ION AGÂRBICEANU – (12 SEPTEMBRIE 1882 – 28 MAI 1963)

ION AGÂRBICEANU
12 SEPTEMBRIE 1882 – 28 MAI 1963

„Masivitatea creaţiei, vasta ei geografie, varietatea tipologică şi îndelungata sa prezenţă în literatură îl impun pe Agârbiceanu drept unul dintre prozatorii români cei mai semnifi cativi, prin viziune, etos şi specifi c naţional” (Mircea Zaciu, „Ion Agârbiceanu”)

„Fieştecare om conştient se simte respectabil şi faţă de sine însuşi şi faţă de societatea şi poporul în mijlocul căruia trăieşte…”. Aceasta este mărturisirea făcută de Ion Agârbiceanu în 1962, cu un an înaintea exitusului său, concluzie-chintesenţă a viziunii omului (şi a scriitorului) care şi-a asumat şi a realizat destinul pus în slujba neamului din care descinde.
Ion Agârbiceanu s-a născut în ziua de 12 septembrie 1882, în satul Cenade (nu departe de Blaj), în familia pădurarului Nicolae Agârbiceanu şi a Anei (născută Olariu), fiind al doilea copil din cei opt ai familiei lui Nicolae, originar din Agârbiciu-Sibiu.
Numele Agârbiceanu, devenit celebru prin Ion Agârbiceanu, a fost porecla bunicului dinspre tată, pădurarul Vasile Boariu din Agârbiciu, căruia locuitorii din Cenade i-au zis Agârbiceanu când s-a stabilit în satul lor. Tatăl era un om cu dragoste de carte, iar mama avea darul povestirii şi un dezvoltat simţ pentru frumuseţile naturii. În 1888 începe şcoala primară din sat cu „dăscăluţu”, iar în clasa a treia se mută la Blaj, unde face şi clasa a patra. Între 1892-1900 urmează liceul la Blaj unde, din clasa a patra de liceu, are ca profesor de Literatură Română şi Latină pe Gavriil Precup, „om de aleasă cultură şi cu mult simţ pentru literatură” (cum îl caracterizează în „Mărturisiri”). În ultimii ani de liceu se afirmă cu încercări de poezie în cadrul societăţii de lectură a elevilor, din care îi vor apărea în foiletonul ziarului „Unirea” din Blaj spre sfârşitul clasei a VII-a (de liceu, 1889). În aprilie 1900 debutează cu schiţa „În postul Paştelui” în acelaşi ziar. În 1900 îşi dă examenul de bacalaureat, apoi se înscrie la seminarul teologic al Universităţii din Budapesta pe care îl urmează cu întreruperi până în 1904, când obţine „absolutoriul”. Se înscrie apoi la Facultatea de litere, secţia limbi clasice, istorie şi română (1904-1905), activând în acest răstimp la societatea „Petru Maior” a studenţilor români. Renunţă la studiile filologice şi obţine o parohie în Munţii Apuseni, comuna Bucium-Şasa (1906-1910). Continuă să publice versuri în „Familia”, „Tribuna”, „Tribuna literară” şi „Sămănătorul” sub pseudonimele Alfius, Potcoavă. Între 1910-1916 este paroh la Orlat, lângă Sibiu. Continuă o intensă participare la viaţa literară, socială şi culturală, colaborează la reviste din ţară şi participă la fondarea Societăţii Scriitorilor Români. După 1906 publică numeroase schiţe: „În luptă“, „Fierarul Petrea”, „Fefeleaga”, „Luminiţa”, „Angheluş”, „Vecinul nostru Hudri” şi nuvela „Popa Man” în revistele „Luceafărul” şi „Viaţa Românească”. În 1910 apar volumele „Două iubiri”, „În întuneric” „Lumina”.
În răstimpul cât este preot la Orlat citeşte opera marilor realişti ai literaturii franceze şi ruse: Flaubert, Balzac, Zola, Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Gorki. În 1914 publică romanul „Arhanghelii”. Înaintea acestui roman, al doilea în ordine cronologică, publicase „Legea trupului” (1912). Cel de-al treilea roman îi apare în 1915: „Legea minţii – Povestea altei vieţi”. După intrarea României în război, se refugiază la Râmnicu-Vâlcea şi apoi în Moldova. Revine în Transilvania spre sfârşitul anului 1918, la Orlat şi apoi la Sibiu, unde conduce ziarul „Patria”. Din 1919 se stabileşte la Cluj, dedicându-se gazetăriei politice, care-l absoarbe vreme de un deceniu. Între 1920-1922 publică o parte din ceea ce crease în timpul războiului, peste zece volume de schiţe, povestiri şi foiletoane: „Povestiri”, „Popa Man”, „Luncuşoara în Paresimi”, „Trăsurica verde”, „Robirea sufletului”, „O zi însemnată”, „Chipuri de ceară”, „Ceasuri de seară”, „Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu”, „Scene”, „Spaima”. În 1922 publică „Stana”, o povestire mai mare apărută iniţial în revista „Cosânzeana“ din Cluj cu titlul „Piciorul de lemn”.
