ÎNCEPUTURILE SPIONAJULUI MODERN ÎN ROMÂNIA

ÎNCEPUTURILE SPIONAJULUI MODERN ÎN ROMÂNIA

 

 

După venirea la putere a lui Ion Antonescu (în septembrie 1940), Serviciul Special de Informaţii a fost scos de sub autoritatea Palatului Regal şi plasat în subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. La 12 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu l-a numit la conducerea serviciului respectiv pe Eugen Cristescu, până atunci director în Ministerul de Interne. În perioada iunie 1941-august 1944, Serviciul Special de Informaţii activa conform cerinţelor politicomilitare specifice, inclusiv în sprijinul trupelor române pe frontul de est. După întoarcerea armelor şi trecerea României de partea Naţiunilor Unite în ziua de 23 august 1944, Eugen Cristescu s-a refugiat în provincie, iar Serviciul Special de Informaţii, redenumit Serviciul de Informaţii, a fost trecut în subordinea Ministerului de Război.
Până la 6 martie 1945, la conducerea Serviciului de Informaţii s-au perindat Victor Siminel (23 august-20 septembrie 1944), Ioan Lissievici (25 septembrie-25 decembrie 1944) şi Gheorghe Săvoiu (25 decembrie 1944- 6 martie 1945), după care, ca urmare a schimbărilor politice, a intrat într-un accentuat declin.
Lovitura de graţie a fost dată Serviciilor Secrete de Informaţii prin Decretul 221/30 august 1948, când a luat fiinţă Direcţia Generală a Securităţii Poporului, care a preluat întreaga activitate informativă, devenind principala poliţie politică a statului comunist român de orientare bolşevică. În perioada de început a spionajului modern din România au existat realizări şi eşecuri ce au dat măsura activităţii serviciilor secrete, care, mereu, s-au pliat pe realităţile vremurilor, adaptându-şi permanent modalităţile de lucru.
După înfiinţarea Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale, la 28 martie 1908, au fost instituite metodele de lucru care includeau: utilizarea informatorilor şi agenţilor acoperiţii, recrutarea sub steag străin, cunoaşterea stării de spirit a populaţiei, prevenirea actelor de sabotaj, penetrarea mediilor, exploatarea oportunităţilor create de comis-voiajori, negustori, artişti, circari etc, obligarea acestora de a furniza informaţii, coruperea şi compromiterea demnitarilor şi diplomaţilor ş. a. Romulus P. Voinescu (1867-1936) a fost una din cele mai complexe personalităţi ale vremii sale. Apreciat literat, autor de piese de teatru şi alte lucrări, se învârtea în cercurile mondene, având numeroase relaţii în mediul cultural şi politic.
Licenţiat în drept, cu doctoratul luat la Paris, Romulus P. Voinescu a intrat în Siguranţă în 1903, devenind în scurt timp Şeful Serviciului de Siguranţă al Capitalei. Între 1908-1916 a fost inspector general al poliţiilor, iar între 1921-1929 a fost director general al Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale.
Romulus P. Voinescu a fost un adversar neîmpăcat al comuniştilor şi a coordonat dosarul de urmărire de către Siguranţă a scriitorului Panait Istrati. Mihail Moruzov, zis „Lipoveanul” (1887-1940), a fost numit în funcţia de şef al serviciului secret la 1 mai 1925. Anterior, în 1917, înfiinţase Biroul de Siguranţă al Deltei Dunării, structură informativă care să servească interesele oştirii. Serviciul de informaţii a fost condus cu mână de fier, dar după 1930 Moruzov a început să se implice în jocuri politice de partea regelui Carol al II-lea, căruia i-a dat documente compromiţătoare la adresa lui Ion Antonescu, respectiv că este bigam, sau că mama sa patronase o casă de toleranţă.
În septembrie 1940, Mihail Moruzov a fost demis de generalul Antonescu pentru ca, nu după mult timp, să fie arestat şi încarcerat la Jilava, unde a fost asasinat de legionari în noaptea de 26/27 noiembrie 1940. Deşi nu avea studii superioare, era foarte abil, stăpânea tehnicile de manipulare şi de compromitere, având şi o reţea proprie de informatori, printre care nume celebre ca Horia Sima, prinţesa Caradgea, Victor Iamandi, amiralul Coandă, Mircea Eliade etc.
