LIVIU REBREANU – 27 NOIEMBRIE 1885 – 1 SEPTEMBRIE 1944

LIVIU REBREANU
27 NOIEMBRIE 1885 – 1 SEPTEMBRIE 1944

„Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi îl înţelege. E sfântul pământ inspirator, care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezentăm azi în lume” – Liviu Rebreanu, „Lauda ţăranului român” (discurs de recepţie în Academie – 1940).
„Pentru mine arta, zic artă şi mă gândesc la literatură, înseamnă creaţie de oameni şi viaţă. Astfel, arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viaţă proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume” – preciza Liviu Rebreanu în 1924 în mărturisirea intitulată „Cred” – care explică poziţia estetică a prozatorului şi dramaturgului.

Liviu Rebreanu, marele ctitor al romanului românesc, s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud, ţinut încărcat cu vestigii dacice, în familia învăţătorului Vasile Rebreanu (originar din Chiuza) şi a Ludovicăi, născută Diuganu, din Beclean, fiind întâiul născut din cei 14 copii ai familiei ce provenea din ţărani liberi de pe Valea Someşului.
Face şcoala primară în satul Maieru (1891-1894) în clasa părintelui său, apoi urmează Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud (1895 1896), întrerupt şi continuat la Şcoala civilă de băieţi din Bistriţa (1897-1899); îşi continuă studiile la Şcoala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (1900-1903) şi la Academia Militară „Ludoviceum” din Budapesta între 1903-1906, la absolvirea căreia este sublocotenent în Regimentul 2 honvezi regali din Gyula (a devenit ofiţer, deşi părinţii doreau să-l facă preot, iar el voia să urmeze medicina). În acest oraş de garnizoană îşi continuă activitatea preferată: lectura şi scrisul. Citeşte opera clasicilor literaturii universale (ruşi: Tolstoi, Dostoievski, Gogol şi cei ai literaturii germane).
Compune în maghiară schiţe cu subiect din viaţa cazonă pe care le va traduce în română şi le va publica în „Ramuri” şi „Universul literar”. Debutul s-a produs în „Luceafărul”, la 1 noiembrie 1908, cu schiţa „Codrea” (Glasul inimii).
În acest an demisionează din armată (în urma unor încurcături băneşti) şi devine ajutor de notar în Măgura Ilvei şi Nimigea şi apoi funcţionar la primăria din Vărarea (1908-1909); a fost obligat să ocupe aceste funcţii mărunte spre a-şi ajuta familia. Din aceeaşi cauză, a lipsei de bani, a urmat cariera militară, căci la Academia Militară a fost primit ca bursier de stat. Tot din acest an, 1908, datează nuvela „Ruşinea”, iar din 1909 începe traducerea romanului „Război şi pace” de Lev Tolstoi. Între 12-14 octombrie participă la lucrările Astrei la Sibiu, unde îi cunoaşte pe O. Goga şi I. Agârbiceanu, pe Emil Gârleanu, V. Eftimiu, Cincinat Pavelescu, care îl ajută să treacă munţii, ajungând la Bucureşti. Aici este ajutat de M. Dragomirescu, directorul revistei „Convorbiri critice”, în paginile căreia apare povestirea „Volbura dragostei” (Cântecul iubirii). Aceşti ani (1909 şi 1910) sunt extrem de grei: privaţiuni şi salahorie prin diverse redacţii („Ordinea”, „Falanga”, „Convorbiri critice”), şapte luni de închisoare la Văcăreşti şi Gyula, arestat fiind la cererea guvernului austroungar care l-a acuzat de dezertare din armată şi săvârşirea unor delicte în timpul carierei militare. După clarificarea situaţiei, este eliberat (august 1910), revine la Bucureşti, unde publică, în revista „Scena”, împreună cu M. Sorbul. Tot din 1910 datează nuvelele „Proştii” şi „Dintele”. În acelaşi an se căsătoreşte cu Fanny Rădulescu (n. 1888), originară din Piteşti, care va debuta în 1911 la Teatrul Naţional din Craiova şi va fi apoi actriţă a Teatrului Naţional din Bucureşti (sora lui Fanny s-a căsătorit cu Mihail Sorbul, cu care L. Rebreanu a editat revista „Scena”). Între 1911-1913 colaborează cu schiţe şi nuvele la: „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Cosânzeana” (Orăştie), „Flacăra”, „Universul literar” ş.a. Publică articole şi cronici dramatice în „Ramuri” (Craiova) şi „Rampa”, al cărei redactor devenise din 1912. În acest an îi apare la Orăştie primul volum de proză, „Frământări”, care cuprinde schiţele şi nuvelele publicate în reviste.
