LUMEA DE DINCOLO SAU LUMEA DE APOI (II)

LUMEA DE DINCOLO SAU LUMEA DE APOI (II)

Ioan Petru Culianu a afirmat în capitolul 1 din cartea sa „Călătorii în lumea de dincolo” că ultimele descoperiri în domeniul fizicii subatomice şi al ştiinţei cognitive ar putea oferi explicaţii raţionale fenomenelor ce aparţin încă de supranatural, de misticism, de ezoterism.
Supranaturalul înseamnă în primul rând inexplicabil, iar acesta este determinat de nivelul nostru de cunoaştere. Oare ce ar fi înţeles, de exemplu, inchizitorii din veacul al XVII-lea dacă s-ar fi întâlnit cu un tanc, un elicopter sau cu un televizor?
Nu cumva ar fi perceput acele obiecte absolut banale secolului al XX-lea drept niscaiva vrăjitorii diavoleşti?
Cu toată trufia copilărească a umanităţii, care se consideră civilizată, atotcunoscătoare şi supertehnologizată, trebuie să recunoaştem deschis şi sincer că civilizaţia umană de-abia a deschis ochii asupra lumii în care a apărut şi a făcut doar primii paşi pe calea cunoaşterii. Istoria, ştiinţa, ba chiar şi lingvistica (îndeosebi paleolingvistica) operează cu mult prea multe incertitudini, construind teorii şi ipoteze mai mult sau mai puţin ancorate în realităţi fragile sau iluzorii care se pot intersecta în orice moment cu zonele translucide, obscure sau chiar opace, învăluite în bezna cea mai de nepărtuns a misterelor. Numai oamenii foarte bine informaţi, adevăraţii iniţiaţi, îşi dau seama cât de puţin cunoaştem şi că, în realitate, trăim în plină taină. Fizica cuantică nu exista acum un veac, aşa cum nici despre termenul de genetică nu se cunoştea nimic până în 1906, când omul de ştiinţă englez William Bateson l-a introdus pentru prima oară în vocabularul de specialitate dar şi în cel curent.
Fizica subatomică sau mecanica cuantică studiază fenomenele care se petrec la nivel subatomic unde acţionează cu totul alte legi, deosebite de cele ale lumii macroscopice, legi cu aparenţă supranaturală sau paradoxală, care ne dezvăluie o altă realitate, nebănuită şi fascinantă. Viitorul apropiat ne va rezerva surprize de mari proporţii în domeniul acestei discipline ştiinţifice, din moment ce fizicienii atomişti de astăzi au sesizat corespondenţe uluitoare între numerele fundamentale ale Cabalei şi constantele atomice cu care operează în mod obişnuit. Să fie oare o simplă coincidenţă că numărul de sefiroţi ai Arborelui Vieţii (Arborelui Cabalistic sau Sefirotic) este egal cu cel al dimensiunilor Universului nostru intuite de mecanica cuantică prin experimente şi calcule? Tot în ultimii ani savanţii au emis şi ipoteza unui Univers cu 26 de dimensiuni. Dar, se ştie că 26 este numărul lui Dumnezeu (cel biblic) dacă ne gândim la suma valorilor celor patru litere care compun numele sfânt al Dumnezeului evreilor, Iahve, adică IHVH sau IHWH. Şi să fie tot o coincidenţă faptul că aceste patru litere corespund cu cele patru forţe fundamentale ale fizicii, fiind aşezate în ordinea descrescătoare a energiilor lor: I (Y) – forţa tare, H – electromagnetismul şi gravitaţia, V (W) – forţa slab? Eu sunt convins că mecanica cuantică ne va apropia şi mai mult de Dumnezeu pentru că lumea Sa (lumea de dincolo) nu este guvernată de iraţional, nefiind nici pe departe o lume supranaturală, aşa cum s-a crezut până acum. Dimpotrivă, Împărăţia lui Dumnezeu nu numai că este pe deplin raţională, dar este şi beneficiara unei ştiinţe şi tehnologii atât de înaintate încât nouă, oamenilor încă semiprimitivi care suntem, ni s-ar părea de domeniul fantasticului, a miraculosului.