Eugen Cristescu (1895-1950) a fost numit de către Ion Antonescu, la 15 noiembrie 1940, şef al Serviciului Secret de Informaţii. Absolvent al Seminarului Teologic şi licenţiat în drept, Eugen Cristescu a reuşit în dificila perioadă cât l-a condus (până la 23 august 1944) să-i ridice nivelul de performanţă, neimplicându-l politic, orientându-şi activitatea pe supravegherea acţiunilor ostile ale Rusiei Sovietice, mişcării legionare şi împotriva comuniştilor, acordând o atenţie specială organizaţiilor de spionaj străine de pe teritoriul României.
Eugen Cristescu şi-a creat şi o reţea de agenţi din rândul intelectualilor, printre care numărându-se şi Zaharia Stancu, Mihai Beniuc sau Maria Tănase. Pe data de 23 august 1944 s-a refugiat în comuna Bughea, jud. Muscel, de unde, în ziua de 24 septembrie 1944, a fost arestat de noua putere probolşevică. Judecat în 1946 şi condamnat iniţial la moarte (i s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă), a murit în închisoarea Văcăreşti la 12 iunie 1950.
Un amănunt picant în acest sens ar fi implicarea celebrei artiste Maria Tănase în activităţi secrete de culegere şi transmitere a informaţiilor de interes strategic în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.
Maria Tănase (1913-1963), dincolo de talentul ei inegalabil, era o femeie cu totul deosebită, de un farmec irezistibil, inteligentă, comunicativă, prietenoasă, convingătoare, calităţi care au adus-o în preajma lui Eugen Cristescu şi a serviciului condus de acesta. Între 1940-1944 a efectuat numeroase turnee şi vizite în străinătate (Franţa, Italia, Iugoslavia, Ungaria etc), iar începând din martieaprilie 1940 a mers regulat în Turcia, alături de alţi artişti renumiţi precum George Enescu, George Vraca, Grigoraş Dinicu sau Constantin Tănase, pentru promovarea culturii româneşti. Aici a cântat la restaurantul „Taxim” din Istanbul, patronat de românul Gică Iordănescu, agent al Serviciului de Informaţii condus de Eugen Cristescu.
Din documentele istorice ieşite la iveală după Revoluţia din 1989, reieşea că, în perioada menţionată, Maria Tănase a avut relaţii apropiate (inclusiv „informative”) cu mai multe persoane implicate în spionaj, printre care jurnalistul Maurice Negre (spion francez, ataşat de presă al Agenţiei HAVAS), Alfred de Chastelaine (rezident al spionajului englez), generalul Greer (fost şef al Misiunii Britanice la Bucureşti), Ben Smith (supranumit „Regele Aluminiului”) şi alţii.
Reputatul dizident anticomunist Dinu Zamfirescu (personalitate a exilului românesc), într-o emisiune de televiziune, a dezvăluit că în tinereţe, student fiind, a făcut parte din reţeaua Mariei Tănase, descriind-o în aceiaşi termeni elogioşi, cum este cunoscută de toată lumea.
Deşi a fost curtată şi de alte servicii de spionaj şi oficialităţi germane, britanice, din Turcia etc, făcându-i-se oferte extrem de generoase şi de tentante, ea le-a refuzat invariabil, dând un răspuns memorabil: „prefer să cânt în ţara mea”. Şansa ei a fost că, după 23 august 1944, prin muzica şi personalitatea ei, şi-a atras aprecierea şi protecţia liderului Gheorghiu Dej, căci altfel… închisorile staliniste şi Canalul o aşteptau.
Istoricii spionajului modern se preocupă îndeosebi de cazurile răsunătoare petrecute în timp, controversate şi misterioase, cu personaje celebre, şi care, prin mobilurile şi consecinţele lor, produc adevărate cutremure politice, economice, sociale, diplomatice, militare etc.
Serviciile secrete sunt vitale pentru orice stat, indiferent de forma de guvernământ, dar pentru niciun motiv nu trebuie să fie puse în slujba intereselor politice şi cu atât mai puţin să acţioneze în contra drepturilor omului. Scăpate de sub control democratic, pot deveni surse de represiune, teroare, şantaj, corupţie, poliţie politică, generând dictatură şi totalitarism.
Secolul XX, denumit şi „epoca de aur a spionajului”, avea să demonstreze fără dubiu că superioritatea militară pe câmpul de luptă nu este suficientă dacă nu este dublată şi de o componentă de intelligence, pe fondul invizibil, unde sunt angrenate serviciile secrete care, întotdeauna, trebuie să fie cu un pas înaintea diplomaţiei.
România nu a dus niciodată lipsă de specialişti în ale spionajului, problema fiind că, după începuturile remarcabile de la sfârşitul secolului XIX şi din perioada interbelică, după 23 august 1944 au urmat 45 de ani crânceni în care spionajul românesc s-a identificat cu poliţia politică în beneficiul unui regim politic criminal, imoral şi nelegitim.

HORAŢIU MĂNDĂŞESCU