INSTITUTUL „PROF. DR. ION CANTACUZINO”: TRECUT, PREZENT ȘI VIITOR

INSTITUTUL „PROF. DR. ION CANTACUZINO”:
TRECUT, PREZENT ȘI VIITOR

Sunt prof. univ. dr. Ioan Gherghina, medic primar pediatru, cu supraspecializare în imunologie şi alergologie, care fac parte de peste 50 de ani din Comunitatea Universitară Medicală din U.M.F „Carol Davila” din Bucureşti, cu locul de muncă în ultimii 30 de ani la INSMC „Alessandrescu – Rusescu” din Bucureşti.
Am perceput, în primii 40 de ani de activitate, Institutul „Prof. dr. Ion Cantacuzino” ca pe un bastion care stă la baza strategiei care asigură în mare parte independenţa şi suveranitatea României în domeniul sănătăţii publice. Aceasta pentru că respectivul institut, prin liniile sale de producţie şi prin activitate didactică şi de cercetare desfăşurată, punea la dispoziţia reţelei medico–sanitare din întreaga ţară mijloacele materiale şi de personal califi cat necesare acestui obiectiv din care enumerăm doar câteva:
– Vaccinurile, care asigurau vaccinarea de bază a populaţiei pediatrice şi a adulţilor, aşa-numitele vaccinuri „strategice”, împotriva unor boli severe ca: TBC, tetanus, tusea convulsivă, difteria, rujeola, febra tifoidă, gripa etc.
– Producţia de imunoglobuline cu administrare intravenoasă (IGIV); aceasta ne-a permis să asigurăm un program de tratament cu IGIV la 45 de copii infectaţi cu hiv/sida, din 1990 până în 1999, când majoritatea, respectiv 41, au supravieţuit şi au ajuns să beneficieze de tratamentul cu medicamente moderne antiretrovirale care le-au permis în continuare să supravieţuiască până astăzi, când sunt adulţi.
– Seruri, imunomodulatori, reactivi, pentru tratamentul şi diagnosticul biologic şi de laborator pentru o gamă largă de boli.
– Efectuare de teste biologice şi de laborator pentru diagnosticul unor boli care nu erau uzuale pentru majoritatea laboratoarelor medicale din ţară.
De circa 12 ani, din jurul anilor 2005, „Institutul Prof. Dr. Ion Cantacuzino” şi–a încetat producţia de seruri şi vaccinuri, reactivi, pentru diagnosticul biologic şi de laborator etc, cu excepţia vaccinului antigripal care s-a mai produs câţiva ani până când a încetat şi producţia acestuia.
În prezent, pentru a asigura vaccinarea întregii populaţii, suntem total dependenţi de import, contra unor sume uriaşe de la buget; situaţia este aceeaşi şi pentru IGIV care nu se mai produce în ţară şi are costuri foarte mari. La aceasta se adaugă şi lipsa serurilor şi reactivilor necesari pentru tratamentul şi diagnosticul într-o serie de boli.
Nu mai putem vorbi de independenţă şi suveranitate în acest domeniu al sănătăţii publice, în care am avut tradiţie şi performanţă recunoscută pe plan internaţional.
De asemenea, este greu de înţeles de ce planurile de redresare a acestui Institut, elaborate de ultimele guverne, nu reusesc să se materializeze măcar în parte, deşi s-a discutat de alocarea unor fonduri destul de consistente pentru acest obiectiv. Pentru a înţelege mai bine de ce s-a întâmplat acest lucru la Institutul „Prof. Dr. Ion Cantacuzino” din Bucureşti şi care sunt perspectivele, am găsit mai potrivit să ne adresăm domnului prof. univ. dr. Viorel Alexandrescu, cercetător ştiinţific gradul I, Director al „Agenţiei Naţionale de Combaterea Gripei în România”, fi lială a OMS. Domnia sa a avut amabilitatea să răspundă la trei întrebări care se referă la trecutul acestui Institut, la actualitate, respectiv evoluţia după 1990 şi la perspective, în viziunea unui om de ştiinţă care a lucrat şi lucrează în acest Institut de zeci de ani.

