INFERNUL DIN SUBTERANE DEZVĂLUIRI ŞOCANTE DIN VIAŢA „COPIILOR STRĂZII”

INFERNUL DIN SUBTERANE
DEZVĂLUIRI ŞOCANTE DIN VIAŢA
„COPIILOR STRĂZII”

În timp ce la 1 iunie copiii de pe întreaga planetă sărbătoresc ziua lor internaţională, părinţii răsfăţându-i cu toate bunătăţile, jucăriile şi plăcerile posibile, mai sunt şi copii care n-au ce mânca şi îmbrăca, sau, mai grav, care n-au adăpost, numiţi şi „copiii străzii”.
În România, fenomenul social „copiii străzii” a luat amploare şi a devenit vizibil îndeosebi după 1989, când mass-media nu l-a mai trecut sub tăcere, ba chiar l-a prezentat în detaliu. Când vorbim de „copiii străzii” ne referim la cei care locuiesc permanent şi trăiesc efectiv „în bătaia vântului”, fără protecţie din partea familiei (sau ai căror părinţi se află şi ei tot „în stradă”) ori a statului, care îşi găsesc adăposturi ocazionale, improvizate, prin canalele de termoficare ale oraşelor, în case şi vehicule abandonate, în parcuri etc, ducându-şi traiul de azi pe mâine, în condiţii mizerabile, contrare normelor civilizate.
Cine sunt „copiii străzii” şi de ce au ajuns ei în această situaţie?
Anchetele efectuate pe această temă au scos la iveală adevăruri dure referitoare la cauzele care au determinat căderea lor în „infernul străzii”. Cei mai mulţi dintre ei sunt bolnavi, handicapaţi, au afecţiuni fizice şi psihice, fumează, beau alcool, consumă aurolac, se droghează, muncesc „la negru” şi se prostituează. Supravieţuirea în stradă se corelează cu toate formele de criminalitate, aici fiind un mediu propice delincvenţei.
De regulă, ei refuză categoric instituţionalizarea, preferând strada, unde nu se simt obligaţi să respecte ordinea şi disciplina socială.
Se pune adesea întrebarea: de ce un copil ajunge să cerşească, să vagabondeze, să mintă, să agreseze, să devină un inadaptat care caută anturajul indivizilor certaţi cu legea, ajungând să trăiască în mizerie groaznică sub cerul liber?
Răspunsul este greu de dat, însă trebuie căutat, mai întâi, în raţiunile pentru care aceşti copii fug de acasă (sau sunt alungaţi), iar principala cauză este sărăcia, combinată cu violenţele şi abuzurile la care minorii sunt supuşi de către părinţii şi apropiaţii lor, preocuparea lor de căpetenie fiind aceea de a procura bani. Respectivii copii, lipsiţi de experienţă şi de educaţie, sunt extrem de influenţabili, astfel încât anturajul în care intră îşi pune serios amprenta asupra comportamentului lor ulterior.
Ajunşi în infernul subteranelor, „copiii străzii” aleg să-şi ducă traiul zilnic în condiţii precare de salubritate şi igienă, umblă prin gunoaie, mănâncă ce apucă, îşi fac nevoile oriunde, nu se spală, se îmbracă intenţionat cu haine rupte şi murdare (pentru a inspira milă), put, înjură, călătoresc cu mijloacele de transport în comun, provocând disconfort şi respingere. Ei îşi câştigă existenţa din cerşit (principala sursă), spălat parbrize, închiriat ilegal locuri de parcare („parcagiii”), adunând deşeuri şi vânzându-le pe unde pot, prestând diferite servicii şi munci „la negru”, prin pieţe, zone comerciale etc.
Alţii, nu puţini la număr, de la vârste fragede (10-12 ani) practică prostituţia, pornografia, fură, tâlhăresc, totul pentru bani. O mare parte din banii rezultaţi din activităţile lor ilicite sunt luaţi de „protectorii” lor, care-i obligă astfel să comită fapte antisociale, căci, dacă nu se supun, îi bat, îi ameninţă şi-i pedepsesc după „regulile” lor prestabilite.
Din cauza acestor moduri de viaţă „copiii străzii” au o sănătate deplorabilă, sunt infectaţi cu HIV, au hepatită, TBC şi alte boli contagioase, sunt plini de microbi, pe care-i răspândesc cu generozitate în jur, sunt subnutriţi şi prost îmbrăcaţi (adesea desculţi), suferă fizic şi psihic, au mari probleme emoţionale, sunt agresivi şi reacţionează violent. Sunt neinstruiţi, mulţi analfabeţi, refuzând şcoala şi au în general o atitudine contestatară de nesupunere şi ripostă la adresa autorităţilor şi cetăţenilor, provocând dezgust şi indignare, motiv pentru care şi sunt evitaţi de către restul populaţiei.
