L-am cunoscut pe George Enescu, marele maestro al muzicii româneşti

L-am cunoscut pe George Enescu,
marele maestro al muzicii româneşti

„Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii“ (Yehudi Menuhin)

Era în anul 1946, aveam 17 ani şi lucram ca secretar al Primăriei comunei Teşcani din judeţul Bacău. În una din zilele de la începutul lunii august a venit la primărie un slujbaş de la conacul domniţei Maria Cantacuzino Enescu, care mi-a comunicat să merg la conac, unde sunt rugat de către avocatul Romeo Drăghici, procuratorul maestrului şi al domniţei, să scriu câteva documente. Slujbaşul a luat în braţe maşina de scris şi am plecat la conac.
Am început să scriu la maşină în salonul de la intrarea principală din conac, Romeo Drăghici dictându-mi documentele ce se refereau la donarea unor suprafeţe de pădure persoanelor apropiate domniţei. La un moment dat a intrat în salon Maestrul. A venit la noi, m-a întrebat cum mă numesc, ce lucrez şi altele. Eu, emoţionat la început, mi-am revenit repede pe timpul conversaţiei ca urmare a cuvintelor calde şi apropiate ale Maestrului. În continuare, Maestrul s-a aşezat la pianul din colţul salonului şi a început să exerseze.
Întâlnirea cu marele Maestru al muzicii româneşti, cuvintele calde cu care mi s-a adresat mi-au rămas în inimă şi-n suflet toată viaţa ca o preţioasă şi scumpă amintire.

Spre sfârşitul lunii august din acelaşi an a venit, la Primăria Teşcani, Ionică Milom, Administratorul moşiei Rosetti-Teşcanu, care a transmis dorinţa Maestrului de a concerta în faţa locuitorilor satului.
În scurt timp ne-am adunat în faţa conacului mai mult de 200 de locuitori ai satului, aşteptând imensa bucurie de a asculta concertul Maestrului. În fruntea participanţilor se aflau preoţii Nicolae Procopie şi Nicolae Matei, învăţătorii Gheorghe şi Elena Asmarandei, medicii Vrasti, reprezentanţii primăriei şi ai altor instituţii locale.
La ora stabilită, cu deosebita punctualitate ce-l caracteriza, păşind majestuos, coborând scara conacului aşa cum cobora pe marile scene ale lumii, l-amvăzut cu emoţie pe George Enescu începând al său concert în apaluzele participanţilor.
În acea vară a anului 1946, noi, cei prezenţi la concert, nu puteam şti că era pentru ultima dată când coardele viorii Maestrului George Enescu vibrau în satul Teşcani. Nu puteam şti că acest moment constituia un adevărat rămas bun al marelui George Enescu de la cetăţenii satului, în faţa cărora îşi ridica pălăria şi îi saluta, înainte ca aceştia să-şi poată manifesta recunoştinţa şi respectul lor.
Da! De atunci nu a mai răsunat vioara sa fermecată pe minunatele şi frumoasele meleaguri ale Teşcaniului. La începutul lunii septembrie 1946 a plecat să concerteze în SUA şi apoi în Franţa. Deşi dorinţa sa fierbinte a fost să revină în ţară, nu a mai reuşit niciodată să-şi revadă pământul natal.
Pentru George Enescu, Teşcanii, prin frumuseţile sale, prin locuitorii acestei aşezări, harnici şi respectuoşi, prin proprietarii moşiei Teşcani, avizi de cultură şi artă, au constituit locul de linişte, de inspiraţie şi creaţie.
Aici, Maestrul a realizat nemuritoare compoziţii ce poartă amprenta Teşcanilor, printre care şi ultima parte a operei “Oedip“.
În anul 1973, vizitând cimitirul satului împreună cu preotul parohiei, părintele Nicolae Matei mi-a arătat sectorul cu mormintele urmaşilor boierilor Rosetti şi mi-a spus: “Atunci, în iulie 1946, venind la cimitir, George Enescu cu soţia sa, Maria Cantacuzino – Enescu, ne-a spus: părinte, dorinţa noastră este să fim înmormântaţi aici.”
În acest sens prezint şi scrisoarea Maestrului George Enescu: Subsemnatul, George Enescu, din Bucureşti, str. General Mann Nr. 16, îmi exprim dorinţa ca să fiu înmormântat la Teşcani, judeţul Bacău, alături de soţia mea.
George Enescu
Teşcani, în 15 iulie 1946

Au trecut ani şi ani de la trecerea în veşnicie a Maestrului însă dorinţa lui nu s-a împlinit încă. Conacul a fost refăcut şi odată cu el a fost realizat şi locul de veci al compozitorului naţional român.Teşcanii, toţi muzicienii acestei ţări, poporul român aşteaptă să-i fie înapoiat rapsodul.
În anul 2001, împreună cu soţia, învăţătoarea Maria Ciubotaru, am fost în Franţa. Mergând la Paris, am reuşit să realizăm dorinţa noastră fierbinte de a vedea şi a depune flori pe mormântul marelui George Enescu.
Ajunşi la mormânt, în cimitirul Pêre Lachaise, cu deosebită emoţie am adus recunoştinţa noastră maestrului. Pe mormânt am găsit o coroană de flori cu panglică tricolor depusă de curând. Ne-am convins încă o dată că poporul român nu-l poate uita pe marele Enescu.
Am plecat de la mormânt încărcaţi de emoţii, dar şi de speranţe că se vor găsi în fruntea ţării conducători care să îndeplinească dorinţa marelui George Enescu, de a fi readus în pământul natal, pe care l-a iubit şi cântat în toată lumea.

VASILE CIUBOTARU General de brigadă (r)
Bucureşti, 3 aprilie 2015