Independența Română – Independența prin cultură Revista INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ incearcă să renască plăcerea şi iubirea pentru cultura neamului românesc.
Ar fi un act de adâncă ingratitudine către strămoşii noştri, dacă ne-am închipui că cu noi să începe lumea în genere şi România în deosebi, că numai noi am fost capabili a avea instinctul neatârnării, când la dreptul vorbind, n-am făcut de cât a mănţinea cu mai mult ori mai puţin succes ceea-ce ei au câştigat, fie prin sângeroase lupte, fie prin desvoltarea unei isteţii extraordinare, puse amândouă adesea-ori în serviciul acestei unice preocupaţiuni, a păstrării neamului şi ţării.
E drept că presentul cu graiul lui viu, cu ambiţiile şi pretenţiile lui e un advocat foarte elocuent pentru meritele sale, fie reale fie închipuite, faţă cu meritele unui trecut, a cărui gură o astupă pământul. Şi cu toate acestea fost-ar-fi cu putinţă de a vorbi chiar de neatârnarea Statului român, fără a sufla praful aşezat pe tractatele noastre vechi şi de pe cronicele noastre? O ilustrare curioasă a manierei de a-şi atribui un merit, care e în mare parte al trecutului, e că în acelaş timp în care se încheia un trac tat de comerţ cu Austria, ca manifestare a neatârnărei noastre, d.Mitilineu, înalt funcţionar al ministerului de externe, publica un volum de tractate de alianţă şi de comerţ, încheiate de dinastii române d’inaintea epopeei fanarioţilor. Şi ce străluciţi într-adevăr, ce neasemănat de mari sunt representanţii din trecut ai neatârnarei State lor române, faţă cu epoca noastră? Oare Mircea I, în cei 38 ani, Ştefan cel Mare în cei 46 de ani ai domniilor lor, au avut o altă preocupare decât neatârnarea ţării?
Mircea I – acest prototip luminos şi al artei războinice şi al celei diplomatice la Români – n-a gândit toată viaţa lui decât la manţinerea neatârnărei. La 1394 bate pe Baiazid Ilderim în memorabila luptă de la Rovine, păstrată în memoria întregei peninsule balcanice; la 1395 încheie tractat de alianţă cu Ungaria, la 1396 ia parte la bătălia dela Nicopole, la 1398 bate el
singur pe Baiazid lângă Dunăre, la 1406 îşi întinde mâna în Asia şi scoate pe Musa ca pretendent în contra lui Soliman I, îl susţine cu bani şi arme şi îl face împărat; la 1412 scoate un alt pretendent, pe Mustafa în contra lui Mahomed I, ba chiar în anul morţii sale 1418 a ajutat, cu bani şi arme pe un sectator moametan anume Mahmud Bedreddin, sperând succese politice, din sciziuni reli gioase între turci.
O politică analogă a contrapunerii iscusite a puterilor creştine, a luptei directe cu Turcii a susţinut Ştefan cel Mare.
Din atitudinea acestor doi Domni se explică, cum de ţările noastre au putut să se închine puterei turceşti păstrându-şi cu toate acestea întreaga lor suveranitate înlăuntru şi-n afară, cum s-au putut să se introducă în tractate de supunere proibiţiunea pentru moametani de-a se aşeza în ţară, cum s-a resfrânt până chiar asupra umbrelor de fanarioţi o rază din vechea neatârnare, căci şi aceştia îndrăzneau a se numi Domni din mila lui Dumnezeu, deşi erau numiţi şi scoşi prin firman, de şi se ştie că titlul „Dei gratia” nu se cuvine de cât numai suveranilor. E o ciudată ironie a istoriei de a vedea pe un Gheorghe Hangiarlâu de pildă, un cirac al unui Capudan başa din Ţarigrad, îmbrăcându-şi fiinţa paralitică cu titlurile unui Mircea „Dei gratia Woevoda transalpinus, Fogaras et Omlas Dux, Severin Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus et Tristri Dominus”.
