LA PERIFERIE

LA PERIFERIE

Periferia reprezintă, ca sens figurativ, un ţinut, o regiune, cartier, zonă, situate, ca punct de referinţă, la o margine în raport cu un centru, considerat ca atare ori simbolic.
În funcţie de punctele geografice ale istoriei noastre, cum am da-o, cam pe acolo am fost. Faţă de Moscova eram pe undeva pe la o periferie, mai ales a preocupărilor acelor conducători, iar în prezent, faţă de Bruxelles, cam tot pe acolo ne-am situa.
Aşa că noi ne îmbăţoşăm cu o istorie de vreo două mii de ani, şi chiar mai mult, cu figuri luminoase şi clăditori de aşezăminte (reale, care abia acum sunt descoperite de vizitatori, chiar până spre coroana britanică); dar cei din centrele de putere vestice ori transoceanice ne aşează la locul pe care ei îl consideră că îl merităm. Şi, fără a deborda de un fals patriotism, cam pe acolo suntem. Că am fost în istorie mari şi, precum în curba lui Gauss, am tot căzut periodic, spre a reconstrui ce tocmai clădiserăm cu costuri materiale şi umane uriaşe, precum ne este sortit ca un blestem că îl avem ca unic model pe meşterul Manole; aceasta este realitatea noastră românească de care nu ne putem desprinde.
Am redus emisiile toxice, fiind deosebit de „sârguincioşi” ca ţinte stabilite de U.E. până spre anii 2025, nu prin aplicarea unor tehnologii performante de a stăvili acest flagel al poluării, ci prin închiderea şi tăierea la fier vechi a majorităţii întreprinderilor producătoare de noxe.
Într-o emisiune TV din 30.01.2015, laitmotivul l-a reprezentat „statul spectator la dezastrul economic”. Au participat la discuţii monştri sacri din zona producţiei industriale ai perioadei ante ’90, când ţara noastră reprezenta ceva pe eşichierul economic european şi chiar mondial.
În sinteză, dezbaterile au fost derulate pe o serie de teme forţă: s-a ales praful de industria României/industria românească a fost lichidată fără somaţie/uzinele au fost acaparate de către „miliardarii de carton”, distruse la propriu din cauza incapacităţii lor/România a fost scoasă de pe harta industriei. Unul din foştii miniştri, Ioan Avram (o eminenţă a progresului industriei anilor optzeci) – concluzionează că: „Funcţionam ca un mare concern industrial: cercetare, dezvoltare, producţie, export etc. Toată industria energetică (şi acum perfect funcţională n. a.) a fost făcută cu «Vestul». Toate motoarele Diesel aveau tehnologie germană. Autoturismele aveau tehnologie franceză, vapoarele, cu modele luate din Suedia.
În anii ’80 – la producţia de instalaţii de foraj eram pe locul doi în lume. Peste tot apărea efortul inginerilor tineri care doreau modernizarea României“. Faţă de această industrializare (forţată n. a.) au existat şi contre precum planul Valev (Emil Borisovici Valev), un economist rus în vogă prin anii ’70, care propunea în cadrul CAER ca România să devină un producător eminamente agricol. Marele gânditor din acea perioadă, Costin Ion Murgescu (1919-1989), economist, jurist, jurnalist, geopolitician, membru corespondent al Academiei Române, director al Institutului de Economie Mondială din Bucureşti, a combătut planul Valev în anul 1964 în lucrarea sa „Concepţii potrivnice principiilor de bază ale relaţiilor economice dintre ţările socialiste”. Iar de atunci, drumul spre recuperarea tehnologică a „ars” etape istorice pe care alte naţiuni le-au parcurs în zeci de ani.
