IONEL TEODOREANU (6 IANUARIE 1897 – 3 FEBRUARIE 1954)

IONEL TEODOREANU
6 IANUARIE 1897 – 3 FEBRUARIE 1954

„Acţiunea de a trăi, oricât de diversă şi de complexă, nu mă îndestulează. În viaţă sunt un om: avocatul Teodoreanu, cu o anumită vârstă, fi zionomie, sănătate, cu un anumit mod de a fi , de a mă comporta, cu o anumită reputaţie, care şi ea îmi oferă convergent un fel de unicitate fi zică. Dar acel Ionel Teodoreanu al vieţii sociale nu este decât o fracţiune fi xată a vieţii mele, un glas al glasurilor mele, o silabă psihologică a cuvântului meu complet. Ca să nu ucid restul fi inţei mele larvare sau ca să nu mă descumpănească ea prin anarhia pe care ar aduce-o vieţii mele unitare, dacă ar interveni efectiv şi discordant în acţiunile ei, scriu”.

Modul acesta compensativ de a înţelege literatura îşi pune amprenta asupra întregii sale opere care aduce o notă particulară, prin reintegrarea poeziei în românesc şi a reluării formulei scrisului artistic, în tradiţia lui B. Şt. Delavrancea, dar asociată frecventării curentelor noi în literatura franceză.
Referindu-se la creaţia sa, Mircea Eliade afirma: „Eroii lui Teodoreanu, mediul, atmosfera, pe alocuri chiar atitudinea scriitorului, sunt legate de tradiţie. În povestirile şi romanele lui bate dezmierdător un vânt de patriarhalitate – şi, cu toate acestea, maniera şi limba folosite de el întru redarea acestor realităţi specific româneşti (respectiv moldoveneşti) e tot ceea ce poate fi mai personal, mai modern, mai îmbibat de adevărurile învăţate de la simbolişti şi de la Proust. Mediul patriarhal al Medelenilor e privit prin experienţa moderniştilor din Franţa”. „Alături de T. Arghezi, Teodoreanu rămâne unul din stiliştii noştri remarcabili, contribuind la îmbogăţirea limbii literare, la mlădierea, la ornarea ei”.
Extrem de valoroase rămân în literatura noastră paginile în care Ionel Teodoreanu sondează universul candorii infantile şi cel al tulburătoarei perioade a adolescenţei, cu incertitudinile şi căutările ei febrile, pagini care reprezintă „O foarte serioasă monografie a unui ţinut sufletesc care, de azi înainte, îşi are locul fixat în geografia romanului românesc” – după cum preciza Perpessicius, în 1928. Ion Hipolit Teodoreanu, „poetul rătăcit în roman“, cum l-a numit Şerban Cioculescu în 1975 (la 21 de ani de la moarte), s-a născut la 6 ianuarie 1897 în Iaşi, pe strada Ştefan cel Mare. Tatăl său era magistratul Osvald A. Teodoreanu (27 de ani) şi mama, Sofia Muzicescu, de 25 de ani. Osvald Teodoreanu (1869-1938) a făcut strălucite studii juridice, ajungând avocat de renume, apreciat de toţi contemporanii săi pentru elocinţă, bunătate, gingăşie sufletească, spiritul justiţiar şi curajul de a critica sistemele de legiferare create în interesele partidelor sau ale unor potenţaţi ai zilei. Mama sa, Sofia Muzicescu (1871-1952), era fiica mai mare a celebrului Gavril Muzicescu, compozitor, profesor la Conservatorul din Iaşi, om de aleasă cultură. Sofia Muzicescu a fost profesoară de armonie şi solfegii la Conservatorul din Iaşi. Soţii Teodoreanu – Osvald şi Sofia – au avut trei copii: Alexandru Osvald (răsfăţat Păstorel), Ion Hipolit (Ionel „Metaforel”) şi Laurent Gabriel (Puiuţu’).