ISTORIC ȘI EVOLUȚIE A INSTITUTULUI „CANTACUZINO”

Încă de la înființarea sa prin Decret Regal în anul 1921, Institutul „Cantacuzino” a statuat „misiunea sa” prin declarația Profesorului Ion Cantacuzino de a „promova sănătatea publică prin cercetare de înaltă calitate interdisciplinară și prin activități de monitorizare, prevenire și control al bolilor transmisibile“.
Acest deziderat urma să se materializeze prin următoarele activităţi:
-„prepararea de seruri și vaccinuri necesare prevenirii bolilor contagioase în România”;
-„lucrări de laborator necesare pentru diagnosticul științific și profilaxia bolilor contagioase“;
-„cercetări științifice pentru perfecționarea metodelor tehnice necesare preparării de seruri şi vaccinuri, dar și pentru diagnosticul științific al bolilor contagioase“;
-„analize medicale pentru populație“;
-„pregătirea de medici sanitari şi bacteriologi“;
-„tipărirea de reviste și diferite publicațiuni în legătură cu activitatea științifică a acestui Institut, precum și cu activitatea medicală și biologică din întreaga țară“.
În același decret de înființare se identificau și sursele de finanțare ale activităților institutului, surse care ar putea fi luate în considerare și în prezent:
-„subvenția anuală din bugetul statului“;
-„subvenția acordată de diferite autorități sau societăți particulare“;
-„vânzarea serurilor și vaccinurilor preparate de Institut“;
-„vânzarea diferitelor produse de laborator, necesare reacțiilor biologice în raport cu diagnosticul bolilor contagioase“;
-„taxele diferitelor analize executate pentru particulari“;
-„donații și legate“.
Conform propunerii Profesorului Ion Cantacuzino, Institutul urma să integreze activitățile esențiale ale sănătăţii publice în mod similar cu instituțiile de prestigiu din Franța (Institutul Pasteur) și Germania (Institutul Robert Koch).
În ciuda perioadei „negre” survenită după moartea Profesorului în 1934, determinată de Al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist, Institutul a continuat să-și desfășoare principalele activități: cercetare, referință, producție și învățământ.
Trebuie totuși menționat că războiul a însemnat evacuarea și distrugerea clădirilor, cu pagube materiale însemnate, iar regimul comunist – izolare, persecuții și imixtiuni brutale în activitatea Institutului, ceea ce ar fi putut influența major și sănătatea populaţiei, dar trebuie spus că, datorită în mod deosebit discipolilor Profesorului, a specialiștilor de la acea vreme și a celorlalți salariați, Institulul și-a îndeplinit în mod exemplar responsabilitațile.
În contextul unor mari lipsuri și a presiunilor intelectuale, Institutul a asigurat și dezvoltat în condiții foarte grele activitățile de cercetare, referință, producția de reactivi de diagnostic, imunomodulatori şi vaccinuri și, nu în ultimul rând, a învățământului medical microbiologic. De peste 75 ani, Institutul a fost singura instituție a Ministerului Sănătăţii care a coordonat supravegherea și controlul bolilor infecțioase cu impact major în sănătatea publică din România, prin contribuții deosebite la elaborarea metodologiilor de supraveghere și control, prepararea de vaccinuri și reactivi de diagnostic, dar și prin formarea de specialiști cu înaltă calificare în microbiologie și imunologie.
Eliminarea și eradicarea unor boli transmisibile cu mare potențial epidemic, cum ar fi variola, difteria, poliomielita, febra tifoidă, tetanosul noului născut precum și controlul prin vaccinare a tuberculozei şi a rujeolei reprezintă intervenții esențiale ale Institutului Cantacuzino în starea de sănătate a populației României și inserția țării noastre în politica globală promovată de OMS.
Depășirea unor situații de criză epidemiologică precum epidemiile de poliomielită, gripă (inclusiv aviară și pandemică), focarele de holeră, malaria, focarele de febră tifoidă, focarele de dizenterie, focarele epidemice de febră West-Nile şi epidemiile de rujeolă a fost posibilă prin contribuția substanțială și intervenția promptă a Institutului Cantacuzino, a specialiștilor săi, dar și a generațiilor de specialiști din toată țara formați la „Școala Cantacuzino“.
Sute de milioane de români au fost „însemnați de vaccinurile Cantacuzino” (variolic și tuberculos) și nu au făcut variolă sau infecție tuberculoasă severă, fie au primit picăturile vaccinale „Cantacuzino“ și nu au făcut paralizie infantilă sau au făcut vaccinuri injectabile și au fost protejaţi împotriva unor boli severe cum ar fi difteria, tetanusul, rujeola, rabia, febra tifoidă, holera și gripa (inclusiv pandemică).
Dezvoltarea României nu ar fi fost posibilă fără o populație sănătoasă, iar vaccinurile „Cantacuzino” au asigurat menținerea stării de sănătate a românilor.