În 1914 devine secretar al Societăţii Scriitorilor Români. În 1916-1917 apar volumele de nuvele şi schiţe „Golanii” şi „Mărturisire” iar în 1919 apare volumul „Răfuiala”. În timpul războiului rămâne în Bucureşti, unde este arestat ca „nesupus la mobilizare”; evadează şi fuge la Iaşi (mai 1918). Tot ce suferă în anii primei conflagraţii mondiale constituie substanţa epică a romanului-jurnal „Calvarul” (1919). Apariţia romanului „Ion” în 1920 îi aduce consacrarea precum şi premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române. Urmează „Pădurea spânzuraţilor” (1922), „Adam şi Eva” (1925), „Ciuleandra” (1927), „Crăişorul” (1929), „Răscoala” (1932), „Jar” (1934), „Gorila” (1938), „Amândoi” (1940), romane care demonstrează forţa epică şi imensa capacitate de înnoire prin care L. Rebreanu croieşte noi căi romanului românesc modern. Dramaturgia – „Cadrilul” (comedie – 1919), „Plicul” (comedie – 1923), „Apostolii” (comedie – 1926) – rămâne umbrită de creaţia lui I. L. Caragiale, cu toată îndemânarea construcţiei scenice evidente. Rebreanu a desfăşurat o susţinută activitate de animator cultural: a iniţiat revista „Mişcarea literară” (1924-1925), „România literară” (1932-1934), printre ai cărei colaboratori s-au aflat T. Vianu, Perpessicius, P. Constantinescu, M. Sorbul, A. Holban, Camil Baltazar.
A fost între 1928-1930 şi 1940-1944 director al Teatrului Naţional, secretar al SSR şi vicepreşedinte; a condus „Direcţia pentru educarea poporului” (1930-1931); a primit Premiul Naţional pentru proză (1929). În 1935 a fost sărbătorit la împlinirea vârstei de 50 de ani.
S-a stins din viaţă la 1 septembrie 1944, având în preajmă pe soţie, fiică şi bătrânul scriitor Dauş – în casa de la Valea Mare, din apropierea Piteştiului. A fost înmormântat în ziua de 3 septembrie, dar, după două luni, a fost deshumat şi îngropat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Urmărind procesul devenirii ca mare scriitor, se constată câteva trăsături distincte: – Afirmarea s-a făcut cu schiţe, nuvele şi povestiri, care conţin, ca subiect şi modalitate estetică, esenţa marilor sale romane de mai târziu: viaţa ţăranului din Ardeal şi războiul, cu toate tragediile şi ororile lui.
-Scriitor realist, L. Rebreanu zugrăveşte realitatea aşa cum există ea, astfel că aduce în paginile operelor sale personaje, situaţii, întâmplări cunoscute direct; acolo unde intervine imaginaţia, scenele create sunt astfel realizate, încât ar putea fi reale.
O notă de originalitate sesizată de critica literară este aceea că L. Rebreanu s-a documentat extrem de serios, culegând documente, vizitând locuri, întocmind fişe de personaje, rescriind uneori opera până ce aceasta ajunge la ceea ce şi-a propus (este cazul romanelor „Ion” şi „Pădurea spânzuraţilor”). Capodoperele autorului, „Ion”, „Răscoala”, „Pădurea spânzuraţilor” încep şi sfârşesc cu aceeaşi scenă, cea finală având altă semnificaţie decât cea iniţială dar conferind rotunditate operei. Romanul „Ion”, precedat tematic de nuvelele „Proştii” şi „Răfuiala”, începe cu hora satului, care are o prezentare concentrică, menită să sugereze stratificarea socială a comunei Pripas: în centru lăutarii în jurul cărora joacă tinerii, priviţi cu admiraţie de părinţii lor; următorul nivel este al celor ce nu se prind în horă, apoi vin intelectualii (preotul şi învăţătorul cu familia lui), bogătanii satului şi, în fine, săracul satului, Alexandru Pop Glanetaşu, şi oloaga satului, Savista. Hora este expresia unirii comunităţii, dar aici izbucnesc şi marile conflicte: Ion comandă lăutarilor deşi George Bulbuc îi plătise; tot el joacă mai mult cu Ana, logodită cu George, ceea ce îl determină pe Vasile Baciu, tatăl Anei, bogătanul satului, să-l facă pe Ion „sărăntoc”, insultă pe care Ion o va răzbuna cândva.