În 1925 apare volumul „Dezamăgire” în cuprinsul căruia se află impresionantele nuvele „Dura lex” şi „Aşa de singur!” inspirate din tragedia familiei lor lovite de război. În intervalul de opt ani (1922-1930), Ion Agârbiceanu îşi extinde colaborarea la un impresionant număr de reviste din întreaga ţară: „Adevărul literar şi artistic”, „Cosânzeana”, „Cele trei Crişuri”, „Transilvania” (pe care o şi conduce), „Ramuri”, „Viaţa românească”.
În 1930 îi apare la Craiova micul roman „Dolor”, apoi în „Biblioteca pentru toţi” volumul de povestiri „Stafia”, iar în 1931 romanul „Biruinţa”. În 1932 îşi redactează „Mărturisirile” pe care le prezintă studenţilor Facultăţii de Litere din Bucureşti şi pe care, ulterior, le publică (1941) în „Revista Fundaţiilor”.
În toţi aceşti ani (1932-1937) este prezent cu creaţii diverse în publicaţiile vremii, cu predilecţie în revistele ardelene: „Darul vremii” (Cluj), „Societatea de mâine”, „Gândul românesc” (Cluj), „Pagini literare”(Turda), „Familia” (Oradea), „Adevărul literar şi artistic”.
În 1938 publică romanul „Sectarii”, o satiră la adresa partidelor politice şi „a sectarismului la care a ajunseseră”. În august 1940, prin teribilul „Dictat de la Viena” este ruptă o parte a Transilvaniei de ţara-mamă. Ion Agârbiceanu se refugiază la Sibiu, unde rămâne până în 1945, când revine la Cluj. A continuat să scrie, însă aceste volume nu vor fi editate, în afară de romanul „Strigoii”, naraţiunea „Valurile, vânturile…” şi unele fragmente în revistele „Steaua”, „Gazeta literară” şi „Tribuna”
În 1955 este ales membru de onoare al Academiei. Până la sfârşitul vieţii (28 mai 1963) îi vor mai apărea volumele „Din copilărie”, „Din munţi şi din câmpii”, „File din cartea naturii”, „Licean…odinioară”, „Amintirile” opere I-IX. Au fost impresionaţi de vastitatea şi varietatea prozei lui Ion Agârbiceanu critici şi istorici literari precum: E. Lovinescu, N. Iorga, Perpessicius, G. Călinescu, Tudor Vianu, Ion Breazu, I. Negoiţescu, D. Vatamaniuc, C. Regman, Mircea Zaciu, Marian Popa, din cercetările, comentariile şi aprecierile cărora extragem datele referitoare la Ion Agârbiceanu, un prolific prozator provenit din rândul scriitorilor de formaţie teologică (Samuil Micu, Gh. Şincai, I. B. Deleanu, Petru Maior, I. Creangă, Gala Galaction, Lucian Blaga).
Ion Agârbiceanu se încadrează în linia prozatorilor pentru care pasiunea e în aceeaşi măsură un impuls şi rezultatul unei educaţii greşite, sancţionate de legile scrise şi nescrise ale universului sătesc. Prozatorul se arată preocupat de distrugerea manifestărilor obscurantismului şi prejudecăţilor, mai ales în romane, care au un pronunţat caracter educativdidactic, spre deosebire de cele mai bune nuvele, unde sunt lăsate faptele organizate potrivit unei caracterologii mascate sau a unor „scene” tipice realismului din secolul al XIX-lea să exprime complexitatea vieţii rurale ardelene, mai ales. Aproape exclusiv consacrată mediului sătesc, opera lui Agârbiceanu reflectă o evoluţie de la romanul senzaţional şi pitoresc către descrierea unor crize de conştiinţă şi a reacţiilor unor temperamente diferite puse în relaţie ca în naturalism.

