Lumină din cer la Ierusalim

Pentru omul nuanţelor şi subtilităţilor, mereu conectat la evoluţia „timpului de gândire”, percepţia sensurilor şi potenţialului luminii, „parabola ei arhetipală”, este preambul, garanţie şi temelie a unei „auguste conştiinţe supreme” (citeşte: curate, fără fisuri, înţeleasă ca atare, asumate, probate, împărtăşite, indelebile). Tocmai pentru că, „lumina, în multiplicitatea ei neistovită, încrucişează conivenţe între speţe şi rezurecţii de paradigme aparent distante” (am citat din Dan Hăulică, a cărui aserţiune face referire la lumina colindelor).

Genericul nostru este totuna cu titlul cărţii Înaltpreasfinţiei Sale, Irineu, Arhiepiscop de Alba Iulia. Aşadar, pentru că abordarea noastră nu poate avea pertinenţa şi eminenţa autorului, vom încerca, totuşi, să ne statuăm în proximitatea „tezaurului al cărui nimb nu va înceta nicicând să ne lumineze, uimească, fericească şi schimbe”. Chiar dacă lumina din cer este, pentru cei mai mulţi dintre noi, evident datorită nevredniciei, doar ideal şi aşteptare, e – adevărat sfinte. Tocmai pentru că: „idealul şi aşteptarea trebuie să stea drepte, dacă vor să înnoiască faţa pământului şi sufletul omului”. În asta rezidă, dar, tainica lor forţă, în dureroasa încordare a sufletului, dornic să ardă şi să lumineze cu iubire lumea, până la capătul vremii şi al lucrurilor (…)
Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu nu doar scrie despre lumina din cer de la Ierusalim, ci, ca unul care a văzut minunea, restituie scriptural (tocmai spre a stăvili avântul fabulatoriu), din postura celui care a experiat taina, darul şi fiorul, o reflexie, dar, a sufletului purtat „din văzduhul muritor al faptelor efemere” în adevărul întrezăritei veşnicii; loc în care ochii se uimesc, bucură, nesatură, hodinesc; trupul se aşează, uşurează, încălzeşte, stăpâneşte şi întreamă; mintea se limpezeşte, smereşte, înţelepţeşte şi avântă. Tocmai pentru că, acum, la vederea (şi, mai ales, prin bucuria darului) „luminii din cer de la Ierusalim”, nu doar sufletul, ci şi pământul se linişteşte şi se înfrăţeşte, în minune, cu neamul omenesc. Se zice că, atunci atât de pestepământească este fericirea care cuprinde sufletul, că se pare a fi de faţă Însuşi Dumnezeu – să ne mângâie şi fericească aşteptarea; şi să oprească fără veste timpul.
În sine, orice act „care îndeamnă la desprinderea – atât cât trebuie – de cele lumeşti, la rafinare spirituală cu ajutorul ştiinţelor”, este, azi, o asumare gândită, aptă să ducă nu doar la „limpezimi raţionale”, iată, la „izvorul unor miracole inefabile”, ci şi la „incitante implicaţii culturale derivate”. Asta, pentru că, în cauze de felul luminii din cer de la Ierusalim, trebuie invocate numaidecât, în tandem, cogniţia şi emoţia, acompaniate de credinţă. Tocmai pentru că, fără emoţie şi credinţă, se zice, cogniţia este rece, inatractivă, insuficientă, lipsită de filon magic; este ternă, poate terifia chiar; în vreme ce emoţia, prin ea însăşi, chiar dacă, poate fi „semnal de raliere”, încântă, detaşează, animă, iţeşte şi alimentează tentaţii mistice, nu edifică deplin, este pasibilă de „lunecare în arbitrar”. Doar aşa, pe filiera trinomului cogniţie-emoţie-credinţă, „călătoria prin locuri invadate (şi luminate) de istorie culturală (şi adevăruri supracontingente), devine periplu iniţiatic, de autoclarificare şi edificare de sine”. Mai mult, cum inspirat, empatic şi extatic afirmă Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, autorul cărţii, lumina din cer de la Ierusalim „întinzându-se în urma timpului, ca să acopere păcatul lui Adam, dar şi înaintea timpului, pentru a lumina pe ultimul născut (…) este aceeaşi energie divină necreată de pe Tabor, din noaptea Învierii, de pe drumul Damascului şi din atâtea alte nenumărate manifestări ale puterii şi lucrării Preasfintei Treimi, de-a lungul istoriei omenirii”.
