MANIPULAREA SAU VIZIUNEA IDOLATRĂ ASUPRA OMULUI

MANIPULAREA SAU VIZIUNEA IDOLATRĂ ASUPRA OMULUI

Manipularea este definită în Dexˈ09 ca „acțiunea de a manipula și rezultatul ei; mânuire, manevrare“ și, cu sens figurat, ca influențare a opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio etc) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impun acesteia anumite comportamente.
La rândul său, verbul a manipula este definit în MDN ca „a antrena, prin mijloace de influențare psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acțiuni al căror scop aparține unei voințe străine de interesele lor; a influența opinia publică prin mass-media sau prin alte metode persuasive“.
În NODEX (2002), găsim, adevărat, referitor la aparate, mecanisme, următoarea definiție explicativă a acțiunii de a manipula: „a folosi cu ajutorul mâinilor, dirijând cu dibăcie; a mânui, a manevra“.
Această definiție acoperă totodată cel mai bine semnificația originară, care, provenind din latină, însemna „a conduce cu mâna“.
Manipularea, după cum vedem din definițiile de mai sus, este un concept a cărui folosire în sfera umană este consecința extinderii sensului de bază care privea doar lucrurile. De aceea, ce ne va preocupa în articolul de față este surprinderea viziunii asupra omului pe care demersul manipulativ o închide în sine. Putem spune din capul locului că este în mod evident vorba despre o privire în care omul este definit doar de ansamblul legilor psiho-fiziologice de funcționare; omul în calitate doar de chip, de idol în jurul căruia se învârte demersul celuilalt în vederea atingerii propriului interes. Este exclusă de aici presupunerea subiectului, a omului ca spirit a cărui devenire transcede legea psiho-fiziologică de funcționare a umanului, presupunând tocmai trangresarea acesteia, părăsirea matricei.
Pentru a construi subiectul propus, ne întrebăm în primul rând de ce cuvântul manipulare a fost cel „ales“ de limbă pentru a indica determinarea într-un actor social, cum este omul definit în psihologia socială, a unui comportament asupra căruia reflecția lui este obstrucționată prin faptul de a fi fost „lucrat“, de către un alt actor social, la un nivel primitiv, de funcționare non-reflexivă.
Încă o dată, manipularea, în sens material, de bază, presupune folosirea expresă a mâinilor în realizarea sarcinii. Cum însă poate fi acest lucru mutat în sfera nonmaterială și ce semnificație poate avea?