Prima reuşită a romancierului rămâne „Arhanghelii”, care tinde să fie, după „Mara” lui Slavici, o icoană a vieţii ardelene sondate în straturile ei semnificative. Acest roman dovedeşte că autorul este mai stăpân pe arta sa, făcând un vizibil progres de la viziunea stângace şi nesigură a primelor romane către diversitatea planurilor în care drama unei colectivităţi aflate în centrul naraţiunii se împleteşte cu destinul divers al personajelor individuale.
„Arhanghelii” este numele unei mine de aur în jurul căreia, asemenea unui simbol moral şi a unei demonii, se dezlănţuie instinctele, patimile, suferinţele unui întreg sat. În compoziţia monografică se află dispuse radiar grupuri de personaje al căror destin e urmărit paralel într-o suită de microstructuri epice solid sudate între ele. Dezbaterea morală, pusă sub semnul unei idei creştine, nu afectează viziunea realistă. Singura poveste de dragoste a doi eroi exemplari, care înfrâng prin puterea sentimentelor barierele ce-i despart, aduce o notă romanţioasă.
Prin compoziţie, tipologie umană, problematică socială, „Arhanghelii” rămâne cea mai rezistentă construcţie epică a autorului şi reprezintă un moment important în dezvoltarea romanului românesc.
Dintre nuvelele sale, cea care a impresionat profund prin drama personajului feminin, Maria Dinului, poreclită „Fefeleaga”, este aceasta, care are ca titlu chiar numele femeii pe care autorul a cunoscut-o. Fefeleaga rămâne văduvă cu mulţi copii pe care îi creşte muncind istovitor împreună cu un tăcut şi credincios prieten – calul Bator, alături de care era zilnic văzută pe uliţele satului. Este creat astfel, din cuvinte, un monument, un cuplu om-animal, elocventă expresie a comuniunii dintre nefericitele fiinţe ce se înfrăţesc în a duce povara unei existenţe grele.
Copiii amărâtei femei mor pe rând şi când îşi ia zborul şi Porumbiţa, ultima copilă, Fefeleaga îl vinde pe Bator pentru a o înmormânta pe fată cu voal şi coroniţă. Despărţirea este cumplit de dureroasă, şi pentru Maria şi pentru Bator, care plânge în felul lui sfâşietor când se desprinde de stăpâna pe care o slujise o viaţă. Alături de capodopera „Fefeleaga” mai amintim alte titluri de nuvele, mari realizări ale speciei şi ale autorului: „Jandarmul”, „Faraonii”, Dura lex”, „Păscălierul”, „Popa Man”. O menţiune specială se cuvine memorialisticii, reprezentativă nu numai prin informaţiile asupra unui om şi a unei epoci, ci şi prin valoarea literară a redactării libere, scăpate de grija construcţiei fabulaţiei şi a demonstraţiei etice: „Amintirile”, „Licean… odinioară”, ciclul „În pragul vieţii”. Acestora li se adaugă culegerile memorialistice şi publicistice: „Meditaţie în septembrie”, „Povestirile lui Mărunţelu”, „Din copilărie”, „Din munţi şi din câmpii”, „File din cartea naturii”, care cuprind imagini nostalgice ale copilăriei edenice, adevărate imnuri închinate frumuseţilor pământului românesc.
„Amintirile” aduc interesante interferenţe ale prezentului cu trecutul, ca un joc al fluxului interior, declanşat de senzaţiile acute ale unei lumi ce trăieşte prin culori, arome, sunete primare. În timpul celui de-al doilea război, în scrieri precum „Domnişoara Ana”, „În pragul vieţii”, „Vremuri şi oameni”, „Frământări”, „Prăbuşirea”, „Valurile, vânturile”, a realizat o cronică a vieţii urbane ardelene, descifrând cauzele destrămării ţării în acele vremuri zbuciumate.
Numele lui Agârbiceanu poate fi aşezat între două dintre marile nume ale prozei româneşti – Ioan Slavici şi L. Rebreanu, de care se detaşează prin relieful său original: „mai îndrăzneţ în proiectele epice decât Slavici, dar mai puţin adânc în sondajele psihologice şi sociale decât Rebreanu, el este mai liric decât amândoi, mai receptiv la zona de fantastic şi de mister a lumii ţărăneşti, zonă neexplorată decât incidental de predecesorii săi, păstrând totuşi o atitudine candidă, optimistă în faţa existenţei.
Sentimentul comicului, capacitatea de a se integra lumii rurale, mentalităţii ei, sensibilităţii ei nealterate îl apropie de M. Sadoveanu”, după cum apreciază Mircea Zaciu.

FLOAREA NECŞOIU