IANCU DE HUNEDOARA

IANCU DE HUNEDOARA

În primăvara anului 1441, la 7 martie, Iancu de Hunedoara a devenit voievod al Transilvaniei, demnitate deţinută până în 1446.
Voi încerca să evoc pregnanta personalitate a eroului român care prin marile dregătorii exercitate – guvernator al Ungariei (iunie 1446–ianuarie 1453), căpitan general al Ungariei (ianuarie 1453–august 1456) şi încă o dată voievod (mai–octombrie 1448) – a reuşit să ofere o oarecare linişte şi stabilitate a centrului răsăritean al Europei, care cuprindea Ţările Române, Transilvania, Ungaria, Serbia, Slovacia, Polonia.
Originea familiei lui Iancu este românească, fapt neîndoielnic. Sunt două versiuni asupra originii familiei: cea valahă şi cea transilvăneană.
Prima susţine că familia sa, aparţinând micii boierimi muntene, ar fi trecut munţii, însoţind pe Mircea cel Bătrân când acesta s-a retras în Ardeal după bătălia de la Rovine, în virtutea tratatului de alianţă încheiat cu Sigismund de Luxemburg. A doua precizează că antecesorii săi făceau parte dintre cnezii obştilor româneşti din Hunedoara, cum erau şi cele din Banat, Făgăraş, Maramureş.
În octombrie 1409, Voicu, fraţii săi şi fiul Iancu primesc ca donaţie pentru serviciile militare credincioase domeniul şi castelul Hunedoara. Cu acest prilej familia, care avea să se numească a Huniazilor, a primit şi blazonul care reprezenta un corb cu aripi desfăcute având în cioc un inel, emblema care sugerează o similitudine cu stema Ţării Româneşti, acvila (vulturul) cu crucea în cioc, deci originea românească a familiei. Mai târziu, când Matia, fiul lui Iancu, a ajuns rege al Ungariei, au apărut legende care de care mai fanteziste asupra vechimii familiei de obârşie nobilă, coborând până la familia romană Valeria Corvina. Povestea cea mai cunoscută afirmă că Iancu ar fi săgetat un corb (lat. corvinus) care ar fi furat un inel ce ar fi aparţinut mamei sale sau lui. O versiune susţine că la o vânătoare, un corb atras de strălucirea inelului cu care se juca orfanul de tată Iancu a răpit podoaba şi a zburat pe creanga unui arbore. La ţipetele băiatului, un unchi al său a săgetat corbul, recuperând inelul. Ulterior, regele i-a dat ca blazon corbul cu inel.
O altă plăsmuire precizează că mama sa ar fi fost grecoaică (bizantină) de sânge imperial. Indiferent care ar fi fost originea lui Iancu, el rămâne fiul faptelor sale strălucite.