Gânditorii autohtoni din anii ’90 au crezut că vom folosi experienţa U.E. spre a ne dezvolta; U. E. a realizat împreună cu conducătorii acelor ani o „foaie de parcurs”, stabilind nivelele de dezvoltare şi cantităţile de produse precum oţel, petrol, gaze, ciment etc. Acea „foaie” a rămas, de fapt, o frunză’n vânt, că totul s-a prăbuşit. Ca să iasă din anonimat iar România să fie admirată, măcar prin Asia ori Africa, Ceauşescu şi-a arogat realizarea Casei Poporului (cea mai mare clădire civilă din lume), Transfăgărăşanul, Atomocentrala de la Cernavodă (parţial realizată), metroul bucureştean, precum şi ansambluri de blocuri de locuinţe, în toată ţara, ţinta atinsă fiind aceea că orice salariat putea avea (cu o chirie modică) o locuinţă. Nesoluţionate, având ca termene de execuţie până prin anii ’95, Opera Română (cea mai mare din lume), Sala Congreselor (acum e un Mall), la fel ca mărime, Centrul Civic etc. Acest efort bugetar uriaş la care a angajat ţara, alături de anacronismul sistemului comunist, i-a adus eliminarea lui fizică.
Acum, după un sfert de veac, se trezesc diverşi politicieni, cei care pot fi catalogaţi că mai şi gândesc, e drept, spre o zonă care le-ar putea aduce măcar ceva puncte electorale, că, în acest interval de timp, capitalul românesc, în toate dimensiunile lui, a dispărut.
Cum a dispărut? Vreun magician, folosind mijloacele lui specifice, viteză de mână şi nebăgare de seamă, a făcut ca peste noapte să nu mai existăm pe plan de iniţiativă economică? O mână de neicanimeni, care a preluat puterea şi continuă fără încetare să o ţină în mână pentru vecie, a condus spre acest deznodământ. Ne vizitează preşedintele francez François Hollande, însoţit de vreo treizeci de conducători de firme, iar din partea română, ca antreprenori, nu este nimeni. Motivează un fost preşedinte al nostru că organismele de forţă de la noi au „demolat” firmele româneşti prin blocarea conturilor şi, în final, concedieri şi închiderea activităţii lor. Păi, discuţia este mult mai amplă, că, de fapt, ar trebui ca fiecare preşedinte, prim-ministru ori miniştri, ca să nu mai vorbim de „organele” din subordine, să ne explice ceva. Ar fi la mijloc câteva mii de preopinenţi ce nu ar avea loc pe ecranul televizorului, decât prin derularea incompetenţelor/furăciunilor lor pe distanţa a câtorva ani. Aşa că a extrage ceva idei, ceva spumă de nerealizări, câteva săgeţi ori stângăcii nu explică şi nu va lămuri pe nimeni de ce nişte impotenţi politici/economici au distrus un sistem industrial, economic, de comerţ exterior, de relaţii contractuale stabile şi de lungă durată în acest sfert de veac.
Acest fost preşedinte nu explică de ce a dispărut a opta flotă mondială pe care o aveam, de ce acele vase, revopsite şi cu un alt pavilion, bântuie pe toate mările lumii. Cu mult profit pentru alţii şi cu găuri la buget pentru noi. Nu ne explică şi de ce pavilionul românesc, cu care se mândrea în tinereţea lui pe nava Biruinţa, acel Pavilion a încăput pe mâna unui SRL. Ruşine! Un simbol naţional a dispărut şi domnia sa nu suflă o vorbă de această „crimă”. Revenind la subiect, dacă firmele româneşti sunt sau nu protejate. Categoric NU, sunt demolate, iar în acest context marile/micile firme străine „înfloresc” pe pământul ţării noastre. Toţi, absolut toţi conducătorii post decembrişti, de nivel înalt, au făcut sluj în faţa marilor „invadatori” externi.
De ce nu se aplică 1% – o bagatelă, „un fleac” la cifrele uriaşe de afaceri ale multinaţionalelor şi chiar a indigenilor care au mai rămas; are oare vreun guvern acest curaj?
În rest, vorbe de clacă, aşa, ca în Poiana lui Iocan a lui Marin Preda, toţi ar vrea să se regăsească într-o agoră sătească în care câte un Ţugurlan sau un Cocoşilă să se afle în treabă, să stabilească ei pentru noi, cei mulţi, conduitele, ţintele de viitor, să ne „turtească” cu marile lor realizări. Ce ar fi zis Marin Preda despre această adunătură, evident, a acestor cuvântători mediatizaţi în mod nemeritat? „Vai de mama lor!”. Dar noi ne putem întreba, aşa cum o făcea şi Ştefan Gheorghidiu în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (Camil Petrescu), cât şi unchiul meu Constantin Titus Stoika – poet
erou căzut în Primul Război Mondial, că „şănţuleţele pentru scurgerea apelor” construite de politicieni nu ne pot apăra să înfruntăm vitregiile istoriei.