În actul, în paradigma credinţei, nu primează numaidecât certitudinea de tip raţionalist, ci, „inteligenţei strălucitoare”, creştinul (luminat) îi adaugă imperativ „puteri stimulatoare”, altele decât cele senzoriale. Uimirea, paradoxul, datul extraordinar de a înţelege lumea şi viaţa, „recuperând principiul căutării”, fericirea de a nu suferi de „boala performanţei”, puterea de a-şi impropria smerenia manifestă (de a nu iubi contabil, de a nu urî şi a nu calomnia). În asta constă, dar, frumuseţea, unicitatea şi pestepământescul credinţei, în „forma frumoasă de funcţionare “ a libertăţii, inteligenţei şi voinţei. Altfel spus, nu putem accede oricum la „o experienţă distinctă de senzorialitatea curentă”, la ceea ce au „păţit” ucenicii pe drumul spre Emaus, cum ar zice Andrei Pleşu, şi la ceea ce se întâmplă, de Paşti, la Ierusalim – „un amestec de luciditate şi extaz, de văz şi viziune” (…)
Şi, pentru că, trebuie să dăm autorului ceea ce este a autorului, cel care cu atâta determinare şi aplomb interior, proslăveşte, cum puţini ştiu să o facă, «cu o genuină evlavie splendoarea Creaţiei şi, iată, „evidenţa miracolului emanând din lumina luminii”», este limpede că trebuie să particularizăm. Este vorba despre Sfintele Paşti ale Anului Domnului 1990, atunci când, în calitate de Superior al Aşezământului Românesc de la Ierusalim, Arhiereul (de azi) Irineu, slujind în soborul praznical, condus de către Patriarhul Diodoros I, a experiat, asemenea Sfântului Ioan Iacob (sihastrul român), la ceremonia Focului Sacru „schimbarea neobişnuită pe care nu ar putea-o simţi omul în nici o (altă) împrejurare a vieţii; (atunci) oamenii ajung nevinovaţi ca pruncii, fiind plini de Lumina dumnezeiască şi simţindu-se ca în ceruri”.
Un periplu de o asemenea frumuseţe auctorială, e adevărat, pentru cei mai mulţi dintre noi, doar o ducere cu gândul, poate fi, dacă vreţi, o relaxare, o sărbătoare, o încântare, o (i)luminare, o liniştire, o aşezare a sufletului până atunci „erodat de umori acre, de stupori crepusculare”, de atâtea nerăbdări şi de „perfide deghizamente”. Stare de graţie, în care realizăm „nulitatea patentă a propriei glorii” (oricare ar fi ea) şi revelaţia acelor locuri de pe pământ în care realitatea, iată, este strălucitoare, fiindcă decriptează adevărul „marilor semnificaţii”. Stare de graţie, în care gândurile, dorurile, de ce nu, cuvintele noastre, doar ating pământescul şi caută pestepământescul; aceasta face parte, dacă vreţi, din răvăşirea cu care fiecare dintre noi „caută, dincolo de fiecare clipă trecătoare, absolutul”. Când „inima se dezlănţuie, se bucură, se uimeşte; se face strigăt, se învolburează şi străluminează văzduhul; caută şi găseşte alte inimi, pune în mişcare minţile şi, laolaltă, văzutele şi nevăzutele (…) Vom încheia (extrapolând şi parafrazând un gând al Casandrei Pânzaru), cu convingerea că este nevoie de credinţă ca de aer; este nevoie de clarul de gând, care să fie arbitru rafinat şi credibil al emoţiilor; este nevoie de oameni avizaţi (citeşte: care şi-au probat liturgic propria căutare de sine, drumul vieţii „le savoir- vivre”), care să facă cunoscută minunea credinţei. Nu de oameni ca de piatră, de chipuri cioplite, de inimi golite, de conştiinţe pervertite; nu de farisei, nu de impostori, care ghicesc viitorul după canonul propriei nevrednicii. De oameni care, cu graţie, să ne ajute să descoperim, în noi, esenţa – minunea chipului şi asemănării – şi lumina din lumina Lui.

PR. IOSIF ZOICA – TEIUŞ