Omniscienţa lui Dumnezeu nu înseamnă oare cunoaşterea perfectă a tuturor ştiinţelor cunoscute sau nu? În anul 1614, călugărul dominican Tommasso Caccini, delatorul lui Galileo Galiei, tuna şi fulgera împotriva matematicii din amvonul catedralei Santa Maria Novella din Florenţa, spunând că „matematicile sunt născociri diavoleşti care ar trebui izgonite din sânul tuturor naţiunilor creştinătăţii”, dar ignorând stupid tocmai adevărul că acea catedrală din interiorul căreia azvârlea anatema asupra ştiinţelor exacte fusese construită cu ajutorul matematicii. Cum au putut de-a lungul a două mii de ani atâţia înţelepţi slujitori ai creştinismului să repudieze ştiinţele exacte când Însuşi Dumnezeu este omniscient?
La începutul mileniului trei, mi se pare tot mai clar că viitoarele descoperiri ştiinţifice (îndeosebi cele din fizica subatomică şi genetică) nu vor fi altceva decât redescoperiri ale unor cunoştinţe foarte vechi, încripate în textele religioase ale unor cărţi considerate în mod greşit ca mistice cum ar fi: Biblia, Coranul, Cabala, Zoharul, Upanişadele sau Vedele. O dovadă incontestabilă în acest sens o constituie concluzia uluitoare la care au ajuns numeroşi experţi ai zilelor noastre (teologi, ciberneticieni, matematicieni etc) că în Sfintele Scripturi sunt încifrate mai multe coduri. De altfel, încă de acum mai bine de un mileniu, câţiva rabini înţelepţi, între care cei mai importanţi sunt Maimonides şi Rabbenu Bachya, au semnalat existenţa unor coduri tăinuite în Tora, primele cinci cărţi ale Facerii din Vechiul Testament, care, o dată aduse la lumină, ar dezvălui informaţii despre viaţa fiecărei fiinţe de pe pământ, despre „tot ce a fost, este şi va fi până la sfârşitul timpului”. Se ştie că Tora i-a fost comunicată de Dumnezeu lui Moise, prin revelaţie, literă cu literă, fără spaţii între ele. În anii din urmă cele mai performante computere şi softuri create special pentru decriptarea Torei s-au dovedit cu totul ineficiente faţă de complexitatea incredibilă a codurilor.
Până şi Jeffrez Satinover, autorul cărţii „Craking the Bible Code”, spune clar că Tora este locul unde religia se întâlneşte cu ştiinţa.
Revenind la lumea de dincolo, se cunosc foarte bine relatările oamenilor întorşi la viaţă din stările de moarte clinică cu privire la peisajele mirifice ale raiului sau cele îngrozitoare ale iadului. Referitor strict la acest aspect, dar şi la „supranaturalul” acelei lumi, îmi permit să am unele rezerve pe care le detaliez în cartea „Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii”. Îndoielile şi rezervele s-au născut din lectura unor cărţi care m-au pus foarte tare pe gânduri. De exemplu, savantul român Dumitru Constantin Dulcan, în cartea sa „Mintea de dincolo”, a evocat cazul americanului Dannion Brinkley, care şi-a povestit incredibila sa experienţă de moarte clinică în cartea „Salvat de lumină”.
Tărâmul celălalt, „vizitat” de Brinkley, se dezvăluie ca o lume ultramodernă ce nu are nimic de-a face cu supranaturalul.
Fiinţa de lumină are în componenţa sa prisme în culorile curcubeului, Oraşul de cristal are o arhitectură demnă de filmele ştiinţifico-fantastice, corpurile spirituale pot urma cursurile unor universităţi celeste, unde electronica se predă la un nivel superior celui pământean, bibliotecile „de dincolo” însumează toată cunoaşterea terestră, din toate timpurile, în limba aramaică (limba îngerilor), iar Fiinţele de lumină folosesc monitoare asemănătoare cu cele ale calculatoarelor din lumea noastră.

