MATRICEA PRIMORDIALĂ

MATRICEA PRIMORDIALĂ

Civilizaţia umană a existat mii de ani fără a se baza pe o ştiinţă care să aibă forma celei de astăzi. Se ştie că era ştiinţifică şi, implicit, ştiinţa au început în anii 1600. Isaac Newton, prin lucrarea sa „Principiile matematice ale filosofiei naturale” (1687), a fundamentat ceea ce numim astăzi fizica clasică. Alături de teoriile lui Maxwell despre electricitate şi magnetism de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi de teoria relativităţii a lui Einstein de la începutul sec. al XX-lea, fizica clasică a explicat cu succes fenomenele lumii înconjurătoare. La începutul sec. al XX-lea, însă, legile fizice clasice nu au mai putut fi aplicate la cercetarea lumii subatomice, oamenii de ştiinţă nemaiputând explica anumite procese cu mijloacele oferite de fizica tradiţională. Astfel, a apărut un nou gen de fizică, cu alte legi, şi anume fizica cuantică – Quantum înseamnă o cantitate discretă de energie electromagnetică, aceasta reprezentând materialul din care este făcută lumea noastră. În domeniul fizicii contemporane putem vorbi, astăzi, de două şcoli de gândire, fiecare având propria fundamentare teoretică – fizica clasică şi fizica cuantică. Pentru a avea însă o viziune unică asupra Universului, a fost nevoie de o teorie unificată, care să aducă cele două moduri de gândire la un numitor comun.
Vom face o trecere în revistă succintă a teoriilor care au condus din aproape în aproape la cunoaşterea Universului contemporan.
Cum aminteam în rândurile de mai sus, Isaac Newton a pus bazele ştiinţei moderne descoperind legile mişcării – el consideră că Universul este un sistem mecanic, în care spaţiul şi timpul sunt absolute (1687). În 1867, teoria câmpului a lui James Clerk Maxwell, elaborată şi cu ajutorul cercetărilor lui Michael Faraday, conduce la ideea că Universul constă din câmpuri energetice care interacţionează unele cu altele.
În 1900, Max Planck propune teoria conform căreia Universul constă din izbucniri de energie numite cuante, fiind fondatorul fizicii cuantice de astăzi. În opinia sa, materia, respectiv realitatea nu sunt atât de reale şi atât de solide. La începutul sec. al XX-lea, Albert Einstein a răsturnat teoria lui Newton şi a avansat ideea că timpul nu este absolut, ci este relativ; timpul şi spaţiul nu pot fi separate, ele coexistând şi formând a patra dimensiune (fizica relativistă).
Din 1970, se dezvoltă teoria corzilor care susţine că Universul constă din mici coarde vibrante de energie, idee care ar putea explica fenomenele vieţii de zi cu zi. După anul 2000, comunitatea fizicienilor dă o explicaţie caracterului holografic al lucrurilor pe care le observăm în Universul cuantic şi încearcă să formuleze un sistem teoretic coerent care să explice Universul.
Alături de teoriile fizicii cuantice, geometria fractalică (matematicianul francez Benoit Mandelbrot a iniţiat domeniul matematicii şi geometriei fractalice, în anul 1975) a revoluţionat explicarea lumii. Geometria este o evaluare a modului în care părţi diferite ale unui lucru se potrivesc în relaţie unele cu altele. Până în anul 1975, geometria studiată era geometria euclidiană („Elementele” lui Euclid, scrisă în jurul anului 300 î. Ch.), care se ocupa de structuri precum cuburile, sferele şi conurile care se pot cartografia pe hârtie. Geometria euclidiană nu poate fi aplicată în natură; structurile organice şi anorganice prezintă tipare neregulate ce par haotice. Ca şi fizica cuantică, geometria fractalică ia în considerare aceste tipare neregulate într-o lume cu forme curbe şi cu obiecte cu mai mult de trei dimensiuni. Ea se bazează pe aceeaşi ecuaţie care se repetă la infinit. Geometria fractalică se referă, în esenţă, la nişte tipare care se repetă. Medicul american Bruce Lipton, adeptul noii biologii, ale cărui cercetări au descoperit verigile lipsă dintre biologie, psihologie şi spiritualitate, afirmă că geometria fractalică defineşte însăşi structura vieţii: crearea unor tipare similare cu sine „care se repetă la nesfârşit şi sunt cuibărite unul în altul”. Ea subliniază relaţia dintre tipare într-o structură întreagă şi tiparele văzute ca părţi ale unei structuri. Din acest model matematic deducem că natura nu e arbitrară, lipsită de plan şi întâmplătoare, iar aplicarea sa la biologie arată că tiparele repetitive şi ordonate guvernează celulele corpului uman sănătos.