Iancu s-a născut în 1407, Voicu fiindu-i tată iar mamă – Elisabeta Morsinai, probabil de origine românească, din mica nobilime hunedoreană. A rămas de tânăr orfan de tată, care fusese în serviciul militar al regelui Ungariei. Fiul a urmat pilda tatălui şi a plecat de timpuriu să-şi desăvârşească educaţia militară a micilor nobili, la câteva familii din înalta nobilime, avansând în ierarhia ostăşească de la soldat la mic comandant.
S-a căsătorit cu Elisabeta Szilagyi şi a avut doi fii: în 1431 pe Ladislau (executat în 1457 pentru uciderea marelui magnat Ulrich de Cilli, fapt ce avea să înlesnească ascensiunea la tron a fratelui său) şi la 24 februarie 1443 pe Matia, care avea să devină unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei (1458-1490). Nici Iancu, nici fratele său nu au participat la războiul contra ţăranilor de la Bobâlna în 1437-1438.
Ca recompensă pentru prestaţiile sale militare, Iancu a fost învestit de rege ca ban de Severin, cu sarcina de a apăra graniţa regatului pe Dunăre întărită cu cetăţile Severin, Mehadia, Orşova. În octombrie 1439 moare regele Albert. Dieta de la Buda hotărăşte ca regina văduvă Elisabeta să se căsătorească cu regele Poloniei, Vladislav III Jagello şi acesta să preia şi tronul Ungariei. Dar regina naşte şi se formează două partide: al reginei şi al fiului său, Ladislau V Postumul, care se încoronează la Alba Regală şi este pus sub tutela ducelui Albert de Austria şi partidul lui Vladislav (susţinut şi de Iancu), care se încoronează câteva luni mai târziu tot la Alba Regală.
Drept mulţumire, regele îi acordă, peste o lună, lui Iancu patru moşii în Hunedoara şi una în Timiş.
Începe războiul civil. Iancu este comandantul armatelor lui Vladislav.
În confruntarea militară Iancu îi învinge pe marii feudali. Răsplata regală a fost acordarea demnităţii de voievod al Transilvaniei şi comite al Timişoarei, fiind totodată şi ban de Severin (dregătoria mai veche). Concomitent cu situaţia neclară din ţară se iveşte şi ameninţarea otomană. Beiul de Vidin, Mezid, a pătruns în voievodat prădând cu sălbăticie. Iancu, cu forţe insuficiente, este constrâns să se adăpostească între zidurile cetăţii Alba Iulia. Cu oastea întărită cu cete de cnezi români şi trupe de saşi, Iancu a zdrobit pe turci în martie 1442, beiul şi fiul său fiind ucişi. Turcii încearcă să se revanşeze. Însă uriaşa oaste condusă de beglerbegul Rumeliei este distrusă în septembrie 1442 pe râul Ialomiţa, în Ţara Românească. O pradă imensă, constând în arme, corturi, cai, animale de povară, veşminte, a fost capturată de oştenii lui Iancu.
În ţară, cei doi rivali, Vladislav şi Elisabeta, au o întrevedere fără consecinţe.
Regina moare subit peste o lună.