Din încrâncenarea vesticilor, că reprezentam la acea dată un potenţial concurent, sentimentul lor s-a transformat în prezent pe felurite trepte de atitudine ori emoţionale de ostilitate (Nu în Schengen!), de superioritate (din Micul Paris am devenit micul parizer), de presiune continuă (impunerea MCV-ului), de umilire, deoarece acum în mentalul lor suntem situaţi la un fel de periferie a valorilor europene. De ce? Că nu mai avem forţa necesară de ripostă, baza economică indispensabilă unei naţiuni prospere – industria; agricultura fiind cu mult sub nivelul decent admis pentru o discuţie tête-a-tête, între feluriţi factori politici ori economici. Iar suprema umilinţă faţă de mediul politic precar a reprezentat-o impunerea de la Bruxelles a unui guvern de tranziţie, aşa zis tehnocrat, pentru ca partidele să se reformeze, să aibă timp de un an de zile să îşi aleagă vectorii politici care să preia puterea din toamna anului 2016. Care din ţările europene a avut un asemenea guvern impus? Albania, Kosovo, Andorra, Liechtenstein, Muntenegru etc nicidecum. Suntem unici în Europa în neputinţa noastră politică de a ne guverna.
Dar avem şi „analişti”, aşa-zişi credibili, care încearcă să pună în genuchi pe coji de nuci democraţia noastră, aşa firavă cum este. De pildă, cu noul Preşedinte ales al SUA, o altă realitate pare a prinde contur. „Vom face America măreaţă din nou!”, „Nu vom impune stilul nostru de viaţă nimănui”.
Românii vor trebui să redescopere iniţiativa „prin noi înşine”. De fapt, în istoria noastră ceva mai îndepărtată şi legionarii de seamă expuneau acelaşi slogan, debarasarea de firmele externe ţării noastre, care făceau profit aici şi îl exportau. Extremismul şi crimele i-au adus în istoria neagră a României. Autarhismul nu a adus nicicând prosperitate, doar dacă domnul Trump va descoperi alte legităţi ale economiei de piaţă. „Am îmbogăţit industria străină”, spune Preşedintele american proaspăt ales. Tot ce a enunţat acest lider se potriveşte perfect pe necazurile ţării noastre dezastruos conduse de peste un sfert de secol de o falsă democraţie. Poate că este cazul să copiem cuvânt cu cuvânt ce a debordat conducătorul celei mai puternice ţări de pe mapamond.
Avem curajul? Avem energia necesară?
Avem puterea de a transla aceste idei şi a le pune în practică?
Putem, dar trebuie să avem şi o voinţă naţională congruentă spre a atinge aceste ţinte, de a coagula energiile interne, debarasate de chibiţi, de către actuali şi viitori prăduitori în ale sinecurilor de tot felul. S-a impus recent un act normativ de „a spăla” o grămadă de infractori potenţi financiar, un fel de oligarhi în cea mai mare parte penali, care s-au înfruptat din „slănina” naţională. Această „iniţiativă” făcută în dispreţ faţă de popor şi cu o crasă lipsă de profesionalism a dus la uriaşe mişcări populare de stradă. Cui îi foloseşte această divizare a naţiunii române? Ar fi trebuit să se tragă o linie; cei ce au furat să dea înapoi societăţii să spunem 80% din total, spre a fi iertaţi şi să-şi vadă de treabă, cei ce intră în „sistem” să lase la „poartă” orice speranţă de îmbogăţire frauduloasă, un fel de parafrazare a „Infernului” lui Dante Alighieri.
Dacă se va şi produce în practică acest magnific deziderat, iar naţiunea va prospera, atunci putem da uitării actualele încrâncenări.
Noi, cei mulţi, putem ierta, ei vor putea respecta acest pact?

FLORIAN LAURENŢIU STOICA