Ion (pe care autorul l-a cunoscut în realitate) o ademeneşte pe Ana, o seduce şi apoi o părăseşte; rămânând gravidă, Vasile Baciu este silit să i-o dea de nevastă, împreună cu toate pământurile sale. Ion, însă, nu a uitat marea şi unica lui iubire – Florica, fata văduvei lui Maxim Oprea, cea mai frumoasă din sat, dar şi cea mai săracă, deoarece falnica gospodărie se prăbuşise după moartea tatălui. Ion se căsătoreşte cu Ana, au un copil (Petrişor), iar Florica se mărită cu George. Intrat în posesia pământurilor, Ion se întoarce la prima lui iubire – Florica, trădând prietenia cu George, care află de la Savista, oloaga aciuată în casa lui, de întâlnirea celor doi. George îl aşteaptă şi-l ucide pe Ion cu o sapă. Ion moare, George este arestat, Ana își luase viața spânzurându-se în grajd.
Toate aceste întâmplări alcătuiesc unul dintre planurile narative ale romanului.
Cel de-al doilea plan cuprinde viaţa intelectualilor satului: popa Belciug şi învăţătorul Zaharia Herdelea. Popa rămâne văduv şi trăieşte doar pentru a înălţa o nouă şi falnică biserică în satul Pripas, ceea ce se şi întâmplă. Finalul romanului surprinde sărbătoarea sfinţirii noii biserici şi hora satului, dar din care lipsesc Ana, Ion, Florica, fiicele lui Herdelea şi Titu, ajuns jurnalist la Bucureşti. Învăţătorul are mari griji, căci trebuie să-şi crească fetele şi să le mărite conform condiţiei lor sociale. Reuşeşte s-o căsătorească pe cea mare la Bucureşti, pe cea mică s-o mărite cu învăţătorul ce-i ia locul după pensionarea lui forţată de autorităţile austroungare, căci elevii nu spuseseră rugăciunea în limba maghiară. Romanul este o monografie artistică a satului transilvănean de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. Este o dramă a pământului şi a căsniciei ţărăneşti, desfăşurată în două volume sugestiv intitulate „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, cele două patimi între care se consumă întreaga fiinţă a lui Ion, ce devine simbol al iubirii de pământ, căci, atunci, cine nu avea pământ, nu era considerat om. Ion are şi suflet; este puternic şi o iubeşte cu aceeaşi patimă şi pe Florica, ceea ce a născut controverse. G. Călinescu îl consideră o brută, un primitiv instinctiv, în timp ce E. Lovinescu explică psihologia lui Ion în relaţie cu realităţile satului în acel timp istoric. G. Călinescu consideră acest roman o capodoperă de o măreţie limitată solemn ca un fluviu american! Romanul „Răscoala” a cunoscut un succes răsunător, chiar la apariţie (1932), ca şi „Ion”. Este drama pământului trăită de întreaga clasă ţărănească din ţara unde ard conace, boierii sunt ucişi de răsculaţii de pe moşie, care răzbună în felul lor asuprirea, batjocura, umilirea trăite în anumite momente. Sunt surprinse toate etapele marelui eveniment social care a zguduit ţara la începutul sec al XX-lea, Răscoala din 1907: cauze, desfăşurare şi uciderea celor 11.000 de ţărani.