Ionel Teodoreanu a avut o copilărie fericită, trăită în casa bunicilor, în atmosfera pe care o va evoca mai târziu în opera sa. La şapte ani, a plecat la Bucureşti cu fratele mai mic al tatălui, unchiul Laurenţiu Teodoreanu, urmând cursurile Şcolii germane de la Pitar-Moş (1904-1908). Face clasa I de liceu la Liceul Lazăr din Bucureşti. Îşi continuă studiile liceale la Iaşi, la Liceul Internat, unde face clasele a II-a – a VI-a între anii 1909-1914, iar celelalte două clase (a VII-a şi a VIII-a) le urmează la Liceul Naţional din Iaşi (1914-1916). Liceul Internat era atunci o prestigioasă unitate de învăţământ din Iaşi, absolvită de mari personalităţi: E. Lovinescu, I. Mironescu, Corneliu Moldovan, Al. Philippide, M. Sevastos, Iorgu Iordan, M. Ralea ş.a. Cei doi fraţi ai romancierului au studiat tot la Liceul Internat, preferat de familia Teodoreanu şi de alte familii pretenţioase ale urbei moldovene.
La împlinirea a 40 de ani de activitate a acestui faimos liceu ieşean, Ionel Teodoreanu, care făcea parte din comitetul alcătuit în vederea desfăşurării manifestării omagiale, a scris volumul „Patruzeci de ani ai Liceului Internat C. Negruzzi din Iaşi – 1895-1935”, la alcătuirea căruia colaboraseră nemeroşi foşti elevi şi cadre didactice de odinioară.
Printre profesorii celebri ai liceului se numără Axinte Frunză, Ion Paul, M. Carp, A. D. Ionescu, Petre Bogdan, Vasile Bogrea, Teodor Neculau, G. Ibrăileanu, C. Hogaş, care i-a fost profesor de română. În anii de liceu, I. Teodoreanu citeşte mult, cu pasiune, literatură universală (franceză, rusă, italiană etc), dobândind şi o temeinică şi solidă cultură literară, mai ales. Într-un singur an, 1919, obţine licenţa în drept şi practică avocatura, având o strălucită cariera în domeniu.
În 1918 o cunoaşte pe Ştefana Lupaşcu, născută la 17 octombrie 1897, în Franţa, comuna Remiremont, care-i devine soţie (1920). A fost cunoscută ca o talentată prozatoare sub numele Ştefana Velisar (provenea din familia lui Ştefan Lupaşcu – veche familie de moldoveni şi a Mariei Mazurier, de origine franceză).
În 1921 se nasc gemenii Ştefan şi Osvald Cezar. Anul 1919 este cel al debutului prozatorului, care publică în revista „Însemnări ieşene”, ce apărea sub patronajul spiritual al lui Garabet Ibrăileanu, condusă fiind de M. Sadoveanu şi G. Topârceanu, proza „Bunicii”. În aceeaşi revistă publică şi poemele în proză „Jucării pentru Lili” (numele de alint al soţiei).
În 1923 are loc debutul editorial cu „Uliţa copilăriei”, volum întâmpinat călduros de G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, P. Constantinescu, marii critici literari ai momentului. Pompiliu Constantinescu constata: „Bucuriile mărunte, alternarea între vis şi realitate, născocirea suferinţelor imaginare şi voluptatea amăgitoare a iluziei ce pluteşte
peste proza cotidiană, poezia unică dintr-o etapă a vieţii şi-au găsit în domnul Ionel Teodoreanu pe cel mai distins poet în proză al generaţiei actuale”.

În 1925 apare primul volum din trilogia „La Medeleni”, „Hotarul nestatornic”, urmat în 1926 de al doilea volum, „Drumuri” şi în 1927 de cel de-al treilea, „Între vânturi”.