Prin comportamentul lor de ansamblu, „copiii străzii” reprezintă un pericol major pentru societate, pe multiple planuri: sunt violenţi, inspirând teamă, împrăştie mirosuri dezagreabile şi microbi de boală, consumă aurolac, tutun, alcool şi droguri, se prostituează, fură, lovesc, vorbesc trivial, ameninţă, fac gălăgie, urinează pe statui şi monumente, se scaldă în fântâni ornamentale etc.
N-au pic de ruşine, reţinere şi nicio responsabilitate civică, din care cauze îşi permit să nesocotească legile ţării şi prevederile de bun-simţ, săvârşind la tot pasul fapte penale. De altminteri, supravieţuirea în „infernul străzii” merge mână în mână cu criminalitatea organizată şi, cum era de aşteptat, s-au găsit numaidecât destui „profitori” care, sub diverse pretexte, speculează oportunităţile create, câştigând bani mulţi din exploatarea „copiilor străzii”, în variate modalităţi: prostituţie şi proxenetism, trimiterea la furat, cerşit sau muncit „la negru”, trafic de droguri şi de persoane etc.
Într-un top al zonelor cele mai frecventate de către „copiii străzii”, Gara de Nord ocupă de departe locul întâi, urmat de alte arondismente „respectabile” precum Piaţa Unirii, Piaţa Victoriei, Piaţa Universităţii, Piaţa Parlamentului ş. a., acolo unde gurile de canal de la suprafaţă comunică cu adăposturile lor subterane. În interior trăieşte o întreagă populaţie de oameni neinstituţionalizaţi, care printre ţevile de canalizare şi-au improvizat locuri de cazare, extrem de periculoase. Dincolo de faptul că în aceste catacombe fărădelegea este la ea acasă, organele statului neavând nicio autoritate aici, există un înalt risc de catastrofe, prin aceea că şi-au tras curent electric fără nicio precauţie, au instalat o sumedenie de fire neizolate, folosesc butelii de aragaz şi tot felul de improvizaţii periculoase, putând isca în orice clipă explozii de mare intensitate, surpări de pământ, prăbuşirea pereţilor de susţinere, cu efect de domino şi cu numeroase victime, inclusiv din rândul persoanelor aflate la suprafaţă în zona incidentală. Pe lângă ce se va întâmpla aici, dezastrul de la „Colectiv” ar putea rămâne într-o modestă umbră!
Cu asta nu-i de glumit.
Aşa cum reiese şi din unele reportaje de televiziune, care reflectă într-o manieră jurnalistică lumea infernală a canalelor bucureştene şi de deasupra lor, „copiii străzii” din anii ’90 au ajuns „oamenii străzii” de azi, iar dacă lucrurile evoluează în acelaşi ritm, minorii infractori de azi vor deveni, inevitabil, criminalii de mâine! Căci ce pot învăţa ei acolo, în canale, decât lecţia criminalităţii?!
Fără îndoială, banul dictează. Şi pentru bani, care înseamnă supravieţuirea, ei sunt în stare de orice, fără scrupule sau ezitări, aşa că însăşi prezenţa lor trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru societate. Cât timp rolul social al familiei şi culturii este răsturnat, morala un moft, iar forţa legii doar un deziderat, există create toate premisele ca persoanele vulnerabile, şi în special minorii neajutoraţi, să alunece în „infernul subteranelor”, de unde ieşirea este tare dificilă.
O mare parte din culpabilitate o au şi părinţii denaturaţi care trăiesc din alocaţiile copiilor lor, pe care-i abuzează fizic şi-i trimit în stradă la „produs” bani, lăsându-i în voia sorţii şi a hazardului.
Un alt aspect semnificativ cu care ne confruntăm în ultimul timp este migrarea masivă către localităţile mari, unde individul scapă de sub controlul strict al statului, în aglomerări urbane devenind un necunoscut, nepus să mai dea cuiva socoteală (ca la ţară, unde alta este judecata comunităţii). Pe de altă parte, reacţia autorităţilor este timidă şi ineficientă, intervenind post-factum, când prevenirea deja a eşuat. Toleranţa, neputinţa, neimplicarea reprezentanţilor statului sunt cunoscute şi nu se întrevăd măsuri radicale, adecvate gravităţii situaţiei.