Şi nu în ultimul rând, în lumea de dincolo, ce are cel puţin o dimensiune în plus faţă de lumea pământeană, guvernează, după toate aparenţele, legile fizicii cuantice. Relatările celor care au trecut prin Experienţa la Limita Morţii se referă la faptul că timpul liniar (trecut-prezent-viitor) al lumii noastre tridimensionale este înlocuit „dincolo” de un continuum
prezent spaţiu-timp, adică trecutul, prezentul şi viitorul coexistă simultan într-o altfel de realitate ce conţine la un loc şi în acelaşi timp totul, într-o ordine „cuantică” compactă. Profesorul Dumitru Constantin-Dulcan spune că este o ordine „cuantică înfăşurată”. Corpurile spirituale percep cealaltă lume într-un câmp nelimitat, extins la 360 de grade, pot ocupa simultan locuri diferite aflate la distanţe mari unele de celălalte (la fel cum se întâmplă cu particulele subatomice), se deplasează instantaneu pe distanţe uriaşe, penetrează corpuri solide, comunică „mental” prin telepatie şi au capacitatea de a „călători” interdimensional.
Celebrul medic Raymond Moody,
în cartea sa binecunoscută „Viaţa după viaţă”, prezintă cazul mecanicului Tom Sawyer, cel care, în urma unui accident, ajunge pe tărâmul celălalt, la limita dintre viaţă şi moarte. Această experienţă „supranaturală” va declanşa pasiunea sa de mai târziu pentru fizica cuantică, redescoperindu-şi în abisul său sufletesc noţiuni şi informaţii ştiinţifice de nivel foarte înalt, fiind capabil de dialoguri savante cu oameni de ştiinţă. Este foarte posibil ca informaţii esenţiale, ancestrale, de o valoare ştiinţifică incomensurabilă, un veritabil depozit iniţiatic al cunoaşterii, să fie ascuns în ceea ce Karl Sustav Jung numea „inconştientul colectiv” deţinut de corpul astral, cu conexiuni neurologice directe la zonele albe ale lobului parietal drept al creierului uman, adică acolo unde au loc procesele gândirii, ale imaginaţiei şi cele ale reprezentărilor, unde se analizează şi decriptează informaţiile.
Aşa s-ar explica, de exemplu, acele bizare cazuri de oameni totalmente neinstruiţi, cu probleme psihice mai mult sau mai puţin evidente, dar care au manifestat abilităţi ieşite din comun în rezolvarea unor probleme complicate de matematică superioară, cu rapiditatea celor mai performante computere.
Sigur că despre rai au scris, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, practicanţi importanţi ai diferitelor culte religioase, Sfinţi Părinţi, teologi renumiţi, istorici ai religiilor, filozofi şi literaţi, dar toţi aceştia au privit problema numai din perspectiva supranaturalului religios, cum de altfel era şi firesc.
Între ei, mi s-au părut mai interesanţi teologul mu’tazilit Al-Zamashari, din secolul al XII-lea d. Hr. şi Sf. Ambrozie. Primul, în „Cartea Colierelor de aur”, cânta fericirea vieţii de apoi: „Cine să-ţi poată promite doar fericire într-o viaţă atât de subţire? Nu îi este scrisă lumii trecătoare; ce e trecător n-are strălucire.
Scapă de chin doar acel ce, sub soare, se-ndreaptă spre cele nepieritoare”. Cel de-al doilea, respectiv, Sf. Ambrozie, în scrierea sa „Despre rai”, manifesta o reţinere, o precauţie extrem de curioasă cu privire la lumea celestă în legătură cu Sf. Apostol Pavel, cel care a fost răpit […] până la al treilea cer (Epistola a Doua către Corinteni a Sf. Apostol Pavel 12, 2), dar nu se ştie dacă în trup sau în duh: „Şi iarăşi, întrucât Pavel s-a sfiit a se înălţa pe sine din pricina înălţimii descoperirii, cu cât mai mult se cade nouă a ne strădui să nu fim prea grabnici a dezvălui ceva primejdios prin însăşi descoperirea sa!
Deci nu ne este îngăduit a vorbi cu uşurătate despre rai”.
Despre dimensiunile multiple ale Universului, Robert Charroux, în „Cartea lumilor uitate”, spunea că: „Deja, în universul cu patru dimensiuni, aşa cum îl imaginăm, un om izolat într-o închisoare ermetic închisă ar putea, după plac, să iasă şi să se întoarcă acolo”. Gândul mă duce, inevitabil, la Părintele Arsenie Boca, cel care, încarcerat în închisorile comuniste, reuşea să iasă şi să se întoarcă în celulă fără să lase vreo urmă şi fără ca paznicii săi să-şi dea seama cum a procedat.
Mai departe: „Într-un univers cu cinci dimensiuni, ar fi posibil să trăim în stare conştientă, simultan în Evul Mediu şi în secolul XX.