Prin bula papală, creştinii sunt chemaţi la expediţie împotriva otomanilor. Este alcătuită o coaliţie din unguri, cehi, poloni, transilvăneni conduşi de Iancu, forţe papale, sârbe, valahe care trec Dunărea în septembrie 1443 şi invazia va fi numită „campania cea lungă”, deoarece a durat până în ianuarie 1444. Raidul a avut succes, otomanii au primit serioase lovituri, însă acţiunea nu a fost decisivă. Se încheie un tratat de pace pentru 10 ani la Edirne (Adrianopol), confirmat la Seghedin. Dar Vladislav, arogant, rupe tratatul peste câteva zile şi reia ostilităţile, cu toate că Iancu nu a fost de acord. Gheorghe Brancovici al sârbilor nu mai participă la luptă (fiica sa, Mara, era în haremul sultanului Murad II, iar despotul avea tratat separat cu turcii). În septembrie, Iancu a trecut Dunărea pe la Orşova, însă la 10 noiembrie 1444 s-a petrecut catastrofa de la Varna. Otomanii, de trei-patru ori mai numeroşi, au decimat oastea creştină, iar regele Vladislav şi-a găsit sfârşitul. Iancu se retrage prin Valahia şi ajunge în Transilvania cu câţiva oameni.
Ungaria nu mai are rege. Dieta convocată la Pesta în iunie 1446 se mută la Rakos (lângă Buda), unde sunt recunoscute drepturile minorului de 6 ani Ladislau, căruia îi trebuie o tutelă. Magnaţii vor să aleagă unul dintre ei. Mica nobilime numeroasă scandează numele lui Iancu. Baronii nu se împotrivesc şi Iancu este ales în unanimitate guvernator general al Ungariei (Regni Hungariae gubernator generalis). Unele izvoare afirmă că Iancu a guvernat „cu mână de fier”.
În primăvara anului 1448, dieta de la Buda hotărăşte campania împotriva turcilor şi fixează bugetul acţiunii. În septembrie, Iancu a trecut Dunărea în Serbia şi a ajuns pe Câmpia Mierlei (Kossovopolje) cea roditoare din multul sânge omenesc vărsat aici (la 15 iunie 1389 armata sârbă condusă de cneazul Lazăr, aliat cu valahi, albanezi, macedoneni, bosniaci, unguri, a fost zdrobită de otomanii lui Murad I, iar după uciderea acestuia de oştenii conduşi de Baiazid I). Nici acum creştinii nu au avut succes. La mică distanţă de piramida de piatră a mormântului lui Murad I, ucis de sârbul Miloş Obilici cu şase decenii înainte, la finele lunii octombrie 1448, oastea otomană, de două ori mai numeroasă, a înfrânt trupele lui Iancu, aliate cu cete de valahi, moldoveni, polonezi. Iancu s-a retras, însă a fost luat prizonier de despotul Brancovici ca răzbunare pentru moşiile sale din Ungaria confiscate după bătălia de la Varna, când Brancovici a stat pasiv la confruntarea creştinilor cu mahomedanii, atitudine ce pare a fi trădare. La insistenţele marilor nobili Iancu a fost eliberat.
Iancu se sprijinea totuşi pe cnezii şi micii nobili români, motiv pentru care nu era bine văzut de magnaţi (marea nobilime), grofi (germ. Graf – conte, mari latifundiari), şpani, nemeşi (mica nobilime). Din acest motiv, uneori (poate deseori) a fost obstrucţionat în planurile sale şi unele eşecuri au fost cauzate de animozităţi partinice (şi poate interetnice).
Pe lângă calităţile sale de reputat războinic, a fost şi bun gospodar. Ca voievod făcea dese inspecţii în spaţiul administrat şi încerca să îndrepte ce considera că este dăunător. A sprijinit ţărănimea liberă, a menajat iobăgimea, a dezvoltat noi ramuri agricole, a organizat exploatările miniere, a înfiinţat monetării la Braşov şi Sighişoara, a acordat dreptul de târg oraşelor libere regale. Cu aprobarea dietei, în 1447 s-a introdus moneda nouă şi unică. A construit şi mărit castelul de la Hunedoara. Fântâna săpată are o inscripţie în limba turcă cu caractere arabe. Legenda afirmă că prizonierilor otomani li s-a promis libertatea dacă vor săpa fântâna. Peste 30 de ani au muncit până au dat de apă, însă libertatea nu le-a fost acordată.
Turcii au spus: „Aveţi apă, suflet nu”. Spre sfârşitul vieţii, Iancu stăpânea 28 de cetăţi şi castele, 87 de târguri şi oraşe, circa 1000 de sate ale căror pământuri însumau aproximativ 5 milioane de iugăre.
Ultimii ani ai eroului român au constituit şi succese, şi eşecuri. În decembrie 1452 a mers la Viena, unde era regele, şi a demisionat din funcţia de guvernator. În ianuarie 1453 dieta de la Poszony (Pojoni, Pressburg, Bratislava) confirma restaurarea puterii regale din Ungaria. Fiul său Ladislau a fost învestit cu demnitatea de ban al Dalmaţiei şi Croaţiei. Iancu a rămas căpitan general al oastei Ungariei şi comite de Bistriţa.
Finis coronat opus. Strălucita victorie de la Belgrad, din iulie 1456, împotriva otomanilor a fost ultima strălucită faptă de arme a lui Iancu. La 11 august 1456, la Zemun, în apropierea Belgradului, Iancu de Hunedoara era răpus de ciuma izbucnită din cauza zecilor de mii de cadavre otomane şi creştine neînhumate.
N-au putut să-l învie nici laudele papei Calixt al III-lea „până deasupra stelelor”, nici aprecierea elogioasă:
„atletul puternic al lui Hristos” (fortissimus athleta Christi).
A fost depus în catedrala romanocatolică din Alba Iulia.
Pe piatra de mormânt era scris:
S-A STINS LUMINA LUMII.

VIOREL GH. SPETEANU