EVOLUŢIA INSTITUTULUI „CANTACUZINO“ DUPĂ 1990

Până în anul 1990, Institutul „Cantacuzino“ avea o ofertă de vaccinuri care asigura controlul bolilor cu impact în sănătatea publică cuprinse în EPI (program extins de vaccinări) al OMS. Apariția unor noi vaccinuri şi mai ales promovarea unor noi reglementări de producție care necesitau GMP (bune practici de fabricație) și tehnologii de preparare deosebite și extrem de costisitoare (culturi de celule, tehnologii DNA – recombinant, revers-genetică), cu exigențe crescute privind purificarea şi reacțiile adverse și perioade lungi de asimilare, dar și fenomenul concurențial determinat de introducerea economiei de piață (favorizată de integrarea în UE și de globalizare) au determinat Institutul „Cantacuzino“ să-și restrângă gama de vaccinuri și să se limiteze pentru perioada următoare la vaccinuri considerate strategice pentru populația României, cum sunt: vaccinul gripal sezonier cu extindere la cel pandemic, vaccinul tetanic din cauza expunerii la infecție tetanică prin accidente, nașteri la domiciliu, intervenții chirurgicale, arsuri și activități în agricultură şi zootehnie, dar și vaccinul BCG ca urmare a ratelor mari de îmbolnăviri și decese ale tuberculozei în România (cele mai mari în Europa).
În ultimii ani, din cauza unor dificultăți financiare deosebite și a unor contestări din partea unor specialiști și decidenți referitoare la importanța Institutului „Cantacuzino“ în sănătatea publică (în special a producției şi activității de referinţă) s-au încercat mai multe proiecte de reabiltare care însă au dus la sistarea producției și la o limitare „critică“ a activității de referință.

PERSPECTIVE

Dacă se ia decizia corectă și absolut necesară privind reluarea la Institutul Cantacuzino a producției (cel puțin a vaccinurilor strategice) și revenirea la nivelul optim al activității de referință și de formare a specialiștilor în microbiologie și imunologie (inclusiv biologia moleculară) se poate spune că Institutul Cantacuzino nu a „murit“ și misiunea încredințată de Profesorul Cantacuzino va continua pentru a ocroti populația României de provocările vechi și noi ale bolilor infecțioase cu impact în sănătatea publică.
În prezent, una din dezvoltările prevenirii și controlului bolilor infecțioase este reprezentată de prepararea de imunomodulatori, domeniu care ar putea fi o nouă activitate a Institutului și în care are deja tradiție (cantastim, polidin, imunostimulent corynebacterium etc).
În ceea ce priveşte noile vaccinuri, acestea pot fi asimilate și produse prin parteneriat cu mari producători, vaccinuri care trebuie să aibă nu numai o destinație națională, ci şi una regională sau chiar internațională.
În ultima vreme asistăm la un atac fără precedent împotriva vaccinurilor şi vaccinărilor, iar printre măsurile de contracarare a acestui fenomen extrem de periculos este dezvoltarea de vaccinuri mai eficiente și mai sigure.
În contextul unor noi provocări generate de emergența și reemergența unor agenți infecțioşi cu potențial epidemic și pandemic este nevoie de o mobilizare a tuturor cercetătorilor și a instituțiilor specializate din întreaga lume pentru a dezvolta noi agenţi antivirali și antibacterieni, dar nu trebuie uitat că aceștia se adresează individului bolnav, iar efectele lor pot fi limitate de rezistență, pe când vaccinurile se adresează populațiilor și evenimentelor epidemice şi pandemice.
În acest moment sunt în curs de dezvoltare vaccinuri mai eficace și mai sigure, dar și vaccinuri pentru boli severe care sunt parțial controlate (tuberculoza) sau nu sunt vaccinuri disponibile (Ebola, Zyka, Mers-Cov, SARS, gripa aviară, gripal universal).
Cercetarea științifică mai este datoare omenirii cu vaccinuri împotriva HIV și hepatitei C, dar și împotriva altor agenți infecțiosi emergenți.
Nu trebuie uitate și noile provocări „create de om“, bioterorismul și fenomenul de migrație a populațiilor la care se adaugă schimbările climatice, globalizarea politică şi economică, circulaţia intensă de persoane, animale şi mărfuri (în special alimentare), dar și o extindere a zonelor de circulație a unor agenți infecțioşi despre care se credea că au arii specifice de răspândire și activitate (denga, febra galbenă, Zyka etc).
În contextul expus mai sus, rolul Institutului „Cantacuzino“ în sănătatea publică devine esențial și impune revenirea acestuia la statutul de apărator al sănătăţii populației și chiar la poziția de instituție strategică națională.