu, C. Stere, G. Topârceanu; cu unii dintre ei corespondează, se sfătuieşte în găsirea unei formule literare mai obiective (ceea ce va realiza în „Balaurul”). La izbucnirea războiului se oferă voluntar ca soră de caritate în spitalul din gara Focşani ca să aline suferinţele răniţilor. Ororile primei conflagraţii mondiale le-a zugrăvit în 1923 în „Balaurul” (metafora războiului).
După război se apropie de gruparea de la „Sburătorul”, unde evoluează către o proză obiectivă la sfaturile criticului şi istoricului literar Eugen Lovinescu, susţinătorul şi promotorul „Modernismului”, curent ce-şi propune obiectivarea prozei, crearea romanului citadin şi al intelectualului, al analizei psihologice, înnoirea manierelor [(având în vedere că în Europa se impuseseră maniera proustiană (creată de Proust), maniera Balzaciană (Balzac) şi stendhaiană (Stendhal)] astfel încât să ne sincronizăm cu marea literatură şi spiritul veacului.
În 1919 apare primul volum al autoarei, „Ape adânci”, în urma colaborării cu „Sburătorul”. Referindu-se la cele două reviste, „Viaţa românească” (G. Ibrăileanu) şi „Sburătorul” (E. Lovinescu), care au influenţat-o profund în formarea ca prozatoare, într-un interviu acordat lui F. Aderca, în 1919, declara: „Trebuie să mărturisesc că, tot timpul cât am colaborat la «Viaţa românească» eram stăpânită de un simţământ ciudat: mă credeam perfectă; la «Sburătorul» sunt stăpânită de un sentiment umil: mi se pare că sunt încă perfectibilă”.
Cert este că acesta i-a fost drumul – unul ascensional, căci a scris poeme, teatru, nuvele, romane, publicistică, în faţa cărora multă vreme chiar critica literară a fost reticentă.

În 1920 apare „Sfinxul”, în 1925 „Romanţă provincială” şi în 1927 „Desenuri tragice”, nuvele, schiţe şi scurte romane. Teatrul creat a apărut în volumele „Povârnişul” (1915), „Bătrânul” (1920). Ciclul de romane: „Fecioarele despletite” (1922), „Concert din muzică de Bach” (1927), „Drumul ascuns” (1932), „Rădăcini” (1938) şi „Străina”, Ciclul Hallipa, al doilea cronologic după Romanul Comăneştenilor de D. Zamfirescu, i-a adus faima ceva mai târziu. Cel de-al cincilea „Străina” s-a pierdut în manuscris dar a publicat fragmente în revistele „Lumea”, „Revista fundaţiilor”, „Revista română”, „Kalende”. Autoarea corectase şpalturile acestui roman, care s-a rătăcit în condiţii suspecte. Au mai apărut fragmente, tot în „Viaţa românească”, în 1961 şi 1966 (a mai publicat romanul „Logodnicul” în 1935).
Anul 1936 este cel al consacrării depline; i se decernează „Marele premiu al Societăţii Scriitorilor Români” de către un juriu alcătuit din: L. Rebreanu, T. Arghezi, Şerban Cioculescu, Perpessicius. Din 1933 se stabileşte la Bucureşti, după multele peregrinări prin oraşele ţării unde funcţionase soţul său, ieşit acum la pensie.
Anii 1941-1942 sunt ani foarte grei din cauza războiului şi, mai ales, din cauza sănătăţii sale din ce în ce mai şubrede. Cu toate acestea publică în revistele amintite piesele de teatru „Medievala” , „Sora mea”. În acest interval temporal, Tudor Vianu înscrie numele Hortensiei Papadat-Bengescu în rândul ctitorilor romanului românesc modern.
În 1946, la împlinirea vârstei de 70 de ani, primeşte „Premiul naţional pentru proză”, o altă recunoaştere a meritelor sale literare. Trebuie menţionat faptul că Hortensia Papadat-Bengescu a scris şi versuri, în limba franceză şi în limba română. Stăpânea perfect limba lui Hugo, ceea ce explică destul de multele stângăcii de limbă din primele ei lucrări literare.
Între 1948-1955 este ţintuită la pat; sunt ani grei de boală în urma căreia se stinge în ziua de 5 martie 1955, lăsând în urmă-i multe proiecte pe care nu apucase să le finalizeze. Descoperită şi elogiată de „Viaţa românească” pentru lirismul luxuriant şi analitic în direcţia dezvăluirii misterului feminin, dominând apoi producţia literară a „Sburătorului”, care şi a revendicat-o mai cu seamă în etapa ei de obiectivare şi fixare în specia epică a romanului modern, alături de L. Rebreanu şi Camil Petrescu, opera Hortensiei Papadat-Bengescu, după lungi etape de aprecieri entuziaste sau contestări şi rezerve, s-a impus în evoluţia prozei româneşti, mai ales cu cele patru romane ce alcătuiesc ciclul Hallipilor, a cărui substanţă artistică echivalează cu un act de ctitorie.
Hortensia Papadat-Bengescu aducea, în literatura deceniului al treilea al secolului al XX-lea îmbibată de tradiţionalism, o viziune nouă despre lume, o viziune personală şi concordantă cu fenomenul social contemporan, încât a uimit prin noutate şi curaj. Criticul Şerban Cioculescu afirma în studiul dedicat romanelor autoarei pe care o integrează unei „elite scriitoriceşti fără ecou imediat, care plămădeşte sensibilitatea cea nouă a generaţiei viitoare” (Şerban Cioculescu – „Romanul Hortensiei Papadat-Bengescu” 1933).
Începuturile literare se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacţii ale sufletului feminin, suplinind un deficit colosal de existenţă (Femei, între ele”), urmărind atent „perpetua mişcare a gândului în mers”. Scrieri precum „Ape adânci”, „Femeia în faţa oglinzii” sunt realizate predominant într-o perspectivă subiectivă care se apropie de o minuţioasă notare a senzaţiilor, „extazul lent al miracolului de a exista”. Referindu-se la volumul „Ape adânci”, Garabet Ibrăileanu sublinia, cel dintâi, o calitate rară a scrisului Hortensiei Papadat- Bengescu, pe care o va aprofunda în romanele sale: „Ca toţi artiştii adevăraţi ea nu cruţă pe nimenea şi nu se cruţă nici pe sine”, remarcă pe care E. Lovinescu o va reformula: „puterea de analiză proustiană a acestei scriitoare, crudă cu sine şi cu alţii”, „o atitudine bărbătească, fără duioşie şi sentimentalism, pornită din setea cunoştinţei pure”. Investigaţia psihologică şi fiziologică se adânceşte în romanele ce alcătuiesc ciclul ce i-a adus celebritatea şi se întregeşte cu o incisivă prezentare a mediului social, cu precădere citadin.
Marele oraş este spaţiul în care evoluează cu naturaleţe personajele create de autoare. Mini (unul dintre personajele reflector din „Fecioarele despletite”) numeşte oraşul „cetatea vie”, care nu mai reprezintă, ca pentru literatura de inspiraţie sămănătoristă a începutului de secol, un loc al pierzaniei, al tuturor viciilor, ci un cadru normal de viaţă (Personajul reflector este un alter ego al autorului, este personajul care exprimă gândurile, ideile, stările, reacţiile scriitorului, în legătură cu toate întâmplările şi evenimentele pe care le cunoaşte direct, căci intră în toate casele, cunoaşte toate familiile pe care le vizitează şi colportează veştile în toate saloanele). Un al doilea personajreflector este Nory. Hortensia Papadat-Bengescu este cea dintâi prozatoare care creează acest tip de personaj (o încercare timidă, un început firav a făcut I. Slavici în „Moara cu noroc” – soacra lui Ghiţă cizmarul care şi-a exprimat părerea că fericirea nu constă în bani, ci în „liniştea colibei tale”, ceea ce s-a adeverit în final).
Boala şi ereditatea ocupă, programatic, un loc important în opera scriitoarei: Prinţul Maxenţiu este fructul unei legături dintre un prinţ dedat plăcerilor şi o cântăreaţă uşuratică; este un anemic, debil, apoi ftizic, are doar energia de a păstra aparenţele.
Sia s-a născut cu o gravă malformaţie, un dublu vagin, de care profită gemenii Hallipa, la rându-le nişte retardaţi. Chiar acel schelet viu, doctorul Rim, a cărui nevastă, buna Lina, i-o aduce drept infirmieră, se apropie de nefericita Sia – fata Linei şi a lui Lică Trubadurul (Buna Lina îşi adusese fata în casă spre a o îngriji, fără ca soţul ei să ştie că-i este tată vitreg).

