Interviu cu Academicianul GHEORGHE PĂUN

Interviu cu Academicianul
GHEORGHE PĂUN

„Celulele mele, de la buricele degetelor până la neuroni, au crescut cu apă românească, argeșeană chiar, au crescut în limba română, de asta nu pot trăi cu altă apă, în altă limbă…”

Reporter: Invitatul meu, domnul academician Gheorghe Păun, are, în această primă lună a iernii, ziua de naștere, la 6 ale lui Undrea! Și domnia sa, ca orice om, se întoarce cu gândul la locul „de baștină”. Ce poveste vă spune satul, locurile în care ați venit pe lume, cât și cum vă este drag?
Academician Gheorghe Păun: Şi nu numai cu gândul… A se vedea că, după decenii bune în care am locuit în Bucureşti, după drumuri (şi stagii de cercetare) prin multe, chiar foarte multe locuri din lume, m-am întors la Curtea de Argeş, „la trei strigăte”, vorba poetului, de Cicăneşti, „baştina”, cum se spune în Basarabia şi cum aţi spus şi dumneavoastră. Nu vreau să fac caz de asta, dar, fără alint şi fără exagerare, mă consider ţăran din cap până în picioare, de la stilul de viaţă la cel de muncă, de la relaţionarea cu lumea din jur la poziţionarea în raport cu Cel de Pretutindeni (aici, poate, trădez puţin pretenţia dinainte, că nu spun „Cel de Sus”…). Cicăneştean adică. Nu elaborez, pe de o parte, pentru că nu vreau să devin nostalgic-patetic, pe de alta, pentru că aş avea prea multe de spus, n-ar mai rămâne loc pentru alte întrebări. Adaug doar că, pentru mine, satul înconjurat de păduri, misterioase pe când eram mic, misterioase şi acum pentru că se pierd hăt departe, spre graniţa cu Transilvania, aşezat pe dealuri, între Argeş şi Topolog, cu toate apele izvorând din sat, dar cu drumurile ducând, acum, dar şi mai mult în vechine, şi spre Curtea Domnească de la Argeş, dar şi, prin Tămaş, la „Cetatea lui Ţepeş” şi, prin Sălătruc, până peste munte, e o lume în sine, specială, un spaţiu miraculos, călcat, spune legenda, până şi de tătari, în căutarea „avuţiei Ţării”, ascunse prin Sălişte, într-o biserică ale cărei fundaţii le-am găsit acum câţiva ani, săpând după o poveste şi descoperind un cimitir medieval.
Şi câte alte legende locale îşi aşteaptă rândul… Poate chiar e bine să le lăsăm aşa cum sunt, legende.
Reporter:Sunteți un nume, o personalitate marcantă în comunitatea științifică internațională… Să numesc doar două instituții de prestigiu care vă numără printre membrii ei: Academia Română – din 1997 sunteţi membru corespondent, din 2012 membru titular, și Academia Europei – încă din anul 2006. Există asemănări, deosebiri între aceste foruri de știință și cultură?
Academician Gheorghe Păun: Ambele sunt instituţii de consacrare, de mare selectivitate şi prestigiu, cu mai mare tradiţie şi vizibilitate Academia Română (anul viitor aniversează 150 de ani de la înfiinţare), Academia Europaea (numele oficial), înfiinţată pe la mijlocul anilor ’80, căutându-şi încă rostul într-o Europă care se vrea tot mai unită, cel puţin din punct de vedere ştiinţific.
Academia Română are institute de cercetare, este unul dintre principalele producătoare de ştiinţă fundamentală din România, prin statut şi menire are „în pază” limba română – toate acestea, evident, nu se aplică Academiei Europei. Dar, revenind cumva la întrebarea/răspunsul dinainte, „eu sunt un academician în blugi”, mă autocitez, grăbindu-mă să precizez că blugii sunt „uniforma” matematicianului.
Nu-i mai puţin adevărat că nici matematician tipic nu sunt, presupunând că există aşa ceva, pentru că m-am ocupat de jocuri, de literatură, de multe altele, aparent depărtate de matematică, dar, în fond, toate având de a face cu „gramatica lumii”, cu mirarea şi curiozitatea, cu lipsa de complexe. Mă depărtez, mă opresc…
Reporter: În anul care se termină în curând, ce bucurii ați avut? Ce v-a plăcut/nu v-a plăcut la lumea din jur, acasă sau aiurea?
Academician Gheorghe Păun: Deşi am obsesia ceasului (pot ilustra convingător, dar nu este loc-locul), cu vârsta, am tot mai mult timp să mă bucur. De pildă, că e soare sau că nu e soare, că ninge şi deopotrivă că se topeşte zăpada, de toate lucrurile simple pe lângă care am trecut o viaţă întreagă în fugă. Şi de nepoţi, ca orice bunic, ca orice tată care nu s-a jucat destul cu copiii… Semn de bătrâneţe, probabil. Vă voi dezamăgi, aşadar. Nu am o listă de „bucurii ale anului” – aşa cum nu am o listă de dezamăgiri (ca să fiu dezamăgit, ar trebui mai întâi să mă amăgesc).