Cu şase dimensiuni, un om ar putea fi totodată mort, viu, să vâneze bouri într-o vale din preistorie şi să piloteze un aparat zburător cu destinaţia Sirius, să se transmute prin puterea gândirii sale.
Într-un univers cu opt dimensiuni, totul ar părea posibil, de la călătoria în timp şi spaţiu, până la integrarea în diferitele regnuri ale naturii […]. Se poate ca universul cu opt dimensiuni, de exmplu, să fie ceva analog unei ecuaţii de algebră sau unui vis”.
Şi pentru că tot a venit vorba despre vis, ar trebui să cugetăm puţin la ideea pe care Robert Charroux a dorit s-o transmită cititorilor săi: visul este o creaţie mentală şi, de-a lungul timpului, mulţi gânditori aparţinători celor mai diverse religii, dar şi oameni de ştiinţă ai ultimelor decenii au formulat ipoteze absolut şocante cu privire la ceea ce ar putea fi lumea în care trăim sub formă umană, cât şi lumile de lângă noi sau de dincolo de noi: realitate obiectivă sau iluzie? Astfel, profetul Mahomed spunea: „Oamenii dorm. Când mor, se trezesc”, tot aşa cum, din hinduism, aflăm că lumea este un vis al lui Brahma, ceea ce, probabil, l-a inspirat şi l-a determinat pe fizicianul britanic James Jeans să se întrebe dacă nu cumva Universul n-ar fi decât „un gând în mintea Creatorului”. Despre unul dintre cele mai vechi şi mai importante texte religioase ale Tibetului, Bardo Thodol (Cartea tibetană a morţilor), un manual şamanic despre îndrumarea sufletelor morţilor, Ioan Petru Culianu sublinia în „Călătorii în lumea de dincolo” că experienţa bardo este un artificiu al minţii, un fel de vis sau o iluzie, tot aşa cum şi Mircea Eliade specifica în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”: „E destul să recunoşti în aceste apariţii propriile tale forme de gândire”. De curând, câţiva savanţi astrofizicieni au lansat ipoteza unui Univers virtual, adică, ceea ce se consideră a fi o realitate tridimensională nu este altceva decât o proiecţie holografică a unor informaţii bidimensionale stocate pe suprafaţa care înconjoară Universul nostru, la fel cum, se pare, se întâmplă şi în ceea ce priveşte găurile negre.
Înţelepciunea japoneză spunea că viaţa este „un vis într-un vis”, o temă filozofică realmente tulburătoare, despre care vorbeşte şi filmul american „Etajul 13” regizat de Josef Rusnak, şi anume crearea unor lumi virtuale, identice cu lumea reală, populate de oameni virtuali care posedă conştienţă şi conştiinţă de sine. Drama se declanşează după ce o astfel de lume virtuală creează la rândul ei o altă lume virtuală, adică „un vis într-un vis”.
Din vremea Egiptului antic, în „Învăţăturile regelui Merikare” găsim o idee şi mai interesantă: „Nu te încrede în lungimea anilor, căci pentru cei din lumea de dincolo timpul unei vieţi valorează cât un ceas”. Această scurtă şi concisă frază, formulată acum câteva mii de ani, ne dezvăluie informaţii incredibile despre scurgerea diferită a timpului în cele două lumi, adică, ceea ce, în limbajul actual al zborurilor cosmice, se numeşte paradox temporal sau distorsiuni temporale. Astfel de fenomene stranii (numai în aparenţă stranii) se întâlnesc nu numai în textele sacre ale celor mai importante religii ale lumii, ci şi în miturile, legendele şi basmele diferitelor popoare, aşa cum este, de pildă, şi povestea românească „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.
Tot în legătură directă cu lumea de apoi sunt şi călătoriile la cer care se pot petrece cu mintea, cu trupul sau cu duhul, aşa cum ne informează Biblia. Mary Dean-Otting, citată de Ioan Petru Culianu în „Călătorii în lumea de dincolo”, referindu-se la apocalipsele „prin chemare” evreieşti (Cartea lui Enoh, Testamentul lui Levi, Testamentul lui Avraam etc), spune: „…înălţarea are loc în somn, extaticul vorbeşte la persoana întâi, el este însoţit de o călăuză îngerească, revelaţia se produce printr-un dialog, extaticul trece prin mai multe niveluri ale cerului şi are o viziune a Templului ceresc, există o scenă a judecăţii, sunt recelate mistere, este descrisă gloria lui Dumnezeu şi protagonistul se întoarce pe pământ”.
Ca un om interesat de problematica OZN, nu pot să trec cu vederea o coincidenţă care, în ultimă instanţă, nu pare a fi deloc o simplă coincidenţă, şi anume stările psihice asemănătoare de care sunt cuprinse atât eroii apocalipselor cât şi cei răpiţi de OZNuri, înainte de întâlnirile lor cu îngerii, respectiv cu extratereştri: „În textul 2 Enoh, Răpirea lui Enoh, eroul doarme în patul său şi se află într-o groaznică stare mentală, când doi îngeri cu înfăţişare de oameni uriaşi apar şi îl iau într-o călătorie cerească” (Ioan Petru Culianu, „Călătorii în lumea de dincolo”, cap. 9, „Cele şapte palate şi Carul lui Dumnezeu. Misticismul evreiesc de la Merkaba la Kabbala”), şi „McSavin a spus că, la 28 octombrie, pe la ora 9 dimineaţa, a început să se simtă extrem de agitat, dar din motive pe care nu şi le putea explica. […] Apoi, fără nicio avertizare, imaginea vizuală a unui OZN imens de culoare neagră şi formă triunghiulară plutind deasupra unui peisaj, pe care avea să-l identifice ulterior ca fiind Hart Canyon din Aztec, i-a umplut mintea uluită şi înnebunită” (Nick Redfern „The Nasa Conspiracies” capitolul 8, „Fraţii din spaţiu”).
Sigur, despre lumea de dincolo, un subiect sau, mai precis, o temă încă atât de misterioasă şi incitantă, s-au scris de-a lungul întregii istorii a umanităţii extrem de multe texte, mai mult sau mai puţin interesante, mai mult sau mai puţin naive, mai mult sau mai puţin credibile, dar, informaţiile din ce în ce mai bogate care ne parvin în ultimele decenii, poate chiar ultimul secol, din partea unor oameni de ştiinţă, psihiatri, neurologi, psihologi şi parapsihologi, matematicieni şi fizicieni atomişti, ne determină să abordăm problema lumii de dincolo în cu totul alţi parametri, depărtând încet-încet vălul artificial al supranaturalului.
În închieierea acestui sumar articol doresc să reamintesc cititorilor interesaţi despre ce este cu adevărat tărâmul celălalt, realitatea puţin cunoscută că omul, aşa cum este el construit, ori de câte ori se reîncarnează în această lume tridimensională, uită atât de vieţile anterioare cât şi de perioadele intermediare petrecute în lumea de apoi. În legătură cu acest aspect, nu pot să nu mă întreb de ce oamenii supuşi unor şedinţe de hipnoză regresivă nu-şi amintesc decât de vieţile anterioare, şi nimic de perioadele intermediare.
Subliniez încă odată ce am spus puţin mai înainte pentru că este extrem de important: omul, în primul rând în calitatea sa de corp spiritual, cunoaşte mult, mult mai mult decât ar părea că ştie în timpul încarnărilor (sub formă umană), iar această cunoaştere este înmagazinată în învelişul astral al corpului spiritual. Ca atare, am cugetat adesea la faptul că omul nu-şi foloseşte creierul la întreaga sa capacitate, precum şi la legăturile tainice ce ar putea exista între zonele albe ale creierului uman (cele încă necunoscute) şi aşa numitele „puteri (sau capacităţi) paranormale”, dar, aceasta este o problemă pe care încerc s-o desluşesc în cartea „Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii”.
Este absolut sigur că lumea de sincolo îşi va dezvălui secretele în viitorul apropiat, îndeosebi cu ajutorul mecanicii cuantice, din acest cvadridimensional nu va fi nicidecum ultima frontieră, pentru că aventura cunoaşterii va fi perpetuă, aşa cum afirma şi Ioan Petru Culianu în cartea pe care am citat-o atât de des: „Într-un anume sens, întotdeauna va fi o dimensiune care duce către necunoscut, fie ea a patra sau a n-a […]. Pentru că orizontul necunoscutului se mişcă o dată cu orizontul ştiinţei, nefiind depăşit niciodată de acest din urmă”.

PETRU VINTILĂ Jr.