Existenţa şi recrudescenţa flagelului „copiii străzii” reclamă costuri sociale imense, pe care cu toţii, vrândnevrând, le plătim, căci nu-i putem extermina. Autorităţile îi depistează, fac anchete, întocmesc dosare, îi duc în centre de plasament (unde nu vor să stea), dar, în final, fenomenul subzistă şi nu dă semne de ameliorare. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din subordinea primăriei are datoria de a-i lua în evidenţă, iar acolo unde este posibil, să-i încredinţeze familiilor ori instituţiilor specializate, îi duc în adăposturile de zi şi de noapte pentru copiii străzii unde primesc hrana şi asistenţa medicală corespunzătoare, dar, aşa cum am arătat, de aici fug cu prima ocazie, preferând „strada”, unde se pot manifesta în voie. Ideal ar fi ca aceşti copii nefericiţi să fie reintegraţi social şi recuperaţi, dar este extrem de anevoios, întrucât o multitudine de factori de mare complexitate conduc la apariţia şi amplificarea acestui flagel. Înainte de Revoluţie, era un subiect-tabu, pe care presa şi autorităţile îl ţineau ascuns deoarece nu convenea regimului comunist să fie dezvăluit. Dacă atunci s-ar fi luat măsurile cuvenite, cu siguranţă, altfel ar fi stat în prezent lucrurile. Numai că politica pronatalistă a sistemului totalitar din vremea lui Ceauşescu a determinat naşterea forţată a numeroşi copii nedoriţi, din care mulţi au ajuns în stradă, iar acum „copiii străzii” de atunci au devenit infractori, unii din ei, cu copii ajunşi la fel, tot „sub cerul liber”.
Indiscutabil, fenomenul „copiii străzii” dezvăluie eşecul societăţii contemporane româneşti în privinţa asigurării unui nivel de trai decent fiecărui cetăţean, iar prin modul de manifestare al acestui segment de populaţie defavorizată este afectată întreaga comunitate, care trebuie să suporte consecinţele ilegalităţilor acestora.
Ne întrebăm adesea, cum să-i tratăm pe aceşti năpăstuiţi ai soartei: cu înţelegere şi compasiune, ca pe nişte victime inocente, sau cu duritatea şi intoleranţa cuvenite unor răufăcători periculoşi? Românul este milostiv din fire, îngăduitor şi solidar cu cei în dificultate, dar s-a şi săturat de prezenţa lor dizgraţioasă şi deranjantă, oriunde şi oricând, motiv pentru care şi sunt etichetaţi negativ cu expresii dispreţuitoare precum „aurolaci, boschetari, parbrizari, parcagii, tomberonari, vagabonzi, derbedei, lepădături, scursuri, haimanale” etc. Indubitabil, sunt victimele propriilor lor slăbiciuni, educaţiei deficitare şi comportamentului deviant, dar se şi complac în situaţia respectivă, alegând să supravieţuiască la limita minimei rezistenţe, neacceptând să respecte setul de reguli pe care le impune instituţionalizarea. „Copiii străzii” fac parte din
„România profundă” şi nu trebuie ignoraţi, ci să gândim soluţii pentru rezolvarea acestei probleme delicate, pentru diminuarea numărului lor şi limitarea efectelor negative ale acţiunilor lor. Nu doar autorităţile abilitate, ci şi organizaţiile neguvernamentale cu preocupări în domeniu trebuie să activeze coerent şi consecvent pe această linie, în deplină cunoştinţă de cauză, cu profesionalism şi mai ales corect, cheltuind judicios fondurile publice destinate nevoiaşilor.
Într-un interviu acordat presei de fostul primar general al Capitalei, dr. Sorin Oprescu, aflat pe funcţie, vizibil iritat de întrebările incomode ale ziariştilor, afirma: „Nu am lege să-i iau cu arcanul!”. Parţial adevărat, dar incomplet. Avem lege care, evident, este susceptibilă de îmbunătăţire, aplicarea ei lasă însă de dorit şi asta din cauza corupţiei şi incorectitudinii multora din cei puşi să vegheze tocmai la combaterea criminalităţii.
Mai degrabă marele campion Leonard Doroftei care, cândva, „a mâncat şi el asemenea pâine” este de apreciat pentru iniţiativa sa umanitară de a-i ajuta pe „copiii străzii” să trăiască decent, făcând un sport bărbătesc cum este boxul.
Asemenea exemple lăudabile ar putea fi urmate şi de alţii, în beneficiul societăţii româneşti, care trebuie să conştientizeze că dacă acest uriaş potenţial criminogen nu este ţinut sub control, poate constitui o serioasă ameninţare la adresa siguranţei naţionale.
Nutrim speranţa că şi acest demers, făcut în preajma zilei de 1 iunie, va sensibiliza opinia publică românească asupra „infernului din subteranele groazei”, unde supravieţuiesc „copiii străzii”, care nici nu ştiu semnificaţia acestei date.

HORAŢIU MĂNDĂŞESCU