Întâiul volum l-a transformat într-un autor cu uriaş succes, dar a stârnit şi numeroase controverse, reproşândui-se abuzul de imagini (metafore) şi recomandându-i-se să urmeze simplicitatea marilor precursori. Trilogia „La Medeleni” cunoaşte un succes răsunător şi fără precedent în literatura noastră, impunându-l pe autor între prozatorii literaturii române interbelice.
În 1928, Ionel Teodoreanu publică romanul de dragoste cu tuşe de fantastic „Turnul Milenei”, urmat în 1929 de alt roman de dragoste, parţial autobiografic, „Bal mascat”.
În 1931 apare în două volume „Scandalul” şi „In Beilic”, romanul senzaţionalistcaricatural „Fata din Zlataust” (Beilic este zona din preajma bisericii Sfântul Ioan Gură de Aur, Zlataust fiind strada pe care locuiau bunicii dinspre tată, în casa cărora domneau un univers tihnit, o atmosferă patriarhală ce vor fi recreate în proza memorialistică „În casa bunicilor”, „Întoarcerea în timp” şi „Masa umbrelor”).
În 1933 publică romanul fantastic – straniu „Golia”, roman cu note morbide şi groteşti, în două volume: „Casa de peste drum” şi „Porţile s-au închis”. În acest an, a fost, pentru o perioadă scurtă de timp, directorul Teatrului Naţional din Iaşi. În acelaşi an se stabileşte la Bucureşti, unde, în 1934, publică romanul – divertisment „Crăciunul la Silvestri”. În anul următor (1935) apare un alt roman gustat de marele public, „Lorelei”, la care a lucrat, după propria mărturisire, zece ani.
În 1936 apare în două volume romanul „Arca lui Noe”, în a cărui prefaţă imaginează un dialog cu Garabet Ibrăileanu (marele lui mentor, mort de curând), care-l îndeamnă: „Domnule Teodoreanu, de ce atâtea flori, atâţia zarzări, atâtea curcubee, atâtea fructe, în loc să te ocupi de oameni şi de viaţă? Fă-mi plăcerea şi scrie-mi un roman inofensiv, fără stil, fără frumuseţe, mizerabil, neglijent, în goana mare!” (reproşurile pronunţate de Ibrăileanu sintetizează pe cele ale criticii excedate de stilul poetic şi de excesul de metafore din opera sa).
În acelaşi an apare volumul „Iarbă”, urmat de „Secretul Anei Florentin” (1937) care atrage următoarea afirmaţie a lui George Călinescu: „(…) pentru noi dânsul a încetat deocamdată de a mai fi o speranţă, rămânând cea mai penibilă dezamăgire a literaturii noastre” (în acest an moare tatăl scriitorului).
În 1938, apare „În casa bunicilor” şi „Fundacul Varlaamului” (inspirat de figura tatălui – Osvald Teodoreanu). În anul următor apare romanul „Prăvale Baba”, iar în 1940 „Ce-a văzut Ilie Pânişoară”.
Între 1940-1943 scrie şi publică tetralogia „Tudor Ceaur Alcaz” cu titlurile „Coca Duduş”, „Drumul magic”, „Inima” şi „Frunză”.
Anul 1945 este cel al retrăirilor şi publică volumul memorialistic „Întoarcerea în timp”, gen pe care îl continuă în „Masa umbrelor” – 1946 – an în care tipăreşte şi romanele „La porţile nopţii” şi „Hai diridam”.
În 1948 publică romanul „Zdrulă şi Puhă”, despre care Marian Popa spunea că „putea deveni o capodoperă reală în linia absurdului modern…”.
În 1952 a murit Sofia Teodoreanu, mama sa. După 1944 până în anul morţii, Ionel Teodoreanu este marginalizat. A murit în 3 februarie 1954 în urma unui infarct, în sărăcie şi uitare. Va fi reconsiderat, astfel că scrierile lui vor fi retipărite în ediţii de masă. Postum vor apărea: „La porţile nopţii” (versuri 1970), „Cina cea de taină” (versuri) şi romanul „Să vie Bazarcă”.