Pentru crearea acestui zguduitor roman, autorul a cules documente, a vizitat conace şi moşii, a cunoscut supravieţuitori cu care a stat de vorbă, pentru ca relatarea evenimentului să fie cât mai veridică (ceea ce i-a atras ironia lui T. Arghezi, care afirmase că Rebreanu „a alergat haplea hectare întregi” spre a strânge dovezile necesare). Opera are două părţi intitulate „Se mişcă ţara” şi „Focurile”; scena de început este o convorbire dintr-un compartiment de tren dintre câteva personaje despre ţăranul român pe care un arendaş îl consideră leneş, rău, prost. Scena finală reia discuţia despre ţăran comentându-se desfăşurarea evenimentelor ce au zguduit ţara.
„Pădurea spânzuraţilor” este roman psihologic, prin care prozatorul se înscrie în rândul modernismului promovat de Eugen Lovinescu la „Sburătorul”. Romanul a fost precedat de nuvelele „Catastrofa” şi „Iţic Ştrul, dezertor” şi s-a născut din teribila dramă a lui Emil Rebreanu, fratele autorului, care, înrolat fiind în armata austroungară, nu poate suporta să-şi ucidă fraţii când războiul ajunge în Ardeal. Încearcă să fugă, este prins, acuzat de trădare, judecat la Curtea Marţială şi condamnat la moarte prin spânzurare.
Este executat în „pădurea” unde fuseseră spânzuraţi şi alţi dezertori, precum cehul Svoboda, la a cărui condamnare contribuise în calitate de membru al tribunalului militar care-l judecase.
Romanul începe cu executarea prin spânzurare a cehului şi sfârşeşte cu uciderea lui Apostol Bologa, numele sub care apare Emil Rebreanu. Pentru scrierea acestei zguduitoare drame a popoarelor „din odioasa temniţă” a Imperiului Austro-Ungar, L. Rebreanu a refăcut drumul parcurs de batalionul din care făcuse parte fratele său; i-a recuperat hainele, i-a cunoscut gazda, a ajuns chiar în „pădurea spânzuraţilor”. Este cunoscut efortul făcut de autor în a reda cu exactitate evenimentele: muncea 8-10 ore pe zi, astfel că aceste opere, care-l situează pe primul loc în ierarhia valorică a romanului românesc, au fost scrise şi rescrise până ce au ajuns la ţinuta gândită de autor, despre care au scris: M. Dragomirescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Paul Georgescu, C. Regman, M. Zaciu, Perpessicius, T. Vianu, D. Gusti, Ov. Crohmălniceanu, C. Ciopraga, Al. Piru, N. Balotă, N. Manolescu, I. Breazu, F. Aderca ş. a. Prin tematica sa, cuprinzând pregnant marile probleme: iubirea, gelozia, setea de avere, contradicţiile sociale, şovinismul, iredentismul, lupta de clasă, instinctele atavice, L. Rebreanu s-a afirmat/impus ca mare romancier realist, considerat creatorul realismului dur, tocmai pentru scenele care nu apăruseră în literatură până atunci: seducerea Anei, violarea Nadinei de către Petre Petre şi alţi ţărani răsculaţi, moartea boierului Miron Iuga, uciderea ţăranilor, incendierea conacelor boiereşti, moartea Anei (personajul feminin cel mai nefericit din literatura noastră) ş. a.
Ca maestru al naraţiunii îl impun redarea sintetică, expresivă, clară, precisă şi concisă a faptelor şi perfecta simetrie utilizată pentru reliefarea trăsăturilor personajelor, puse în antiteză, ceea ce facilitează înţelegerea psihologiei lor. Deasupra tuturor valorilor create de L. Rebreanu se impune arta analizei psihologice, dezvăluind cele mai ascunse trăiri sau porniri ale personajelor. O excelentă realizare o constituie psihologia personajului colectiv (ţărănimea răsculată) şi comunitatea sătească, o adevărată instanţă ce judecă faptele oamenilor şi consecinţele lor, raportate la morala ancenstrală a acestui neam, mai ales a celor născuţi şi crescuţi în Ardeal – inima spaţiului geto-dacilor. După „momentul Rebreanu” s-au scris multe opere valoroase în literatura noastră, dar rămâne valabilă afirmaţia lui E. Lovinescu din 1923: „Pe altarul lui Rebreanu jertfim toată epica română de la Filimon la Sadoveanu”.

FLOAREA NECŞOIU