A doua întrebare este extrem de generoasă – încerc doar direcţia critică. Multe nu-mi plac, în jur şi în lume deopotrivă, şi nici nu mai e o mare distanţă între „jur” şi lume. Încep tocmai cu asta, pentru că nu-mi place deloc: nivelarea excesivă, cu apăsarea în jos, în loc de o firească ridicare. Apoi, agresivitatea, incultura, manipularea, derizoriul preocupărilor şi sentimentelor, bazaconiile corectitudinii politice, superficialitatea societăţii imaginii, degringolada morală (în mare parte, indusă), anacronismul centrării pe partide a politicii, misticismul orb (BOR voia să scoată evoluţionismul din şcoală!) – multe altele asemeni mă pun pe gânduri, mă sperie. Nu mai adaug fundamentalismele religioase violente, crima sistematică pretins a fi pusă în slujba iubirii, ce poate fi mai aberant!, relativizarea/ignorarea dreptului internaţional, revenirea de facto la Războiul Rece, „încălzit” primejdios în atât de multe locuri.
Pun în balanţă sentimentul că, în România, „se mişcă ceva” şi în direcţia bună, undeva în adâncuri deocamdată, se revine la identitate, la naţionalismul firesc, constructiv, nezornăitor, la ideea de românism/românitate, la îngrijorarea şi, astfel, grija pentru pământul acesta şi pentru oamenii lui şi pentru viitorul oamenilor lui. Sper să nu fie doar o speranţă, sper să se atingă curând un prag critic, ducând la vizibilitate şi urmări vizibile.
Reporter: Aveți o vorbă de suflet: „nu pot trăi decât în limba română”. De ce? Cum puneți în valoare frumoasa limbă ce-o vorbiți și în revista pe care o păstoriți, Curtea de la Argeș?
Academician Gheorghe Păun: E o simplă mărturisire, dar şi vorbă de suflet, într-adevăr. Ceva genetic (cicăneştean, nu-i aşa?), combinat cu experienţa lungilor peregrinări cu mobil matematic prin lume. Nu ştiu cine a spus că drumul cel mai sigur spre nefericire este emigrarea. Expatrierea, deci. Eu nu m-am simţit niciodată un emigrant, nu mi-a trecut prin cap că aş putea rămâne. Oricât de frumos, de primitor, de apropiat cultural era locul unde mă aflam, m-am considerat şi m-am simţit venit cu o treabă, pentru o vreme, „nu pentru a căuta loc de casă” – iar repet o vorbă pe care am mai spus-o. Şi mereu am gândit şi simţit în limba română.
În alte limbi pot citi, pot lucra, pot face cumpărături, dar în niciuna nu pot simţi. Celulele mele, de la buricele degetelor până la neuroni, au crescut cu apă românească, argeşeană chiar, au crescut în limba română, de-asta nu pot trăi cu altă apă, în altă limbă.
Curtea de la Argeş este marea mea dragoste de pe urmă. O revistă de cultură (distincţie la care ţin: nu de literatură), lunară, cu tricolorul pe frontispiciu, cu o biserică argeşeană pe prima pagină, scrisă în limba română normată de Academie. Mai are şi alte reguli, am comis cândva un Decalog, îi invit pe cititorii dumneavoastră să caute revista la www.curteadelaarges.ro, avem toată arhiva acolo. O revistă înfrăţită cu Literatura şi Arta de la Chişinău, cu care am pus la cale un Pod de Reviste care, sperăm, îşi va pierde semnificaţia tocmai prin dorita şi fireasca reîntregire a neamului. O revistă „expirată” din multe puncte de vedere – tocmai de aceea sunt atât de mândru de ea, poate de aceea are colaboratori atât de mulţi şi de importanţi, din Academie şi din afara ei, din România şi din afara ei. Acum, în decembrie, sărbătorim cinci ani de apariţie. Puţini, istoric vorbind, mulţi pentru peisajul cultural curent.
Reporter: Mai toate lucrurile mari le-ați făcut… în decembrie, nu? Când vine și Moșul-cel-darnic. Ce așteptați de la el? O carte nouă, una de la prieteni, un „pod-dereviste ”… să zicem cu (și cu) Independența Română de la București? Zile cu zăpezi-de-odinioară, sau…?
Academician Gheorghe Păun: Sănătate, că-i mai bună decât toate! Normalitate, deşi nimeni nu prea ştie ce e aia. Pace şi seninătate, muncă-lucru, nu corvoadă, prieteni. Şi să apucăm şi alte aniversări „rotunde”. Revista face cinci ani, Clubul de Cultură asociat ei împlineşte în acest decembrie zece ani! Apropo de podul de reviste: Există demersuri avansate ca pe 27 martie să avem o întâlnire în Bucureşti, naţională ca să spun aşa, la Ateneu. Independenţa Română este de pe acum invitată – ca şi orice revistă cu gândul la România reîntregită. Cărţi? Desigur – mă bucur la fiecare carte ca la prima carte, a mea sau a unui prieten.
Zăpezile de altădată nu mai vin, să nu ne facem iluzii… să ni le reamintim, dar să ne bucurăm de cele de acum!
Reporter: Vă mulțumesc, la mulți ani! An nou cu tot ce poate fi mai bun și de folos, omului și matematicianului Gheorghe Păun!

ROMANIŢA ŞTENŢEL, jurnalist