Faţă de societatea bucureşteană a timpului său, faţă de mediul corupt burghez care tolerează şi chiar acoperă prostia şi obtuzitatea, H. P. Bengescu nutreşte şi exprimă direct, cu maliţie, ironie, sarcasm, cu duritatea şi exactitatea neiertătoare a diamantului, dezgustul şi condamnarea pentru tot ceea ce înseamnă lipsă de demnitate şi cinste.
Aşa se explică tipologia realizată în celebrul ciclu, în care apar personaje memorabile din varii categorii şi medii morale. Doru Hallipa este seniorul de la Prundeni, Elena Drăgănescu este tipul snoabei; Lenora este nevropată; prinţul Maxenţiu – bolnavul veşnic pe marginea mormântului; Sia – malformată, gemenii Hallipa sunt retardaţi; Mini şi Nory au plăcerea de a colporta din casă în casă veştile, întreţinând „bârfa subţire, de salon”, buna Lina îşi încornorează bărbatul, Mika-Lé este „păpuşa”, Eliza este „superficială”, Ada Razu – „făinăreasa” (fiica unui comersant de făină), se străduieşte să intre în societatea „lumii alese” şi se mărită cu prinţul Maxenţiu pentru titlu, dar îl înşeală cu neşcolitul, grosolanul, licheaua Lică Trubadurul, care trăieşte din expediente amoroase, fiind întreţinutul femeilor. Aceste nume sunt doar o parte din bogata galerie de tipuri umane create de Hortensia Papadat Bengescu, despre a cărei creaţie şi-au exprimat părerile: E. Lovinescu, G. Ibrăileanu, G. Călinescu, A. Holban, B. Munteano, T. Vianu, V. Ciobanu, Ov. S. Crohmălniceanu, M. Zaciu, Maria-Luiza Cristescu, I. Negoiţescu, Viola Vancea, Constantin Ciopraga, Fl. Mihăilescu, L. Petrescu, Eugenia Tudor ş. a. Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt, prin acuitatea observaţiei şi prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice româneşti, ce evocă romanele lui M. Proust şi Stendhal.

FLOAREA NECŞOIU