Revenind la teoriile fizicii, ideea universului material newtonian făcut din materie suspendată în spaţiu gol s-a dovedit depăşită; specialiştii în fizică cuantică au descoperit că atomii fizici sunt făcuţi din vârtejuri de energie, care se rotesc şi vibrează constant. O serie de vârtejuri de energie infinitezimale, numite quarci şi fotoni, formează structura atomului.
Atomii sunt făcuţi din energie invizibilă, nu din materie tangibilă. Din perspectivă cuantică, Universul este o structură integrată de câmpuri de energie interdependente, întreţesute într-o plasă de interacţiuni. Fluxul de informaţie într-un Univers cuantic este holistic, părţile sau rutele afectând întregul şi invers.
Opinia majorităţii oamenilor de ştiinţă de astăzi este că Universul nostru şi-a început existenţa în urmă cu 13 până la 20 de miliarde de ani, printr-o imensă explozie şi eliberare de energie.
În 1951, astronomul Fred Hoyle a inventat o expresie care să denumească acea explozie, şi anume Big Bang (marele bubuit). Forţa explozivă a Big Bang-ului a izbucnit ca un tipar de energie care a devenit modelul pentru tot ce există acum. Acel tipar este esenţa cuantică a tuturor lucrurilor şi a mediului care ne înconjoară. Această energie ne conectează vieţile şi constituie Matricea a toate câte sunt, cum afirma Planck.

Mihai Eminescu, poet vizionar român, descrie astfel nașterea Universului: „La-nceput,pe când ființă nu era,nici neființă,/Pe când totul era lipsă de viață și voință,/Când nu s-ascundea nimica,deși tot era ascuns…/Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns./Fu prăpastie?genune?Fu noian întins de apă?/N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/Dar nici de văzut nu fuse și nici ochiu care s-o vază./Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…/ Dar deodat-un punct se mișcă…cel întâi și singur.Iată-l/Cum din chaos face mumă,iară el devine Tatăl…/Punctuacela de mișcare,mult mai slab ca boaba spumii,/E stăpânul fără margini peste marginile lumii…/De-atunci negura eternă se desface în fășii,/De atunci răsare lumea, lună,soare și stihii…” (cf. „Scrisoarea I”).
Indiferent cum o denumesc ştiinţa şi religia, există acolo ceva – o forţă, un câmp, o prezenţă – care constituie marea reţea ce ne leagă unii cu alţii, cu lumea noastră şi cu o forţă superioară. Acest tipar cuantic originar este acel câmp de energie pe care Max Planck l-a descris ca fiind Minte conştientă şi inteligentă. Existenţa acestui câmp implică următoarele principii:
• Toate lucrurile sunt interconectate. Atunci, ceea ce facem noi într-o parte a vieţii noastre trebuie să aibă un efect, să influenţeze alte părţi ale ei.
• Această Matrice este holografică, ceea ce înseamnă că oricare parte a acestui câmp conţine tot ceea ce există în câmp. Deoarece se crede că însăşi conştiinţa este holografică, aceasta înseamnă că rugăciunea pe care o facem în casa noastră se află deja în locul de destinaţie.
• Trecutul, prezentul şi viitorul sunt intim unite. Alegerile noastre din prezent vor determina experienţele viitorului.
Matricea primordială despre care vorbesc scrierile antice este constituită dintr-o formă de energie care diferă de oricare alta dintre toate cele cunoscute până acum, o energie subtilă care se comportă altfel decât câmpurile de energie convenţionale. Această urzeală a Creaţiei este containerul în interiorul căruia există Universul, este puntea dintre lumea noastră interioară şi lumea exterioară, este oglinda care reflectă gândurile, sentimentele, emoţiile şi credinţele noastre de fiecare zi. Această energie se află pretutindeni, întotdeauna şi s-a născut odată cu Creaţia, fiind un ecou al Big Bang-ului, cum sugerează Imnul Creaţiei din Rig Veda. Acest câmp posedă inteligenţă, cu alte cuvinte, răspunde la forţa emoţiilor umane.
De-abia astăzi ştiinţa redescoperă relaţia noastră cu Universul. Sentimentele şi emoţiile umane reprezintă limbajul cuantic care afectează realitatea noastră – limbajul cuantic este cel care schimbă atomii, electronii şi fotonii lumii exterioare. Noi exprimăm forţele cuantice ale Universului în limbajul emoţiilor, sentimentul fiind limbajul pe care-l recunoaşte Matricea Divină; iar sentimentul, simţirea lipsită de Ego creată în corpul nostru se realizează prin rugăciune, care ne conectează la spaţiul pur în care miracolele devin posibile.
Înţelegerea mai profundă a Universului are consecinţe importante nu numai asupra fizicii, dar şi asupra medicinii.
Conceptul Matricii primordiale, ca hologramă cu conexiuni universale, ne arată că singurii factori care ne limitează sunt convingerile şi credinţele noastre. Aşa cum ne sugerează străvechile tradiţii spirituale, zidurile invizibile ale credinţelor noastre cele mai profunde pot deveni închisoarea noastră cea mai dură, dar şi cea mai mare sursă de libertate. Prin cercetările neurologului Karl Pribram (la începutul anilor ’70) şi ale celor care au urmat, s-a demonstrat că modelul holografic este propriu şi funcţionării creierului care interacţionează cu Universul şi transcende timpul şi spaţiul. În acest context holografic, toate lucrurile devin posibile. Aşa cum o hologramă conţine imaginea originală în toate fragmentele ei, orice schimbare făcută într-unul dintre aceste fragmente este reflectată peste tot, în tot modelul.
Ceea ce se ştie astăzi este că toate organismele, inclusiv organismul uman, comunică şi îşi citesc mediul evaluând câmpuri de energie. Aşa cum afirmă profesorul şi medicul Bruce Lipton, pentru că depindem atât de mult de limbajul vorbit şi scris, noi ne-am neglijat sistemul de comunicare prin care simţim energia.
În sec. al XVII-lea Descartes a respins ideea că mintea influenţează caracterul fizic al corpului. Medicina tradiţională bazată pe universul newtonian, care este doar material, a adoptat ideea separării dintre minte şi corp, propusă de Descartes. Dar, realitatea universului cuantic reconectează ceea ce a separat Descartes. Energia minţii – gândurile – influenţează direct modul în care creierul fizic controlează fiziologia corpului.
Credinţele noastre pozitive şi negative au un mare impact asupra sănătăţii şi asupra tuturor aspectelor din viaţa noastră.
Iată, ce afirmă profesorul Dumitru Constantin Dulcan, neurolog și psihiatru român, autor al unor lucrări de pionierat în domeniul transcendentalului, precum „Inteligența materiei” sau „Mintea de dincolo”: „Singura entitate care poate accede la nivelurile înalte ale Universului este propria noastră conștiință. Avem deci, în noi, ceva care ne aparține și nouă, lumii
noastre fizice, dar și Cerului, esenței divine. Prin conștiința noastră suntem și Cer și Pământ. Prin conștiință suntem eterni, prin Pământ suntem efemeri” (cf. „Mintea de dincolo”).

Dr. ROSEMARIE HAINEȘ