Acțiunea mâinii în spațiul psihic se întâlnește în expresii ca „a lua durerea cu mâna“ și indică cel mai adesea eficiența unui medicament care acționează prin scurtcircuitarea a ceea ce altfel ar fi fost un proces pe care subiectul era nevoit să-l parcurgă. Motivul pentru care se întâmplă această ardere a etapelor este privirea funcțională asupra realității umane: medicamentul, îndreptat împotriva durerii, trebuie să permită omului să se facă util; el nu este gândit să se intereseze de semnalul, referitor la un dezechilibru, pe care corpul i-l poate trage omului prin simptom. Medicamentul care ia durerea nu se interesează de și nu influențează cauza mai profundă, ci rezolvând simptomul, dă senzația că problema reală consta în durere, iar în unele cazuri boala rămâne și continuă să „sape“. Fără să fie o pledoarie pentru interzicerea medicamentelor care ne iau durerea cu mâna, interesul nostru se îndreaptă spre nivelul simbolic, în care, acționând ca un medicament, actorul împiedică apariția procesului decizional în om și, ca și cum ar fi plantat-o cu propria-i mână, crește în acesta din urmă convingerea că este bine ce se întâmplă, el este cel care decide.
Condiția în cazul manipulării simbolice este aceea de a exista un interes ascuns din partea manipulatorului de a dezvolta un anumit comportament în cel manipulat; îndreptată în altă parte, privirea celui manipulat vede la rândul său un interes în demersul întreprins, interes care niciodată nu coincide cu cel al manipulatorului.
Spunem că am fost manipulați la vot, de exemplu, abia în momentul în care cel pe care l-am votat devoalează interese la care nici nu ne-am gândit; dacă acest lucru nu se întâmplă și totul se realizează departe de ochii noștri, iar bucata noastră de satisfacție este prezentă, nu realizăm cum am luat decizia. Aceasta arată, ca și în cazul medicamentului, că manipularea nu are neapărat consecințe negative la nivelul individului; acesta nu trebuie obligatoriu să piardă ceva în ordine orizontală. Putem vorbi atunci despre manipulare bună? Folosind un criteriu extern de apreciere a valorii manipulării, cu siguranță răspunsul este da. A determina pe cineva, utilizând tehnici de manipulare, cum ar fi tehnica piciorului în ușă ca, în ciuda dezinteresului manifestat pentru realitatea respectivă, să expună, de exemplu, în spațiul propriu o reclamă care promovează sensibilitatea societății față de animale, este cu siguranță, din punct de vedere al societății, un demers salutar. Dacă însă ne uităm la modul de utilizare a subiectului, vedem cum legea de a nu-l „mânca“ pe celălalt este încălcată; ceea ce era de presupus a fi un spațiu de dialog și diferență se șterge, alteritatea dispare.
Așadar, ce se pierde prin manipulare este corectitudinea, din partea celui care manipulează, în ordinea simbolică a relațiilor dintre oameni.
Ce ar putea sta în locul manipulării, așa încât să putem face lucruri împreună?
Răspunsul este unul singur, și anume acompanierea celui de la care se așteaptă implicarea într-o acțiune pentru care nu manifestă interes. În momentul în care îl trimite la Faraon pentru a elibera poporul fiilor lui Israel din Egipt, Moise îl întreabă pe Dumnezeu: Cine sunt eu ca să merg la Faraon și să eliberez poporul fiilor lui Israel din Egipt? Așa cum atent observă Balmary, Dumnezeu nu-i dă o definiție, nu-l închide într-o imagine convenabilă care să-l convingă pe Moise să împlinească cererea lui, ci îi spune Eu voi fi cu tine.
În acest sens, aceeași autoare, psihanalist francez, observă incorectitudinea față de subiect și caracterul manipulativ al banalei expresii „eu știu că tu poți“. Există posibilitatea, la auzul acestei încrederi ferm exprimate de o autoritate, eventual ca cel vizat să găsească în el puterea. Întrebarea pe care corect o pune autoarea este dacă această putere de a face nu și-o extrage omul în cauză din identificarea cu proiecții și nevoi ale celui care știe, pentru a se găsi într-un moment doi deposedat de calitatea lui de subiect, de accesul la Eu sunt.
Pentru final, voi formula două întrebări și propune un scurt răspuns. Iată întrebările: câtă grijă trebuie să avem în relația cu celălalt pentru a ne asigura că îl lăsăm să devină și să fie subiect? și cea de a doua, intim legată de prima: încercarea de a convinge pe cineva de a face ceva care actualmente răspunde doar nevoilor celui care convinge, dar nu și nevoilor conștiente ale persoanei de convins, cu toate că îi poate servi în viitor, este manipulare? În ciuda tentației de a spune că este posibil să nu mai vorbim despre manipulare, un aspect din Noul Testament ne pune pe gânduri; este vorba despre alegerea lui Iisus de a utiliza parabole în predica sa și, mai mult, explicația acestei alegeri. Întrebat în mod expres de apostolii săi de ce vorbește poporului în parabole, el le răspunde: «… le vorbesc în parabole pentru că văzând să nu vadă și auzind să nu audă, nici să nu înțeleagă și să se împlinească profeția lui Isaia care spune: De ascultat veți asculta, dar nu veți înțelege și de privit veți privi, dar nu veți vedea. Căci inima acestui popor a devenit insensibilă, urechile lor cu greu aud, iar ochii și i-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima și să se întoarcă, iar eu să-i vindec».
Cea care a oferit o citire revelatoare acestui răspuns al lui Isus este M. Balmary.
Pornind de la numele lui Dumnezeu, revelat ca Eu sunt, psihanalista franceză interpretează răspunsul lui Iisus la întrebarea adresată de apostoli, ca traducând următoarea idee: doar cel care a făcut drumul interior și a devenit Eu, a devenit subiect, este capabil să înțeleagă sensul parabolei și nu doar să găsească plăcere în forma ei: „O parabolă este o poveste al cărei sens este ascuns… o parabolă este o istorie a cărei cheie este ascunsă de așa manieră încât numai persoana întâi o poate găsi. Mesaj cod scris de un subiect pentru un alt subiect“.
Aceasta poate însemna, dacă ne gândim la prima întrebare formulată, că în relație cu celălalt trebuie să fim atenți cât drum a făcut acesta spre ceea ce noi intenționăm să-i propunem; dacă este nevoie să argumentăm prea mult, poate ar fi bine să ne oprim ca să nu omorâm subiectul, chiar dacă ne atingem scopul.

IOANA CRISTINA TEMPEA
Lect. univ. drd., psihanalist – în formare