Au scris despre bogata operă a lui Ionel Teodoreanu: G. Ibrăileanu, F. Aderca, E. Lovinescu, T. Vianu, G. Călinescu, I. Negoiţescu, M. Sevastos, I. Valerian, M. Zaciu, Ov. S. Crohmălniceanu, N. Ciobanu, Dinu Pillat, Dem. Botez, Al. Philippide, I. Rotaru, Silvia Tomuş. În procesul de creaţie, Ionel Teodoreanu s-a bazat pe talentul său nativ şi pe experienţa proprie de viaţă, lăsând moştenire o operă inegală ca valoare, dar unitară prin manierismul ei consolidat prin reluarea mereu amplificată a aceloraşi teme, dintre care două polarizează opera: existenţa vârstelor mici şi erotismul.
Copilăria şi adolescenţa, prezente şi în romanele „La Medeleni”, „Uliţa copilăriei”, „Prăvale Baba”, „Fata din Zlataust”, „Tudor Ceaur Alcaz”, „Arca lui Noe”, definesc un univers personal, adeseori denumit medelenism, care se constituie din cultul valorilor unui trecut patriarhal, reflexiv, poetic şi sentimental existent în familiile rurale, incapabile să reziste noului sau să se acomodeze schimbărilor ce distrugeau satul etern românesc. Medelenismul este o stare a copilăriei şi una etern umană, căci este o lume aflată în vacanţă, într-o relaxare individuală sau colectivă. Realitatea este paradisiacă, este o veritabilă oază a comportamentului idilic, a poznelor, a farselor ce dovedesc un trai îndestulat şi relaxat.
Realitatea contemporană este restituită printr-un mecanism de coborâre metafizică, excesivă uneori. Reprezentat al barocului nativ, Ionel Teodoreanu nu reuşeşte întotdeauna să-şi funcţionalizeze imaginea şi cuvântul (Barocul – barocco – perlă neregulată, denumea până în Secolul al XVIII-lea un silogism sau un stil extravagant, absurd, bizar. Treptat a devenit un curent care, în literatură, are următoarele trăsături: fantezie şi imaginaţie dezlănţuite, gustul pentru fantastic, eliberarea de reguli şi norme, o excesivă încărcătură stilistică, exaltare a naturii şi a ludicului).
Medelenismul, în acest sens, este procesul de descoperire a satisfacţiei copilăriei sociabile, a libertăţii omului de a se bucura tihnit de sine şi de ceilalţi.
Tipurile umane sunt cele tradiţionale: copiii, băieţi şi fete, oscilează între complexele introvertitului şi manifestările explozive, graţia, vitalitatea, voiciunea şi un individualism marcat pe seama aproapelui. De asemenea, specifice autorului sunt iubirile materializate prin cupluri cu membri de vârste diferite: adolescenţi şi femei mature sau experimentate, bărbaţi în vârstă şi tinere frumoase. Dezvoltarea subiectului e tipică romanului sentimental al literaturii de consum.
Capodopera „La Medeleni”, fiind un ciclu, un roman al familiei, al unei vârste, al unor generaţii, al formaţiei, acumulează forme diferite. Alte romane dozează diferit aceleaşi realităţi, în aglomerări de instantanee, de stiluri, în montaje de dialoguri şi comentarii, de poeme în proză şi de versuri, de corespondenţe şi de jurnale, prin rupturi spaţiale şi temporare.
Avem convingerea că pentru cititorii aflaţi la vârsta senectuţii, opera lui Ionel Teodoreanu înseamnă întoarcerea la candoarea copilăriei pe care o retrăiesc cu o durere mângâiată de personajele atât de îndrăgite cândva.
Adolescenţilor timpului nostru le recomandăm să lectureze creaţia lui Metaforel spre a mai zăbovi în puritate şi naivitate.

FLOAREA NECŞOIU