Făcut-au bine sau făcut-au rău cei mai mari doui Domni ai noştri, preferând o supremaţie nominală turcească unei supremaţii reale creştine? Realitatea a dovedit că era tot ce puteau face mai bine. Toate, dar absolut toate statele dunărene au devenit paşalâcuri, marele regat al Ungariei a fost asemenea paşalâc o sută de ani. Polonia a fost împărţită şi nu mai este azi, pe când vechile noastre tractate iscălite cu litere mari şi băţoase pe piele de viţel, au fost până ieri isvorul
Aşa dar „independenţa” precum o numim astăzi nu este un „copil găsit” fără căpătâiu şi fără antecedente, ci un prinţ, care dormea, cu sceptrul şi coroana alături. Căzută în desuetudine prin necumpănitele acte ale lui Dimitrie Cantemir şi a generalului de cavalerie Toma Cantacuzin, neatârnarea noastră a fost pururea reală, ca drept pururea în vigoare, ca fapt ştirbit din când în când, nu prin alt drept ci prin escese şi abuzuri de putere ale Turcilor. Şi dacă ea a fost, întunecată curs de o sută de ani prin postomania fanariotă, tradiţia ei şi încercările de a o restitui n-au încetat nici când, iar mai cu seamă secolul nostru a fost bogat în succese pe terenul acesta. Deja „regulamentul organic” ca legiuire unitară pentru amândouă ţările, răsărită chip din iniţiativa rusească dar din libera voinţă a parlamentelor de atunci, era un liniament al unirii ţărilor.
Aceleaşi tendinţe se ivesc cu mai multă putere în mişcarea de la 1848 şi culminează în 1859 prin alegerea lui Vodă- Cuza. Dorinţa divanurilor ad-hoc de a alege un principe dintr-o dinastie europeană, nu se putu împlini deocamdată, totuşi a doua zi de încheierea tractatului de la Paris şi în contra prescripţiunilor lui formale, ara ales un singur Domnitor pentru ambele ţări su rori, câţiva ani în urmă am realizat unirea, prin conferinţa de la 1864; fostul Domn obţinu suveranitatea absolută în legislaţia internă, şi în fine la 1866 obţinurăm şi recunoaşterea unei dinastii ereditare, toate acestea fără nici un sacrificiu, graţie numai încrederii ce am putut inspira marilor puteri şi bunei-voinţe de care ne bucurăm din partea lor. Purtat de o mişcare de a dreptul entuziastă, Cuza Vodă a devenit el însuşi principalul purtător al politicei esterioare, al politicei neatârnărei, având cea mai credincioasă şi neobosită mână de ajutor în Constantin Negri. Toate atributele unei neatârnări reale s-au câştigat de către Vodă-Cuza, esceptând firma acestei reali tăţi. În faptă jurisdicţiunea consulară şi-a perdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor închi nate s-a operat, deşi călugării greci se gereau în supuşi ai puterei suverane, ai Porţii; s-a înfiinţat o armată relativ numeroasă şi completă, s-a proclamat neatârnarea bisericei naţionale pe baza vechilor drepturi ale mitropoliei Moldovei şi Sucevei, vechii consuli generali deveniră de fapt, de şi nu prin titula tură, miniştri diplomatici, relaţiunile internaţionale ale statului român erau încredinţate unui ministru al afacerilor esterioare în regulă, în cât întregului aparat al unei depline suveranităţi interne şi externe nu-i lipsea de cât numele propriu, ce părea a lipsi din dicţionarul apusului european.
Guvernele cari au venit în urma anului 1866, n-au prea avut alt ceva de câştigat de cât firma, de cât recunoaşterea unei neatârnări ce existase totdauna, şi care scădea numai când n-avea cine s-o mânţie, sporea însă sub mâna oricui, care ar fi avut voinţa de a o restabili. N-avem nevoie să adăogăm, că departe de a fi un copil găsit, neatârnarea României era atât de reală în cât, cu prea puţină politică bună şi fără cheltuiala unui ban roşu, ea se restabilise pe deplin înaintea tractatului de la Berlin care, în loc de a uşura situaţiunea, recunoscând pur şi simplu un fapt, ce resulta de sine din căderea împărăţiei turceşti, a îngreuiat-o punându-ne condiţiuni atât de costisitoare.
Nu este nici o îndoială că cumpărătura firmei a contat mult mai mult decât realitatea neatârnării noastre, care nu ne-a costat nimic pe noi, dar cu atât mai mult pe strămoşi. Căci abstracţie făcând de la milioanele de bani, de la miile de oameni căzuţi în bătălie, de la pierderea unei provincii, mai rămâne în paharul destul de amar, băut până acum, drojdia asigurărilor formale din declararea de recunoaştere, asupra cărora nu ne-au luminat încă iluştrii oameni de la putere.
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro