LUMINA DIN BUCEGI

LUMINA DIN BUCEGI

Aşezat la poalele Caraimanului, ai cărui pereţi coboară înfricoşător dând peisajului o măreţie sălbatică, Buşteni este una dintre localităţile răsărite de-a lungul drumului comercial ce străbătea Bucegii, legând Muntenia de Transilvania. Pe la sfârşitul secolului XVIII, în apropierea locului unde apa Văii Cerbului se varsă în Prahova – cunoscut de călători sub numele „La Buşteni“ –, se afla un han renumit: „Slonul de piatră“ (slon este un arhaism care înseamnă şopron, pridvor, tindă). În 1882, saşii Karl şi Samuel Schiel din Râşnov înfiinţează aici o fabrică de hârtie şi construiesc un funicular pentru transportul lemnului. Remarcabilă lucrare de inginerie pentru acel timp, instalaţia de transport aerian străbătea Bucegii de la vest la est pe o distanţă de 16 km, căţărându-se până la aproape 2000 m. La Expoziţia universală de la Paris din 1900, fabrica din Buşteni primea medalia de aur. În următorii ani, în jurul construcţiei fraţilor Schiel au apărut case, o moară, o grădiniţă de copii, o cârciumă, un cinematograf.
Iată cum descria locurile, în primii ani ai secolului XX, Alexandru Vlahuţă: „Pe sub coastele Bucegilor, pe dinaintea celor mai înalte şi mai frumoase vârfuri, se deschide de la miazănoapte spre miazăzi Valea Prahovei – pustietăţi şi întunecimi de codru acum două sute de ani –, astăzi valea cea mai locuită şi mai bogată din ţară. Porneşte de la hotar, din dâmbul Predealului, şi se lasă-n cotituri trăgănate printre munţi până dincolo de Câmpina, unde-şi topeşte malurile în largul neteziş al şesului. (…) Din Azuga şoseaua face o îndoitură largă spre dreapta, înconjură tunelul drumului de fier şi dă în Buşteni. Aici valea se mai deschide. Poieni întinse, stropite cu flori, s-aştern între izvoare. Case frumoase, vesele – un adevărat orăşel de munte – se răsfaţă la soare pe tăpşanul din stânga, în fund de codri de brazi, iar din întunericul codrului se ridică, vinete şi prăpăstioase, crestele Bucegilor, cu brâie albe de zăpadă şi cu ţancuri ascuţite, pe cari numai vulturii şi norii le ating“.
Astăzi, oraşul cu vreo 11.000 de locuitori trăieşte mai mult din turism, căci inima lui industrială, slăbită de şocurile tranziţiei, pulsează tot mai slab. Din Buşteni pleacă drumuri spre munţii ale căror frumuseţi şi minunăţii – aşa cum spunea acelaşi călător neobosit prin România pitorească – „au ceva din farmecul lucrurilor visate“.
Între periplurile montane, turistul poate vizita Casa memorială „Cezar Petrescu“ şi „Biserica Domnească“ (1889), ctitorie a Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Lăcaşul, ridicat de o echipă de constructori italieni, are una dintre cele mai frumoase catapetesme din România, iar icoanele sunt pictate de Gheorghe Tătărăscu şi ucenicii lui. La sfârşitul lui august 1916, prin trecătoarea Predeal – unde odinioară răsunaseră paşii cohortelor romane şi, mai în urmă, ai ostaşilor lui Mihai Viteazul – au mărşăluit spre Transilvania, victorioase, trupele române. Câteva luni mai târziu, pe aceeaşi vale contraofensiva germană se lovea de rezistenţa înverşunată a armatei române. În tranşeele săpate pe coastele prăpăstioase ale Bucegilor – povesteşte Constantin Kiriţescu în Istoria războiului pentru întregirea României –, ostaşii români se luptau nu numai cu inamicul, ci şi cu vitregia naturii. Zăpada îi acoperea, viscolul îi biciuia cu ace de gheaţă. Urcate cu frânghii pe crestele Coştilei şi Caraimanului, la aproape 2400 m, tunurile noastre îşi revărsau focul asupra trupelor generalului Erich von Falkenhayn, desfăşurate pe Omul. Nemţii nu puteau înainta nici de-a lungul văii: două tunuri de mare calibru, amplasate pe vagoaneplatformă remorcate de o locomotivă, ieşeau din tunelul aflat între Buşteni şi Azuga, unde se adăposteau de avioane, pentru „a trage salve bine ochite în poziţiile duşmane“. Furioşi, nemţii au bombardat Buştenii, distrugând în întregime cartierul din jurul Fabricii de hârtie. Tot atunci au ras de pe faţa pământului vila din Predeal a primuluiministru român, Ion I.C. Brătianu. Cu tot eroismul românilor, în decembrie 1916 ei au trebuit să se retragă de pe această vale, în urma înfrângerilor suferite pe celelalte fronturi.

La sfârşitul războiului, locuitorii Văii Prahovei au ţinut să cinstească memoria ostaşilor căzuţi în luptele din aceste locuri. În faţa Gării Buştenilor, încremenit pentru eternitate în bronzul turnat de sculptorul Ion Dimitriu- Bârlad, legendarul caporal Muşat aruncă spre inamic „ultima grenadă“. Iar sus, în Şaua Mare a Caraimanului, la câţiva metri de marginea prăpastiei, se profilează pe cer „Crucea Eroilor Neamului“, construită între anii 1926 şi 1928, din iniţiativa Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, „întru slava şi memoria eroilor prahoveni căzuţi în Primul Război Mondial, 1916-1918, pentru apărarea patriei“ – după cum stă scris pe placa comemorativă fixată pe partea nordică a soclului. Confecţionat din traverse metalice îmbinate prin nituire într-o reţea măiastră, monumentul impresionează atât prin altitudinea amplasării – 2291 m, cât şi prin dimensiuni: înălţimea totală este de 39,3 metri (din care 8,35 metri reprezintă soclul), lăţimea stâlpului vertical este de 2 metri, lungimea braţelor orizontale până în axul stâlpului este de 7 metri, iar latura unui ochi pătrat de zăbrea este de 2 metri.
Concepţia şi execuţia construcţiei sunt sută la sută româneşti: proiectul a fost gândit de arhitecţii români Georges Cristinel şi Constantin Procopiu, calculele de rezistenţă au fost făcute de inginerii Alfred Pilder şi Teofil Revici, iar lucrarea a fost realizată de Direcţia de Poduri din cadrul C.F.R., secţiile L5 şi L1 din Sinaia, sub conducerea inginerului Victor Bruckner. Adăugat în 1930, pentru o mai bună încastrare a structurii metalice, soclul este confecţionat din beton armat placat cu piatră de calcar; iniţial, în interiorul lui era instalat generatorul care alimenta cele 120 de „pere electrice de 500 W“ de pe conturul crucii. Fondurile necesare construcției au fost obținute din diferite surse și prin donații de la firme particulare și instituții de stat. Inaugurarea şi sfinţirea monumentului au avut loc pe data de 14 septembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci. Regele Ferdinand nu a mai apucat să trăiască această clipă.
Monumentele presărate de-a lungul Văii Prahovei reamintesc eroismul românilor care au luptat aici. Construirea Crucii de pe Caraiman este tot o poveste despre eroism, dar un altfel de eroism. Piesele metalice componente, sculele şi materialele necesare descărcate în gara Buşteni au fost transportate, în cea mai mare parte, cu care cu boi pe ruta Sinaia – Vârful Păduchiosul – Vârful Dichiu – Platoul Bucegi – Vârful Caraiman; restul – cu funicularul Fabricii de hârtie până pe Platoul Bucegi, iar de aici, pe cărările înguste ale munţilor, cu caii şi măgarii. Cum numărul căruţelor din zonă era insuficient, o bancă a acordat credit cu dobândă mică pentru achiziţionarea altora. Drumul era anevoios: într-o săptămână o căruţă nu putea să facă decât două-trei transporturi. Căruţaşii – memoria localnicilor păstrează şi astăzi numele celor din familia Clinci, din Sinaia – erau plătiţi cu bani, câteva braţe de fân şi hrană. Dar nu câştigul i-a determinat pe oameni să se angajeze în această lucrare: era un entuziasm general, fiecare voia să-şi aducă prinosul. Mulţi dintre ei pierduseră în război pe cineva drag: un fiu, un tată sau un frate.

În 1939 Crucea a fost racordată la sistemul energetic naţional, legătura făcându-se, printr-un cablu subteran, cu sursa de la Vârful Coştila. Până la instalarea regimului comunist, în 1948, Crucea era aprinsă în noaptea de Sfânta Maria, pe 15 august, dar şi de Înălţarea Domnului, când este şi Ziua Eroilor. În anii comunismului, monumentul nu a mai fost iluminat şi, într-un anumit moment, a existat chiar pericolul mutilării lui: un primar obedient regimului a vrut să-i taie braţele, iar în vârful coloanei rămase să monteze… o stea roşie! În timp, instalaţia electrică s-a defectat. În 1991, cu sprijinul administraţiei locale şi al unor sponsori, s-au făcut reparaţiile necesare şi luminile s-au aprins din nou. Nu pentru multă vreme, căci s-au găsit nişte aşa-zişi turişti care au distrus ceea ce alţii realizaseră cu greu şi cu bani mulţi. Graţie eforturilor câtorva echipe de salvamontişi, instalaţia a fost repusă în funcţiune şi racordată la sistemul energetic al oraşului Buşteni.
În 2014, monumentul – comparabil, ca realizare inginerească şi ca simbolistică, cu „Turnul Eiffel“ din Paris, cu „Statuia Libertăţii“ din New York sau cu „Hristos Mântuitorul“ din Rio de Janeiro – a intrat în în Cartea Recordurilor, ca „cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan“. În prezent, „Crucea Eroilor Neamului“ este obiectul unui proiect de „restaurare, reabilitare, conservare şi revitalizare“, evaluat la 2 milioane de euro, cu termenul 1 decembrie 2018, când se împlinesc100 de ani de la Marea Unire.
„La Predeal am avut o casă. În apropierea ei era o frontieră. Acum, acea casă nu mai există. Dar nici frontiera“, spunea la sfârşitul războiului, într-o emoţionantă alocuţiune parlamentară, Ion I.C. Brătianu, „omul care înfăptuise visul secular al neamului“. De strajă la acea frontieră rămasă doar în cărţile de istorie, Crucea de pe Caraiman vorbeşte despre jertfa miilor de ostaşi români căzuţi pentru împlinirea unei năzuinţe istorice. Anonimi şi modeşti, asemenea glotaşului dintr-o poezie a lui Vasile Voiculescu: „Şi cu chipu-i de calic/ Înţepat de-o barbă rară/ Nu spunea nimic, nimic,/ Că murise pentru ţară“.

DINU MORARU